Domnişoarele Popescu

          Locuiau acolo, în sat, de o eternitate, şi existenţa lor enigmatică devenise parte din cotidian, cam ca un arbore secular pe lângă care treci, constaţi că este încă acolo, la locul lui, şi-ţi vezi de treabă mai apoi. Parcă se iviseră din neant, una educatoare, doamnişoara Lucica, cealaltă profesoară, domnişoara Marioara. Nimeni nu-şi aducea aminte de ele ca şi copii, nimeni nu ştia exact genealogia lor – bunici, părinţi ori rude... Din spatele gardului de fier forjat care împrejmuia locuinţa lor nu răzbătea nici un sunet, decât poate numai un „bună ziua” adresat celui sau celei care, întâmplător, treceau pe drum...

          Gospodăria domnişoarelor Popescu – bine întreţinută de altfel, Dumnezeu ştie când şi de către cine – îngloba două corpuri de casă ţărănească şi o curte mică, în care nimeni nu ţinea minte să fi călcat picior de bărbat, cu excepţia, poate, a unui muncitor care venise să le cosească iarba şi care fusese expediat acasă, fără plată, pe motiv că fumase în curte şi că a împuţit aerul cu tutun.

          Cât despre noi, aveam două certitudini: erau vecinele noastre, gard în gard, cum ar veni, şi erau educatoare, respectiv profesoară la şcoala din sat. Drept este că aveam mult mai multe informaţii, dată fiind poziţia noastră, privilegiată, de vecini: nu ţineau animale de casă, aveau, în schimb, ceva orătănii, care croncăneau a libertate de îndată ce stăpânele le slobozeau din coteţ. În rest, o linişte mai mult decât monahală în ograda lor: geamurile şi uşile în permanenţă închise, câte o sclipire timidă de lumină la ore târzii şi, atunci când era foarte frig, un fuior vag de fum ce se înălţa, stingher, către cer.

          „Lăsaţi-o mai moale cu glumele, or să vă audă, uite, se duc către şcoală”, încercă unul să atenueze tonul unei discuţii mai înfierbântate. „Cum, măi Năică, astea sunt Popeştile?”, întrebă un al doilea, privind curios peste gard. „Parcă sunt îmbrăcate în haine de prizonier; uitaţi-vă şi voi: rochii de stofă groasă, gulere ţapene, înalte până la urechi, să nu li se vadă pielea gâtului...” „De 40 de ani, de când mă ştiu, absolut nimic nu s-a schimbat în relaţiile lor cu vecinii: aceeaşi răceală şi aceeaşi indiferenţă...” „Păi, vere, tu nu ştii toată povestea”, interveni un al treilea, mai bine informat.

          „...Ţaţa Lina, vecina lor, avea patru băieţi”, începu el, după o pauză de efect. „Flăcăi frumoşi, sănătoşi, numai buni de însurat şi râvniţi de toate fetele din sat, iar mama Popeştelor a venit, într-o zi, cu o propunere la ţaţa Lina: ce ar fi dacă s-ar încuscri, ce ar fi dacă măcar unul dintre băieţi s-ar însura cu o fată de-a ei? ...Nu ştiu ce să zic, vecină, ar fi zis Lina, eu încerc să vorbesc cu ei, dar vezi dumneata, băieţii mei mi-au spus în repetate rânduri să nu-mi bag nasul în planurile lor de însurătoare... S-au scurs ani buni de la acea discuţie, băieţii s-au însurat după pofta inimii lor şi tot de atunci s-a instalat această atmosferă de răceală între vecini. Nu numai atât, nimeni nu a putut să şi le apropie, nu au participat niciodată la evenimentele comunităţii, botezuri, nunţi, aniversări, cumetrii, nimeni nu le-a văzut zâmbind vreodată... Dar, cel puţin în domeniul lor profesional, nimeni nu a putut să le facă vreodată vreun reproş. Dascăli conştiincioşi, extrem de obiectivi, care nu au făcut compromisuri niciodată...”

          ...Odată cu luna aprilie curtea celor două domnişoare îşi pierdea aerul neprimitor şi auster şi căpăta o frumuseţe dumnezeiască, pentru că acolo, în mijloc, trona un cireş falnic, cu tulpină groasă şi coroană bogată, care respira prin miile de flori albe un parfum nepământean. Şi fascinaţia trecătorului pentru acel copac paradiziac creştea şi mai mult atunci când se umplea de rod: nişte cireşe uriaşe, galben-roşietice, care te băgau în păcat... Cine putea, însă, să pătrundă în fortăreaţă şi să le guste? Aşa că oamenii se mulţumeau să le privească cu jind şi să înghită în sec.

          „Măi, frate, de când mă ştiu, cireşul ăsta rodeşte straşnic în fiecare an”, spuse unul, „se zice că fructele lui sunt mustoase şi au parfum de căpşună... Ale naibii babe”, mai zise el, cu obidă, „cum le culeg şi când le culeg, unde şi când le duc, numai ele ştiu...”

          De sub poartă, acolo unde se juca de obicei şi de unde cuprindea cu privirea toată curtea domnişoarelor, Viorel privea fascinat cireşul – aflat la numai 3-4 metri de gardul nostru. Nu de puţine ori băiatul ne mărturisise că visa copacul cu fructele date în pârg şi noaptea, şi ziua, cu ochii deschişi... Şi, în momentul în care auzea scârţâitul inconfundabil al porţii domnişoarelor şi le vedea încuind poarta şi îndreptându-se spre şcoală, întrezărise deja marea oportunitate. O ulucă mai solidă şi un salt sănătos peste gard mai târziu, băiatul era sub Cireşul Promisiunilor, chiar în interiorul fortăreţei domnişoarelor. Îşi făcuse socoteala că babele vor întârzia cel puţin vreo două ore, nu se grăbea, aşadar... Uşor-uşor, ca o veveriţă, îşi făcea drum către vârful copacului, acolo unde cireşele erau cât pumnul şi puteai să le bagi în gură câte încăpeau, fără să iei în seamă sâmburii.

            De la înălţimea aceea, satul se vedea ca în palmă... Cu gura plină de cireşe, strâns lipit de trunchiul copacului şi anticipând bucuria de a le spune prietenilor ce făcuse, Viorel era în al şaptelea cer, şi la propriu, şi la figurat, scăldat de soarele blând şi de foşnetul lin, aproape complice, al frunzelor...

          Îl trezea din reverie acelaşi scârţăit al porţii, prevestitor de rele de data asta. „Hait! s-au întors babele acasă”, a fost primul gând care l-a străfulgerat şi, aproape paralizat de frică şi cu pantalonii uzi leoarcă, începea să coboare, tiptil-tiptil, din copac, refăcând instinctiv, în minte, drumul înapoi, peste gard. Îşi calculase însă greşit paşii, craca pe care voise să pună piciorul nu mai era – ca prin minune – acolo, şi, fracţiuni de secundă mai târziu, se trezea captiv în grămada de nisip de la baza cireşului, îngropat aproape de jumătate.

         

          Zgomotul căderii atrăsese atenţia celor două domnişoare, care, secunde mai târziu, roiau în jurul copilului de 9-10 ani, prins în nisip, precum vulturii în jurul prăzii. „Carevasăzică tu erai hoţul, blestematule”, începu una dintre ele, „măcar acum ştim cine ne fură cireşele şi rupe crengile copacului, haimana! Ascultă ce-ţi spun, puşcăria o să te mănânce!” „Eu cred”, interveni cealaltă, „că tot el ne fură şi ouăle din cuibar, de câtă vreme nu am mai găsit urmă de ou în coteţ?”

          În mod providenţial, exact în momentul acela, Chiva lui Dodel trecea prin faţa porţii domnişoarelor. Spre deosebire de celelalte dăţi, din curtea – de obicei tăcută – răzbăteau ameninţări, blesteme şi înjurături, aşa că femeia, oarecum îngrijorată, împinge poarta, pătrunde în curte şi se opreşte exact la sursa scandalului, adică sub cireş.

          „Bine, domnişoarelor”, spuse ea după ce aruncă o privire scurtă către copilul amărât, prins în nisip, „nu vă e ruşine, ce mama dracului predaţi dumneavoastră la şcoală? E numai un copil, nu mai contează ce a făcut ori cu ce v-a deranjat, v-aţi gândit că poate are o coastă, ori un picior rupt, ori şi-o fi spart capul?”... „Uite”, zise ea indignată, în timp ce-l ajuta pe Viorel să se extragă din nisip, s-a şi scăpat pe el de frică, săracul băiat!”

          „Ce se întâmplă, fa, aici?”, interveni o altă voce, cea a Nicăi lui Fătălău, care taman ce se precipitase pe poartă, spre locul incidentului. „Aoleu, Viorele mamă, ce cauţi mamă aici? Eu crezui că domnişoarele au prins bandiţii care le jefuiesc, auzii tot felul de cuvinte mari: puşcărie, jandarmi... Ce diavol te-a împins în curtea dumnealor, ce ai furat, drăguţule?”

          „A furat pe dracu’, aia a furat”, replică Chiva sec, „e copil, i s-a făcut poftă de cireşe, a sărit gardul şi de aici tot pocinogul...”

          „Hai, Viorele mamă, hai să te ducem la mă-ta acasă”, zise Nica, în timp ce bolborosea, ca pentru ea, în barbă: „Să mă ierte Dumnezeu, sunt femeie bătrână, dar atâtă tevatură pentru un pumn amărât de cireşe nu am văzut toată viaţa mea!”

          „Nu-mi dă pace o chestie, Niculino”, zise Chiva, în timp ce închideau poarta în urma lor, „ce fel de suflet trebuie să aibă domnişoarele astea? În loc să dea o mână de ajutor să-l scoatem pe copil din nisip, stăteau acolo şi-l ameninţau...”

          „Ca să fiu sinceră”, răspunse Nica, în timp ce încerca să-l cureţe de nisip pe Viorel, alb la faţă precum hârtia, „eu nu le-am văzut niciodată pe ăstea două călcând în biserică, dacă nu ai credinţă cum poţi să ai iubire şi bunătate în suflet? E bună buchia cărţii, nu zic; dar nu ar trebui să te înveţe şi un pic de omenie?”

          „Hai să o lăsăm baltă”, conchise Chiva, pragmatic, „hai să ne ducem pe la casele noastre, eu, una, am multe treburi de făcut; nu merită să le judecăm noi pe ele, le va judeca bunul Dumnezeu şi poate, când vor apuca şi ele calea bisericii, or să realizeze ce au făcut”.

           Iertăm şi uităm micile greşeli ale copilăriei, tocmai pentru că sunt ale copilăriei şi, pe măsură ce ne revin în minte, capătă mai multă savoare şi mai multă prospeţime...

Biblioteca "Antim Ivireanul" - izvor de bucurie şi cultură

Nu toate bibliotecile judeţene îşi trăiesc viaţa precum Biblioteca „Antim Ivireanul” de la Râmnicu Vâlcea. Un catalizator puternic în persoana d-nei director Sanda Constantinescu alimentează acest izvor. De ani de zile, vâlcenii se bucură de acest locaş plin de lumină, de căldură şi cultură. Au fost invitaţi scriitori, poeţi, oameni de cultură, ştiinţă, muzicieni, doctori, profesori. Aceştia ne-au dăruit clipe şi ore de neuitat. Prin prezenţa lor, noi am avut bucuria de a cunoaşte mari personalităţi din foarte multe domeniile. Am trăit momente unice, aflând că avem musafiri celebri din ţară, de peste hotare şi de peste ocean, celebrităţi. Printre colaboratorii d-nei director Constantinescu se află şi distinsul scriitor Ioan Barbu! Un mare şi puternic catalizator a reuşit de multe ori să ne facă bucurii. Dl. Ioan Barbu a adunat în jurul său cei mai distinşi scriitori din ţară şi străinătate. Găzduiţi de Biblioteca „Antim Ivireanul”, ne-au hrănit şi ne-au ajutat să vedem lumea aşa cum este. Distinsul prof. Doru Moţoc, d-na prof. Zenovia sunt tot aşa de preţuiţi şi stimaţi de noi. Ei sunt fideli şi întreţin flacăra în această bibliotecă. Am gustat pagini de muzică prezentată de solişti ai Operei Române din Bucureşti. Grupuri şi cântăreţi de la Filarmonica „Gh. Dumitrescu”, solişti, rapsozi populari, oratori s-au făcut cunoscuţi tot prin Biblioteca „Antim Ivireanul”. Săptămânal ni se oferă pentru inimă şi suflet câte un moment înălţător. Aducem mulţumiri pe această cale d-nei director Sanda Constantinescu, precum şi celorlalte persoane care se implică în realizarea acestor lucruri. CAR Pensionari Vâlcea a stabilit o colaborare cu Biblioteca „Antim Ivireanul”. Cu sprijinul preşedintelui Grigore Răban, săptămânal primim ajutoare materiale preţioase prin intermediul personalului de înaltă calificare de la Biblioteca „Antim Ivireanul”. Clubul AMA mulţumeşte pe această cale conducerii Bibliotecii „Antim Ivireanul” şi doamnei director Sanda Constantinescu pentru prietenie, colaborare şi ajutorul oferit pensionarilor şi clubului de femei „AMA”.

Publicat în "Viaţa Vâlcii"/26-27 noiembrie 2011

1 Decembrie 2011 - Vâlceni, veniţi cu toţii la statuie!

E ziua noastră! E ziua României!

Această ţară minunată este templul, universul în care trăieşte poporul român!
În acest spaţiu mirific, binecuvântat de Dumnezeu, s-a plămădit şi zămislit poporul român. Moşii şi strămoşii noştri au iubit cu sfinţenie acest pământ românesc. Mulţi străini au râvnit la frumuseţile şi belşugul ţării noastre. Secole de-a rândul, înaintaşii noştri au ştiut să-şi apere glia, hotarele şi conducătorii. Au fost războaie şi lupte în care strămoşii au vărsat mult sânge, stropind acest pământ românesc.

Bravii noştri ostaşi au făcut acte de vitejie apărând hotarele. Sunt multe cimitire pe teritoriul patriei noastre, pline cu ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă. Acestor eroi se cuvine să aducem un omagiu şi veşnică recunoştinţă. Datorită lor noi trăim azi într-un climat de pace şi de siguranţă!

Generaţia de astăzi este mândră de moştenirea primită de la moşi strămoşi. Să fim mândri de înaintaşii noştri! Să păstrăm şi să cinstim tot ce am moştenit. Mândria de a fi român este un sentiment înălţător.

Stimaţi tineri, fac apel la sentimentul dvs. patriotic!! Luaţi atitudine prin toată activitatea dumneavoastră! Nu lăsaţi să se distrugă nimic din bunurile obşteşti. Să ne iubim oraşul, ţara şi poporul. Să ne păstrăm limba noastră românească curată şi nemutilată. Să ne creştem copiii în iubire de neam, ţară şi Dumnezeu. Să nu uităm jertfele eroilor noştri. Să nu uităm că suntem români şi avem o datorie!! Să nu precupeţim nimic pentru apărarea patriei, a poporului şi a iubirii de Dumnezeu!

Trăiască 1 Decembrie 2011, ziua României şi a poporului român! Vâlceni, uniţi-vă cu fraţii noştri români şi uniţi să rămâneţi pe veci!

Publicat în Curierul de Râmnic, nr. 1334/30 noiembrie 2011 

Revelion 2006/2007

          „Ce facem, ne înscriem la Revelionul Pensionarilor?”, mă întreabă Pupica.

          „Sigur, ne înscriem”, am răspuns eu, convinsă fiind că o relaţie de prietenie care durase mai bine de 20 de ani se menţine numai când unul cedează, în virtutea binelui comun. „Cred că ne vom simţi extraordinar!...”, am mai apucat să adaug, înainte ca Pupica să se dezlănţuie cu entuziasm:

          „...se organizează tot la restaurantul SUPCA, ştii tu, acolo unde ne-am petrecut nenumărate revelioane şi a fost nemaipomenit!”

          Nu am mai insistat; am acceptat, ne-am înscris şi am intrat în febra pregătirilor... Mai erau patru zile până la petrecerea de Revelion şi aveam atât de multe de făcut în acest interval de timp: coafură, manichiură, pedichiură, alegerea toaletei potrivite pentru eveniment...

          Revelionul pentru pensionari este programat să înceapă la orele 18.00, pentru că mulţi dintre noi nu rezistă mult după orele 12.00 noaptea, la trecerea dintre ani. Ninsese neîncetat timp de două zile, plouase apoi sănătos – nu mult, ci atât cât asfaltul să fie acoperit, peste noapte, de un strat de polei suficient de consistent cât să facă drumurile aproape impracticabile, atât pentru automobile, cât şi pentru mersul pe jos... Aşa că eu şi Pupica ne-am luat măsuri de siguranţă: am plecat mai devreme de acasă, ca să fim sigure că ajungem în timp util la petrecere...

          Ajungeam printre primele la restaurant, cred că era în jur de orele 5 după-amiază, şi, în timp ce ne dezmorţeam din frigul de afară, se dezmorţea şi atmosfera dinăuntru: soseau gustările şi ţuica fiartă, muzica se auzea în fundal şi participanţii îşi făceau apariţia, câte unul, ori perechi. Zâmbete calde, felicitări, complimente, reacţie firească a unor oameni care revăd prieteni vechi.

          Preocupată fiind de prezenţa unor foşti colegi, pe care îmi făcea plăcere să-i revăd, am ignorat cu încăpăţânare manifestările de nervozitate ale Pupicăi, pe care, în acest moment al petrecerii de Revelion, nimic nu o mulţumea: nici muzica, nici meniul, nici lumina şi nici scaunele pe care stăteam. Se ridicase în picioare, îşi adunase hainele şi, vrând-nevrând, neliniştea ei mi s-a transmis şi mie.

          „Ce e cu tine, Pupico?”, am întrebat-o, blând, ca să nu o agit şi mai mult, „te simţi rău, te doare ceva?”

          „Nu am nimic”, mi-a replicat ea, sec, „dar asta-i organizare, ăsta-i menu?” „Am pierdut ultimul episod din serialul meu preferat, Clona, şi pe adoratul meu, Said, ca să ajung în infernul ăsta?... Pe vremea noastră, ştii foarte bine cum era... Cu fanfară militară, cu ofiţeri care ne invitau la dans, cu valsuri şi tangouri... Asta e ţigăneală!”

          „Uită-te în jur”, am spus, pe acelaşi ton, „ tu nu vezi că majoritatea prezentă aici constă în persoane de vârsta a II-a? Distracţia, cu tot ce cuprinde ea, este relativ ieftină... Ştiu ce vrei să spui, dar hai să încercăm să ne adaptăm, vremurile alea au trecut!”

          „Nici gând!”, mi-a zis ea, hotărâtă, „hai acasă”!

          „Nu e bine”, am zis, la fel de împăciuitoare, dar din ce în ce mai iritată, „am cheltuit o grămadă de bani pe înscriere şi pe pregătiri, plecăm acum, în toiul petrecerii? Abia ce am mâncat sarmalele, cu restul meniului ce facem?”

          „Păi, friptura vine abia pe la 2.00 noaptea, eu nu am chef să stau până atunci... Dă-le dracului de fripturi şi de prăjituri, hai să mergem!”, mi-a răspuns ea, în timp ce se îmbrăca. „Ce mai stai? Trebuie să plecăm!”

          M-am îmbrăcat, ca hipnotizată, fără să scot un cuvânt, şi am condus-o pe Pupica acasă. Când s-a văzut în siguranţă mi-a închis uşa în nas şi, zece minute mai târziu, mă trezeam absolut singură, într-o zonă a oraşului pe care nu o cunoşteam, contemplând un câmp îngheţat, acoperit de o pojghiţă murdară. Nu aveam nici un punct de reper, aşa că m-am călăuzit după un gard viu, care încadra o alee.

          Şi, exact în momentul în care mă felicitam că alesesem gardul viu – atât ca şi călăuză, cât şi ca sprijin împotriva poleiului de pe jos – eram înconjurată de 5 câini care-şi rânjeau colţii către mine. Nu am reacţionat, eram paralizată de frică şi de oboseală, i-am lăsat să mă miroasă şi să mă mârâie după voia lor şi abia atunci când am constatat că erau oarecum liniştiţi şi mă liniştisem şi eu, oarecum, am început să le vorbesc, fără să conştientizez, la început, ce le îndrugam. „Deh, copii mamei, dacă ştiam, vă aduceam ceva bun de la SUPCA, tot n-am apucat să mănânc friptura...” M-am lăsat, uşor, în genunchi şi iarăşi, fără să ştiu prea bine ce fac, am deschis poşeta şi le-am arătat că nu e nimic bun pentru ei înăuntru, moment în care unul dintre ei – şeful haitei, bănuiesc – s-a apropiat de mine şi s-a lăsat mângâiat...

          Că haita aia de câini o fi simţit că sunt singură, speriată şi disperată, dracu’ ştie în ce colţ pierdut de oraş, nu am cum să ştiu... Că au înţeles din tonul vocii mele că nu sunt o ameninţare pentru ei, iar nu am de unde să ştiu... Cert este că în momentul în care am avut puterea să mă pun în mişcare, eram flancată de câte doi câini, iar cel pe care apucasem să-l mângâi mergea în faţa mea, alert la orice fel de pericol.

          ...Înaintam pe mijlocul drumului, din cauza poleiului, fiecare pas mi se părea un efort inimaginabil şi, epuizată, făceam conversaţie cu ei, explicându-le dezamăgirile şi decepţiile mele din seara aceea. La un moment dat, unul dintre ei – nu mai ştiu din ce parte venea – şi-a înfipt colţii în haina mea de blană, mârâind... „Puiule”, am articulat cu voce stinsă, „te roagă mama, nu o sfâşia, nu o rupe, e tare scumpă...” Iar câinele s-a depărtat de mine, rapid...

          Cu greu am realizat că blocul meu este în spatele luminilor orbitoare ale benzinăriei. Mă simţeam, însă, în siguranţă, având prietenii mei canini alături. Şi, atunci când am auzit replicile ameninţătoare ale beţivului de peste drum: „Ce faci, fă, la ora asta pe aici? Stai niţel, trec drumul şi te rezolv!”, am apelat iarăşi la prietenii mei... „Ajutaţi-mă, încă o dată, vă rog!” le-am spus şi, neverosimil, au înţeles de unde vine pericolul şi s-au pus în poziţie defensivă, cu blana zburlită şi cu colţii rânjiţi către individul care mă pândea de peste drum.

          Nu ştiu ce a priceput omul respectiv, printre aburii de alcool. A dispărut în noapte, ca un vis urât. Haita mea era, însă, fericită... Mă apăraseră, îşi făcuseră datoria, eram una de-a lor. Am coborât aleea, până la scara blocului şi mi-am petrecut minute bune pupându-i şi mângâindu-i şi vorbindu-le... Şi alte multe minute mai târziu mă uitam pe geam după ei; plecau fericiţi înspre teritoriul lor, încântaţi parcă de faptul că-şi făcuseră datoria de cel mai bun prieten al omului...

          Eram acasă, de acum; m-am prăbuşit într-un scaun, fără vlagă, şi timp de secunde, ori minute, ori poate ore, am încercat să rememorez ceea ce se întâmplase în seara aceea. Nu am avut putere să mă schimb, ori să mă spăl, ori să mănânc ceva, fusesem atât de aproape de fatal încât tremuram din toate încheieturile. Dar eram perfect lucidă şi încercam să dau un sens evenimentelor halucinante prin care trecusem în noaptea aceea: de ce Pupica nu m-a invitat în casă, la adăpost, până la ziuă? Oare viaţa ori siguranţa mea nu aveau nici un fel de valoare pentru ea? Se puteau petrece lucruri oribile, puteam să fiu sfâşiată de câini, ori jefuită, batjocorită şi lăsată pe marginea unei alei care ducea dinspre nicăieri către niciunde... Ori puteam să fac infarct, sau să paralizez de frică...

          Era extrem de târziu în noapte, o oră la care, probabil, Pupica îşi văzuse deja episodul din Clona şi personajul ei preferat, Said... Ca prin vis, am auzit telefonul sunând... „Cum ai ajuns acasă, dragă?”, m-a întrebat ea. „Bine!”, am răspuns sec, şi am închis.

          Aveam multe în comun, iubeam muzica, teatrul, cartea şi natura. De multe ori m-a întrebat de ce relaţia noastră de prietenie a scăzut în intensitate şi niciodată nu am găsit în mine puterea de a-i spune...

          În septembrie 2011, Pupica pleca la domnul Dumnezeul nostru, lăsând un gol în inimile noastre, ale tuturor... Nici până acum nu am găsit pe cineva care să înlocuiască acel gol, cu bune ori cu rele... Odihneşte-te în pace, Pupica, mă gândesc la tine necontenit!

Dacă află mama?

De mic copil, Ionel fusese o sursă nesecată de amuzament şi bună-dispoziţie pentru familia noastră, prin ghiduşiile şi năzbâtiile pe care le născocea şi care îi reuşeau aproape întotdeauna datorită isteţimii lui sclipitoare. Ştia pe de rost nenumărate poezii vesele, parodii şi bancuri, cunoştea ca nimeni altul defectele oamenilor din sat şi putea să imite aproape la perfecţie şchiopătatul unora, felul în care femeile satului se certau sau bârfeau pe la porţi ori peste gard, sau cum se manifestau alţii când se îmbătau...

Odată cu trecerea anilor, Ionel devenise un flăcău frumos şi sănătos, stimat şi respectat de tot satul. Cu exuberanţa şi optimismul caracteristic vârstei, curta mai cam toate fetele din sat, cu declaraţii care mai de care mai înfocate şi mai pline de promisiuni... Ulciorul nu merge însă de prea multe ori la apă! Ghinionul avea să-l lovească pe Ionel pe drumul dinspre Olăneşti-Băi spre Olăneşti-Sat, într-o seară minunată de toamnă...

Ca de obicei, autobuzul spre Olăneşti-Sat plecase din staţiune la orele 22.10 şi Ionel, care se urcase cu câteva minute înainte, ca să prindă un loc liber, nu o scăpase din priviri pe domnişoara care ocupase scaunul de lângă el... Doamne, cât de frumoasă e! De-ar dura călătoria asta până la capătul lumii!

„Până unde mergeţi, domnişoară?”, îndrăzni el.

„Până în sat”, răspunse ea, timid.

„Locuiţi chiar în sat?”

„Da, chiar în sat, dar dincolo de cimitir, în Valea de Case!”

„Mă bucur de cunoştinţă, atunci”, căpătă el curaj, „şi eu locuiesc tot în sat, dar puţin mai spre centru!”

...Parcă niciodată drumul până acasă nu fusese aşa de scurt! Fermecat de domnişoara cu pricina, Ionel constata că autobuzul oprise în staţie şi că frumoasa lui companie se strecura, ca o nălucă, printre pasageri şi o lua la sănătoasa pe malul pârâului. Trezit brusc din reverie, reuşea să coboare şi el, însoţit de corul de proteste al pasagerilor: Ce faci, mă, băiatule?... Unde te împingi aşa?... Nu vezi că sunt oameni bătrâni în faţă?... Tineretul de azi nu mai are pic de respect!...

Odată coborât din autobuz, Ionel constata, disperat, că fata luase un avans considerabil, către vale... „Fie ce-o fi”, a gândit el, „merg până la capăt, trebuie s-o ajung din urmă, să-i spun ce simt pentru ea, sunt în stare s-o duc mâine dimineaţă la Primărie şi apoi la Biserică, trebuie să fie a mea!”... Şi, încurajat oarecum de propriile-i gânduri, grăbea pasul pe urmele fetei.

Redusese din distanţă considerabil şi, aproape de cotitura de la Valea de Case, atunci când fata sărea cu sprinteneală şanţul, îşi făcea o scurtă socoteală: „Ce-ar fi dacă, în loc să o iau direct pe urmele ei, aş sări de-a dreptul peste pârâu? Scurtez drumul, o ajung din urmă, plus că ştiu locul ăla mai jos de salcie, unde pârâul este mai îngust...”

         

          Elanul tineresc îl purta, aşadar, câteva momente mai târziu, pe malul celălalt al pârâului. Nu fără incidente, însă; în timpul saltului îşi pierduse un pantof şi acum era pus în faţa unei dileme: să recupereze pantoful ori să ajungă fata din urmă? „Ei bine, pantoful poate să aştepte!”, a decis el, şi se năpustea, în şosete şi cu celălalt pantof în mână, spre poarta pe care fata tocmai intrase, exact la timp ca să audă zgomotul zăvorului şi să vadă cum fata dispare în casă.

          Erau două ceasuri după miezul nopţii şi, zgâindu-se printre ulucile gardului rece şi neprimitor, Ionel încerca să-şi dea seama cum de trecuse timpul aşa de repede şi cum de se făcuse atât de târziu, dar nu se dezlipea de acolo, în speranţa că, totuşi, ea o să mai apară, măcar pentru o clipă.

          Pierduse noţiunea timpului atunci când frigul, umezeala şi foamea îl răzbătuseră şi resemnat, dar nu înfrânt, pornea spre casă... Pe malul pârâului, cu şosetele ude leoarcă şi cu un pantof stingher în mână, a început căutarea: tufă cu tufă, brusture cu brusture, spin cu spin, salcie cu salcie; pantoful  lipsă nicăieri!

          „Mâine, pe lumină!”, a decis el, după căutări repetate, şi a pornit-o spre casă, nu înainte de a se gândi că exista posibilitatea ca pantoful să fi căzut în pârâu, caz în care ar fi fost purtat pe firul apei, la vale...

          La primele ore ale dimineţii, bătăi puternice la uşă...

- Eu sunt, nene, vă deranjez pentru câteva minute!

- Intră, mă, zice soţul meu, pe jumătate adormit, ce vrei?

- Nene, începe Ionel, am dat de belea, şi cu voce stinsă ne relatează de-a fir-a-păr ce i se întâmplase în noaptea aceea...

Ionel venise la noi în speranţa că va găsi consolare, speranţă şi ajutor dar nici vorbă; soţul meu avea să-l ia în nişte furci la care nu se aştepta!

- Bine, măi, prăpăditule, în loc să-ţi cauţi ceva de lucru tu fugăreşti fetele oamenilor prin zăvoaie, noaptea? Aşa se face curte unei fete, neisprăvitule? Uită-te puţin la tine, arăţi tu a om de însurătoare? Să zici mersi că n-a ieşit taică-său din casă să te întrebe ce cauţi sub gardul lui; poate îţi altoia şi vreo două ciomege pe spinare, aşa, ca învăţare de minte... Imediat să pleci să cauţi pantoful, acum că s-a făcut lumină afară... Am înţeles că era o pereche nouă! Dacă nu-l găseşti, poţi să-i pui cruce; probabil a căzut în apă şi l-o fi luat râul la vale, la ora asta probabil că e deja în Olt...

- Nene, poţi să mă cerţi, poţi să mă baţi, dar te rog, dă-mi câteva ţigări, sunt nefumat de aseară!

- Bine, ia-ţi un pachet de ţigări de după sobă şi pleacă urgent după pantof! Să ne dai de veste ce ai rezolvat! Ferească sfântul să nu-l găseşti, că dacă află maică-ta, atunci să vezi tu confruntare, mai ceva ca la Mărăşeşti!

După mai bine de un ceas, mama lui Ionel, cumnata Maria, ne bate în uşă, îngrijorată:

- Nene, nu l-aţi văzut pe Ionel al meu?

- Nu, nu l-am văzut, am răspuns la unison eu şi soţul meu...

- Pe unde o umbla, afurisitul? Cred că nici nu a dormit acasă azi-noapte... Cine ştie pe unde o fi poposit, aiuritul naibii...

De îndată ce Maria pleca la Băi pentru nişte treburi urgente, Ionel îşi făcea apariţia de după tufele de liliac în care stătuse ascuns...

- Ai găsit pantoful, Ionele?

- Nu l-am găsit, nene, am răscolit toată valea, fir cu fir, şi n-am dat de el. L-a dus apa la vale, o fi ajuns în Olt...

- Stau şi mă uit la tine, mă, nepricositule şi văd că nu s-a ales nimic, dar nimic de capul tău. De mic copil aveai apucături de haimana şi de saltimbanc... Ce ai crezut, că toată viaţa o să ne amuze glumele, snoavele şi ghiduşiile tale de copil? Revino-ţi pe minţi, ai crescut, eşti om în toată firea şi ne faci de râs toată familia! Cartea nu ţi-a plăcut; de muncă ai fugit ca dracu’ de tămâie… Într-o vreme o făceai pe muzicantul, zdrăngăneai la un acordeon vechi, iar puţinii bănuţi câştigaţi îi dădeai pe băutură şi pe ţigări... Acasă nu ai adus nici un ban. Biata maică-ta, trebuie să-ţi poarte de grijă şi la vârsta asta?

- ...colac peste pupăză, reluă soţul meu, ai pierdut şi pantoful nou, aveai perechea aia numai de două zile! Ce-a fost, mă, în capul tău, când ai început s-o urmăreşti pe domnişoara aia? Ce vroiai să-i spui? Că o iubeşti şi că vrei s-o iei de nevastă? Uite în ce hal arăţi, pezevenchi şi fluşturatic ce eşti! Nici unul dintre nepoţii noştri nu are apucăturile tale golăneşti şi glumele tale nesărate... Uită-te la frate-meu, Aron; are doi copii, dar e o plăcere să vorbeşti de ei: sunt cuminţi, învaţă bine, îşi ascultă şi-şi ajută părinţii, din ei o să iasă oameni când vor fi mari. Aşa că dacă vrei să-i ajungi din urmă, caută-ţi de lucru, la modul cel mai serios; lasă bancurile, ţigările, scârţiala la acordeon şi pune-te pe treabă!

- Nene, răspunse Ionel spăşit, lecţia dumitale are să-mi ajungă pentru trei generaţii... Promit ca de azi încolo să nu vă mai fac de ruşine! Dar ce mă fac cu mama? Dacă află că am pierdut pantofii noi-nouţi?

- Ei, aici nu te pot ajuta, băiete, după cum o cunosc pe maică-ta, va fi cutremur, nu glumă! Nu poţi decât să te rogi la bunul Dumnezeu ca focul să nu se întindă...

- Bună ziua, Dumitre, ce vânt te aduce pe aici, pe la noi?

- Bună ziua, coană Mărie, chiar pe dumneata vroiam să te întâlnesc, să-ţi spun ce neplăceri ne-a provocat Ionel al dumitale. Ieri seară mi-a urmărit fata până acasă, atunci când se întorcea de la Băi. Sărăcuţa, s-a speriat îngrozitor, a crezut că e vreun hoţ, ori vreunul din ăia care batjocoreşte fetele... Abia după ce a intrat în casă şi ne-am uitat pe geam ne-am lămurit că zmeul-zmeilor era Ionel al dumitale! Am vrut să ies afară să-i ard câteva ciomege pe spinare, dar mi-a fost ruşine de obrazul dumitale. Coană, pune-i căpăstru şi dezvaţă-l de apucăturile astea cu bancurile, cu ţigările, cu acordeonul, altfel nu mai scoţi om din el! Să zică mersi că nu i-am tras o uciganie ca lumea că mi-a fugărit şi speriat fata...

Pentru Ionel, atmosfera devenise deja insuportabil de tensionată şi, din clipă în clipă, aştepta, resemnat, să se abată furtuna asupra lui. Stupoare, însă:

- Ionele mamă, hai să-ţi pun o cană de lapte cald şi proaspăt, mai stăm şi noi niţel de vorbă despre ce mai e de făcut pe aici, prin gospodărie... Uite ce e, dragul mamei, zise Maria într-un târziu, am stat, am chibzuit şi m-am hotărât: mâine dimineaţă încui pivniţa, magazia, cămara şi podul şi o să mă mut o vreme la Băi, să am grijă de chiriaşii de acolo... Te-oi descurca tu, doar eşti om în toată firea! Din clipa asta mi-am luat mâna de pe tine; vom relua relaţiile numai dacă te aşezi şi tu în rândul oamenilor, cu servici, cu familie şi cu seriozitate...

- Bine mamă, aşa am să fac, dar, îndrăzni el, dă-mi te rog 200 de lei să-mi iau o pereche de pantofi!

- Dar la ce, Doamne iartă-mă, îţi trebuie altă pereche de pantofi? Nu ţi-am cumpărat deja una, acum vreo câteva zile?

- Mamă, iartă-mă, i-am pierdut pe marginea pârâului, când încercam să sar dintr-o parte în alta...

- Ei, oftă Maria, îmi spunea mie sufletul că trebuie să mai beau şi paharul ăsta! Uite aici banii şi ai mare grijă ce faci, Ionele...

...Scriind aceste rânduri, mi-am dat seama că înţelepciunea este apanajul exclusiv al bătrâneţii. Au trecut mulţi ani de la această întâmplare, iar Ionel şi-a respectat promisiunea: om la casa lui, cu trei copii minunaţi şi cu o soţie model. În familia lui găseşti comunicare, înţelegere, omenie, dar mai presus decât orice, colaborare.

Câteodată, la gura sobei, cu mere coapte şi ţuică fiartă, ne amintim de anii minunaţi, de copii şi nepoţi, de Ionel şi năzdrăvăniile lui, de felul în care o şantaja şi o specula copilăreşte pe maică-sa şi de micile lui minciuni pe care ni le turna fără să clipească... Şi ne amuzăm de fiecare dată copios. Nostalgia acelor vremuri nu ne-a părăsit şi păstrăm în suflet, nealterat, tot ce a fost vesel şi frumos. Putem numai să dăruim, povestind, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor câte puţin din savoarea acelor clipe...

Unde-i ordin, nu-i tocmeală!

          - Ascultă, tu, mi se adresează tovărăşa Barbu fără nici un fel de introducere, să te pregăteşti, pentru că mâine, sâmbătă, la orele 12.00, trebuie să fii la primăria Cacova-Bârlogu ca să ţii o conferinţă despre rolul femeii în societatea socialistă multilateral dezvoltată...

          Tovarăşa Barbu era secretara de partid din instituţia noastră, o femeie autoritară, impunătoare, care nu suporta să fie contrazisă şi căreia îi plăcea la nebunie să fie respectată pentru funcţia politică pe care o ocupa în organigramă. Din nefericire pentru mine, era şi colega mea de birou şi, pentru a-mi plăti liniştea şi a evita orice fel de conflict, mă oferisem să-i fac şi munca dumneaei, pentru că, vedeţi dumneavoastră, dânsa era epuizată după munca de partid... Pleca la sediul partidului şi revenea la serviciu după 2-3 ori 4 ore, iar eu, înţelegătoare, îi propuneam să meargă acasă, asigurând-o că voi avea grijă ca toate lucrurile în instituţie să meargă ca pe roate.

          - Bine, am îndrăznit eu, dar Cacova-Bârlogu este un sat situat pe o muchie de deal, nu poţi să ajungi acolo decât prin pădure, nu sunt drumuri, numai poteci...

          - Nu-ţi bate tu capul, mi-a răspuns ea, oarecum plictisită, te duce Tomiţă cu motocicleta cu ataş. Ori poate nu vrei să te duci, poate nu-ţi plac directivele partidului, a schimbat ea tonul discuţiei. Spune-mi, ca să ştiu...

          - Vai de mine, tovarăşa secretară, nu ştiţi cu câtă nerăbdare aştept să traversez pădurea şi să mă întâlnesc cu tovarăşele de acolo... O singură nelămurire am: eu nu sunt membră de partid, nu am cultura dumneavoastră, puteţi să-mi daţi şi mie câteva indicaţii în legătură cu tema conferinţei?

          - Te rog să nu mă enervezi, vorbeşti despre rolul femeii în societatea socialistă multilateral dezvoltată, nu e clar? Te descurci tu...

          - Am înţeles, am răspuns, voi face tot posibilul pentru a insufla ideile călăuzitoare şi viaţa fericită care ne vine de la Răsărit...

          O altă colegă de birou, Pupica, asistase la conversaţie, şi m-a rugat s-o iau şi pe ea la conferinţă... Avea un unchi la Cacova-Bârlogu, care era învăţătorul satului şi pe care nu-l mai văzuse de mult. Am acceptat fără rezerve şi, a doua zi, împreună cu Tomiţă şi Pupica, ne îndreptam spre Cacova.

         

Călătoria către Cacova-Bârlogu s-a desfăşurat relativ bine: Pupica a cules un braţ de flori, ciuperci şi plante medicinale; eu am formulat şi reformulat în minte textul conferinţei pe care trebuia să o ţin, iar Tomiţă era mult prea preocupat să înjure orice buturugă peste care motocicleta lui cu ataş trebuia să treacă pe parcurs.

Ajunşi cu bine la destinaţie, tovarăşul primar mi-a strâns mâna cald, tovărăşeşte, m-a poftit în sala de şedinţe, unde mă aşteptau 11 (unsprezece) femei din sat şi, după ce a făcut prezentările de rigoare, s-a retras discret, cu scuzele aferente, spunându-mi că are probleme urgente la stână, unde, se pare, tocmai ce fătaseră două oi cu mari probleme.

Cu Pupica plecată la şcoală să-l întâlnească pe unchiu-său, învăţătorul, şi cu Tomiţă care adormise în ataşul motocicletei la umbra răcoroasă a unui copac, m-am trezit în faţa unui auditoriu format din 11 femei stânjenite şi crispate, care se aşteptau, probabil, la alte critici, observaţii şi ameninţări, aşa cum fuseseră obişnuite de alţi tovarăşi veniţi acolo cu sarcini de partid.

Şi atunci, cu ajutorul Sfintei Fecioare, mi-am luat inima-n dinţi şi am schimbat radical tactica. M-am apropiat de femei şi am început să le întreb despre viaţă, de familie, de copii, despre ce mai e nou prin sat, mă rog, despre procupările lor cotidiene.

- La noi treburile merg destul de bine, dar suntem cam supărate acum, pentru că vecina noastră, Gheorghiţa, a fost părăsită de omul ei şi nu mai vrea să audă nici de casă, nici de cei doi copii ai ei...

- Cică omul ăla al ei s-ar fi încârligat cu una, Floarea lui Uscatu’, care nu are nici anul de când a murit. Noi credem că i-ar fi făcut farmece, ne-au povestit nişte flăcăi cum că umbla cu o oală noaptea, pe la fântânile din sat.

- Am luat-o pe Gheorghiţa în braţe, am încurajat-o, mi-a plâns pe umăr ca un copil şi cred că şi-a răcorit sufletul...

Vreme de două ore, poate şi mai mult, le-am ascultat cu mare atenţie, respect şi afecţiune pe acele femei simple vorbind despre problemele lor. Nici nu am sesizat când a trecut timpul, cert este că în mijlocul acelei atmosfere destinse, calde, aproape de familie, tovarăşul primar îşi făcea apariţia în sală, venit de la treburile dumnealui: „Ei, cum v-aţi descurcat, tovarăşă dragă, cu femeile de pe la noi?”

„Sunt foarte mulţumită, tovarăşe primar”, am zis eu, „femeile din Cacova-Bârlogu sunt tovarăşe de nădejde, bune gospodine, mame minunate, care urmează neabătut linia partidului...”. Nu mai ţin minte ce platitudini i-am îndrugat, omul a fost extrem de fericit, ştiu numai că am întocmit un proces-verbal pe care toţi cei prezenţi l-au semnat fără să clipească (unii chiar de două ori)... Mai mult, aveam să constat că acel proces-verbal fusese, în semn de mulţumire, probabil, ştampilat de două ori...

Misiunea mea fiind îndeplinită, l-am cules pe Tomiţă din ataş, acolo unde dormea, la umbră şi, împreună, ne-am îndreptat către şcoală, de unde trebuia să o luăm pe Pupica, pentru că soarele începea să se ascundă după deal. Toate cele 11 femei de la sala de şedinţe veniseră după mine la şcoală, să ne luăm rămas bun, şi fiecare dintre ele îmi adusese câte ceva, din puţinul pe care-l avea: brânză, ouă, smântână, cartofi. Şi şi-au însoţit toate aceste daruri cu invitaţii: „să ne mai vedem şi de Crăciun, la tăiatul porcului”...

Eram deja aşezaţi în poziţie pe motocicleta lui Tomiţă, atunci când şi-a făcut apariţia şi domnul învăţător, care ne-a dat un bidon de ţuică, un felinar, o lanternă, două lumânări şi o cutie cu chibrituri. „Vă mulţumim”, am zis eu, jumătate amuzată, „nu trebuia să vă deranjaţi, oricum în două ore ajungem acasă, avem curent electric...” „Lăsaţi”, a zis domnul învăţător, „mai bine să le aveţi la îndemână, pe coclaurile astea drumurile sunt pline de surprize, mai ales noaptea!”

Parcurseserăm aproape 2 kilometri de la ieşirea din sat, eram aproape de liziera pădurii, când, însoţit de potopul de înjurături al lui Tomiţă, motorul motocicletei se oprea... „Împingem motocicleta la vale, până la Vlădeşti, la şosea”, am hotărât, „de acolo mai vedem noi ce mai facem”...

„Ia uite”, zice Pupica în timp ce ne opinteam să împingem motocicleta, „ce luminiţe frumoase se văd acolo, în tufe!”

„Aprindeţi repede lumânările, felinarul, lanterna”, a replicat Tomiţă, „ălea nu sunt luminiţe, sunt lupi!”... Şi am stat acolo, încremeniţi cu toţii de frică, cu luminile aprinse, până ce lupii s-au îndepărtat. După care ne-am continuat drumul, în bezna absolută din pădure, călăuziţi de lumina felinarului, ca în poveşti.

Trebuia să ridicăm motocicleta peste varii obstacole care ni se iveau în cale şi atunci Tomiţă exploda: „Păi da, mama a vrut să fac şcoală, dar eu am fugit... Am vrut să mă fac şofer, aşa-mi trebuie... Merit să-mi trag ponoasele!”... În toată viaţa mea nu am auzit sfinţii din calendar pomeniţi cu atâta acurateţe. Şi când ajunseserăm la şosea şi reuşiserăm să proptim motocicleta sub un gard, Tomiţă se despărţea de noi, într-un mod prea puţin cordial: „Eu o iau spre oraş, mă descurc, sunt bărbat; dacă nu reuşesc, o dau dracului de motocicletă şi de viaţă, şi de toate, iar vouă să vă fie ruşine că m-aţi lăsat flămând toată ziua...” „Mai ales tu”, a zis el către Pupica, „toată ziua ai stat la unchi-tău, ai mâncat, ai băut, dar la mine nu te-ai gândit nici o clipă...”

Eram două femei singure, la ora 2.00 dimineaţa, la drum deschis, dârdâiau şi hainele de pe noi de frig... Pe la vreo trei şi jumătate, faruri de maşină, scrâşnet de frână, şoferul ne măsoară din cap până-n picioare, se scuză că nu are decât un loc liber, o îmbarcă pe Pupica (mult mai tânără) şi dispare, cu ea cu tot, în noapte... M-am resemnat; eram aproape de o staţie de autobuz...

2 ore şi jumătate mai târziu eram acasă, la ora la care de obicei mă trezeam şi mă pregăteam să plec la servici. Mi-am alungat oboseala cu doi pumni de apă rece şi am ajuns la instituţie afişând aceeaşi bună-dispoziţie şi veselie pe care o aveam în zilele obişnuite.

Tovarăşa Barbu a semnat, indiferentă, procesul-verbal, s-a mai uitat o dată critic peste hârtie, şi-a verificat semnătura şi a plecat spre sediul judeţenei de partid... Nu am pomenit nimic despre dificultăţile întâmpinate pe drumul de întoarcere de la Cacova-Bârlogu, pentru că anticipam reacţia ei: „Aşa se construieşte socialismul, înfruntând toate greutăţile; şi, mă rog, de ce te plângi?”...

Câteva zile mai târziu, tovarăşa Barbu îşi făcea apariţia la servici cu o ciocolată mare, pe care o împărţea cu generozitate colegelor... „Ia şi mănâncă”, mi-a zis, în timp ce-mi oferea un cubuleţ de ciocolată, „doar e cumpărată din banii tăi!”... „Care bani?”, am întrebat, nedumerită, „eu nu ţi-am dat nici un ban!” „Păi am luat diurna pentru deplasarea la Cacova şi am cumpărat ciocolată pentru noi toate... Sper că nu te superi!” „Cum să mă supăr”, am răspuns, înghiţindu-mi cu greu umilinţa, „foarte bine ai făcut!”... Dar numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu în momentele acelea!

Nu se scursese foarte mult timp de la aventura Cacova-Bârlogu şi tovarăşa Barbu îmi trasa o nouă sarcină, de data asta, însă, plăcută şi frumoasă pentru mine... Trebuia să scriu două articole pentru gazeta de perete şi unul pentru ziarul local, Secera şi Ciocanul. „Cu toată plăcerea”, am zis, „dar ce teme ar trebui să abordez în ele?”

„Ei vezi, de aia nu-mi place de tine”, mi-a replicat ea, suficientă, „nu ai idei deloc, tot timpul trebuie să te învăţ eu ce trebuie să faci...” „Ba am idei”, am răspuns, precaută, „dar le preţuiesc mai mult pe ale tale, în calitatea ta de secretară de partid... Uite la ce mă gândesc”, am continuat, văzând că nu sesizase ironia, „un articol al trebui să cuprindă activitatea femeilor din instituţie, altul realizările noastre pe ultimele trei luni şi depăşirea planului cu 15%, iar cel din Secera şi Ciocanul realizările tuturor sectoarelor fruntaşe în producţie, contribuţia conducerii şi a tovarăşului director la aceste realizări şi, în special, aportul tău şi al organizaţiei de partid pe care o conduci... Toate trei sub semnătura ta, pentru că sunt ideile tale şi meriţi să culegi felicitări pentru munca pe care ai depus-o”...

Aşa că am devenit, în scurt timp, corespondentă frecventă a celor trei ziare locale, cu articole în care ridicam în slăvi activitatea conducerii instituţiei, a tovarăşului director, dar, cu precădere, a organizaţiei de partid, condusă de tovarăşa Barbu, care, prin muncă asiduă, reuşiseră să depăşească planul cu atât la sută (evident, cifre umflate).

Îmi scapă acum ce anume se cerea în telegrama sosită la un moment dat de la minister, cert este că era un fel de dare de seamă, în şase puncte, asupra activităţii noastre. „Ia lucrarea”, a zis tovarăşa secretară, „descurcă-te, vreau ca mâine dimineaţă să o am pe birou, completă”. Eu m-am achitat de sarcină, ea a semnat documentul, l-a parafat şi expediat în numele ei, după care, la ceva timp, primea cu satisfacţie felicitările şi elogiile colegilor de la minister pentru munca temeinică depusă.

La înălţimea şi importanţa funcţiei pe care o ocupa în aparatul de partid, nimic nu era prea mult pentru tovarăşa secretară. De la primele trimestriale grase pe care le încasa – 500 lei, la vremea aceea bani foarte mulţi – până la meritele pe care şi le atribuia pentru munca altora. Ca termen de comparaţie, prima mea trimestrială era de 50 de lei şi, în rare ocazii, 75 de lei. La un moment dat m-am trezit responsabilă cu instruirea brigăzilor artistice de la Bancă, Spital şi T.A.P.L. M-am conformat, mi-am dus sarcina la îndeplinire mai mult decât onorabil, iar tovarăşei secretare i-a revenit, în final, greaua misiune de a-şi asuma creditul pentru tot efortul meu...

 Eram, practic, captivă între dragostea mea pentru profesie şi pentru colegi şi teama că, nefiind membră de partid, orice gest sau reacţie necontrolată i-ar fi părut tovarăşei secretare un act de insubordonare, ori mai rău, de sfidare şi... atât aştepta! Între „Vezi că vine 23 august, ia o echipă de fete şi confecţionaţi lozincile, dar aveţi mare grijă cum faceţi, avem control de la partid” şi „Vorbeşte cu bărbatu-tău, fata mea vrea să dea la A.S.E, are nevoie de vreo 10-20 de şedinţe de meditaţie la economie”, mi-am păstrat vie speranţa că va veni şi momentul în care toate aceste umilinţe vor fi devenit istorie, numai că va trebui să am răbdare.

 Fata tovarăşei secretare a luat, fireşte, la A.S.E. Nici un cuvânt de mulţumire, dar m-am consolat cu gândul că tovarăşa ne considera, într-un fel, datori, pentru faptul că mă tolerase vreme de mai mult de 30 de ani în serviciu, fără să fiu membră de partid...

...Şi a venit şi momentul 1989, un moment realmente crucial în istoria noastră, a românilor, dar, mai presus de toate, un moment de haos total şi dezorientare cruntă în rândurile tovarăşilor cu funcţii importante în partid. Era momentul marilor schimbări – mă rog, o sintagmă mult prea uzitată – iar colegele şi colegii mei şi-au îndreptat privirea către mine... Cu susţinerea lor am ajuns pe treapta valorică pe care o meritam...

Am dat ochii cu tovarăşa Barbu chiar atunci, în acele momente fierbinţi, şi m-am răzbunat în felul meu, tratând-o cu omenie şi înţelegere, fără ranchiună şi fără idei preconcepute... De atunci, aveam s-o mai întâlnesc în două rânduri: o dată pe stradă, mergea la biserică şi a doua oară în faţa locuinţei dumneaei, când mi-a spus că ar fi onorată dacă i-aş face o vizită, cândva... Am găsit o scuză şi ne-am despărţit, în cei mai politicoşi termeni posibili.

Ironia este că tovarăşa Barbu mi-a făcut, într-un fel, bine. Am învăţat să fiu răbdătoare, să mă descurc în tot ceea ce fac, să învăţ ce nu ştiu, să mă adaptez rapid oricărei situaţii, să delimitez clar graniţa dintre bine şi rău. Dar, dincolo de toate acestea, toţi acei ani mi-au întărit credinţa în Dumnezeu şi respectul pentru semenii mei şi munca lor.

Senea şi Ştefănică

Fraţi buni, Anton şi Alexandru erau gospodari de vază în Cuhureştii de sus. Oameni muncitori şi înstăriţi, aveau un cult pentru muncă şi pentru familie. Se ocupau intens de agriculturăşi creşterea animalelor.

Caii erau, însă, pasiunea celor doi fraţi. Mândria lor era să aibă cei mai frumoşi cai din tot satul. Datorită muncii lor asidue gospodăriile prosperau în belşug şi bunăstare.

Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei doi fraţi cu câte un fecior: Senea, pentru Alexandru şi Ştefănică pentru Anton. Cei doi verişori aveau să crească împreună, într-un mediu de pace, linişte şi bunăstare, neavând să ducă lipsă de nimic şi fără să fi avut probleme majore.

Toamna acelui an, an în care cei doi împlineau 8 anişori, debutase, ca de obicei, cu sunetul cristalin al clopoţelului, dumnezeiască chemare a copiilor la şcoală, la cultură. Până atunci, singura şi cea mai mare preocupare a celor doi fusese plecatul cu vitele la păscut, pe câmp, obligaţie de care se achitaseră, ce-i drept, fără nici un fel de problemă.

- Ce facem, cumnată, pe ai noştri nu-i trimitem la şcoală?

-Ba, eu m-am gândit să-i trimitem, luna asta împlinesc amândoi 8 anişori şi nici unul nu ştie vreo buche...

Zis şi făcut; a doua zi copiii au fost duşi la şcoală. În câteva săptămâni, însă, se plictisiseră de atâta învăţat şi reveniseră la vechile lor giumbu-şlucuri, drăcii, pocnitori, prostii, şoricei, păsărele pe care le găseau moarte în pădure şi pe care le foloseau în clasă, deranjând foarte des lecţia. Unii copii se speriau de râmele pe care le găseau în ghiozdane, alţii râdeau şi se grupau în alte bănci. Numai Senea şi Ştefănică erau în culmea fericirii: le ieşise scenariul foarte bine!

-Mare pacoste şi şcoala asta, măi Senia!

-Lasă, Ştefănică, nu te speria, că le venim noi de hac la sfrijiţii ăştia de învăţători... Tu nu vezi ce ogârjiţi şi străvezii sunt, parcă-s ofticoşi?

-Ei, aştia nu mănâncă bine, cum mâncăm noi: tot felul de plăcinte şi jamboane, cum ne fac mamele noastre...

-Se vede că nu le-a plăcut munca şi s-au dus pe la şcoli să se facă învăţători. Tu nu vezi că nici unul nu-i din sat de la noi?

-Nişte venetici şi atâta tot... Oamenii de pe la noi muncesc din greu să facă averi şi bani, nu trândăvesc prin şcoli ca să ajungă slabi şi leneşi...

-Ai dreptate! Dă-i în brusturii mă-sii cu şcoala lor cu tot, om scoate-o noi cumva la capăt!

Vacanţa mare avea să vină însoţită atât de bucuria copiilor, cât şi de cea a părinţilor: aveau cu cine trimite vitele la păscut!

Pe câmp – o mulţime pestriţă: copii din sat, care mai mari, care mai mici, cu apucături din cele mai diverse, în funcţie de familiile din care proveneau. Drumul spre emancipare al celor doi veri era deschis; au învăţat să fumeze, să înjure mai colorat şi mai variat, au asimilat argoul golanilor din mahalaua Dealul Crucii din capul satului... Furau porumb şi cartofi şi-i coceau în spuza pe care o întreţineau permanent. Unul, Dumitru, îi învăţase cum să facă un vas perfect dintr-un dovleac scobit şi să mulgă zilnic câte o vacă pentru a avea lapte proaspăt şi cald. Ce nu se putea învăţa la aceste şcoli de calificare şi recalificare din Ciorna, Bălţata, Vasca sau Piscul Popii!

 A trecut şi vara, a venit iarăşi toamna, în sunetele – de data asta parcă ameninţătoare – ale clopoţelului, zdrăngănit de Moş Vaniuşca, omul de serviciu, până ne tulbura creierii în cap. Senia şi Ştefănică erau întâmpinaţi, când treceau prin dreptul moşului, de aceleaşi vorbe: „Măi, împieliţaţilor şi derbedeilor, v-aţi mai cuminţit sau tot puşlamale aţi rămas? Credeţi că nu ştiu când aţi sărit gardul, v-aţi furişat în grădină şi aţi furat merele cele mai frumoase? Am vrut să te spun lui taică-tău, măi Senea, dar mi-a fost ruşine de obrazul omului să audă ce podoabă a crescut... Bine, haimana, nănaşu Alexandru, cel mai prima­-ntâi gospodar, şi tu-l faci de ruşine peste tot? Domnii învăţători mi-au spus că tu şi cu ăstălalt, văru-tău, Ştefan, sunteţi cei mai răi din toată şcoala... Hai, marş la clasă şi potoliţi-vă, că dacă nu, o să ajungeţi la puşcărie!”.

Iată-ne un an mai târziu, în clasa a treia şi, surpriză mare, aveam parte de colege noi: fata lui Peisic – de la moară, fata lui Avrum şi o mândreţe de fată, a lui Vovâl... Familiile lor – familii de evrei – se mutaseră din Bălţi în Cuhureşti pentru a-şi deschide magazine ori a se ocupa cu alte gheşefturi. Frumoase, bine îmbrăcate şi bine educate, Raia, Clara şi Rifca aveau să devină ţintele predilecte pentru ghiduşiile lui Senia şi Ştefănică. Le luau mâncarea din ghiozdane, mâncau, râdeau şi le atrăgeau atenţia ca a doua zi să aducă mai multe bunătăţi. Fetele aveau să fie şicanate, smotocite şi gâdilate cu fel de fel de obiecte stranii pe sub bancă, spre amuzamentul celor doi, până când ei înşişi au constatat că împinseseră gluma prea departe. Drept pentru care s-au reprofilat, imediat, pe alte năzbâtii...

 Îşi umpleau, dis-de-dimineaţă, buzunarele cu nuci, pâine, luau la ei şi o jumătate de litru de vin şi, în recreaţia mare, se aşezau gospodăreşte în spatele unei căpiţe de paie din curtea şcolii, mâncau nuci cu pâine şi împărţeau frăţeşte jumătatea de litru de vin, ca să revină în clasă, la sfârşitul pauzei, plini de vervă şi de bună dispoziţie, dispuşi să râdă din absolut orice. Tensiune şi teroare pe capul bietului învăţător, care-şi vedea subminată autoritatea şi zădărnicite orice eforturi de a-i disciplina. Li se dusese vestea că sunt bătăuşii şcolii, oricine făcea ceva greşit la adresa lor se trezea imediat cu o scatoalcă zdravănă peste ceafă.

Nici serbarea de sfârşit de an, atunci când erau anunţate rezultatele la învăţătură, nu a constituit un motiv de prezenţă pentru cei doi. Aveau preocupări mai importante; pregăteau caii pentru un concurs pe tarlaua de la Bălţata...

- Ştefănică, numai să îndrăznească unul să mi-o ia înainte, îl mănânc cu fulgi cu tot... Caii sunt viaţa mea şi nu o să las pe nimeni să mă depăşească!, zice Senia, ridicând, ameninţător, pumnul către cer...

- Da, dar iară vine toamna, iar Moş Vaniuşca cu clopoţelul lui care mă zgârie pe nervi... ‘tu-i geografia şi clopoţelul mă-sii!

Dar, stupoare! Aveau să afle că erau singurii care rămăseseră repetenţi, toţi ceilalţi copiii trecu-seră în clasa a patra, inclusiv Raia, Clara şi Rifea...

- Ce ne facem, Ştefănică, rămânem în clasa a treia, ori plecăm şi-l lăsăm pe învăţător cu şcoala mamii mă-sii?

- Eu zic să rămânem anul ăsta, dar vai de mama lor ce-or să pată cu noi...

Timpul a trecut pe nesimţite, cei doi veri au ajuns în clasa a V-a, târâş-grăpiş, nu e treaba noastră să întrebăm cum... În prima zi de şcoală aveau să constate că sunt colegi cu Timofei a Vasâlinei – repetent pentru a treia oarăşi cu Arcadie şi Costea Murzacu – repetenţi pentru a doua oară. Au făcut front comun şi s-au mutat cu toţii în ultimele bănci, chiar în dreptul uşii, cu gândul că, dacă va fi vreodată cazul, s-o zbughească rapid afară.

Timofei a Vasâlinei era cel mai înalt din clasă, chiar mai înalt decât domnul învăţător Ursu (cam cu vreo două laturi de palmă). Când era scos la lecţie, treceau minute bune până când Timofei îşi extrăgea picioarele lungi de sub bancă ca să poată sta în picioare. Era respectat pentru că era cel mai înalt din clasă, cel mai voinic, dar şi pentru averea pe care Vasâlina o moştenise de la răposatul ei soţ: 10 hectare de pământ, o casă nou-nouţă şi o livadă cât vedeai cu ochii de meri domneşti şi pere goldane. Prin sat mergea vorba că Vasâlina este foarte bogată şi ţine banii ascunşi într-o sobă dezafectată... Ca o confirmare mută a zvonurilor, Vasâlina îşi zidise geamurile de la casă cu câte două rânduri de chirpici, asigurându-şi, în felul ei, protecţia împotriva hoţilor.

Timofei profita din plin de această faimă, permiţându-şi să-i trateze pe toţi cu superioritate, inclusiv pe învăţători... Ce dacă repeta de două-trei ori o clasă? – Vasâlina ştia că băiatul ei e deştept, ştie să citească şi să socotească, ce altceva mai puteau cere de la el? „Cumătră Anică” – se plângea ea – „băiatul mi-a spus că învăţătorii nu sunt buni, îi buimăcesc pe copii cu tot felul de cai verzi pe pereţi; te cruceşti de câte auzi: ape mari, oraşe şi mai mari, cam de zece ori cât Cuhureştiul şi, minunea lui Dumnezeu, case puse una peste alta, în care trăiesc oameni; că Pământul se învârte în jurul Soarelui şi alte multe bazaconii... Păi, dacă s­-ar învârti, crezi cumătră că nu am simţi? Eu mă gândesc să-l las şi anul ăsta la şcoală, că dacă mi-l mai lasă şi anul ăsta repetent or să-l ia direct în armată”...

După câteva săptămâni fără evenimente deosebite, într-o sâmbătă, domnul învăţător Ursu anunţă că pleacă pentru 3 luni la un curs de comandanţi de străjerie şi că altcineva va veni să-i ţină locul...

„Mamă!..., cine crezi că va veni la şcoală să ne înveţe?” zice Senia. „Cine, dragul mamei?”... „Băiatul pădurarului Sfeclă, mamă!”. „Da’ de când e ăsta învăţător?”. „Nu ştiu, mamă, se zice că a trândăvit pe la un liceu din Soroca şi acum s-a găsit s-o facă pe deşteptul cu noi ca mare profesor!”... „Lasă-l în pace, îi ştiu eu pe ăştia ai lui Sfeclă, toţi au lenevit prin şcoli, nici unuia nu i-a plăcut munca...”.

Luni dimineaţa, la prima oră, se prezintă la clasă domnul învăţător Sergiu Sfeclă. Proaspăt ferchezuit, cu un costum gri foarte strâmt pe trupul lui slab şi gălbejit de atâta şcoală la Soroca...

-Începând de astăzi, dragi elevi, veţi învăţa cu mine până la finele anului. Sper să ne înţelegem foarte bine şi să avem cele mai bune rezultate.

Grupul de repetenţi, în frunte cu Senea şi Ştefănică, sărbătorea acum evenimentul, în spatele căpiţei de paie, cu pâine, cu nuci, cu deja obişnuita gură de vin din sticla de jumătate, fumând şi încercând să imite, care cât mai bine, prestaţia domnului Sfeclă.

La o lecţie despre metale, domnul Sfeclă îl întreabă pe Senea ce culoare are aurul..

- Negricios, domnule învăţător, răspunde el în râsetele clasei.

Domnul învăţător pune calm mâna pe nuieluşa de pe catedră şi se îndreaptă, liniştit, către băncile din spate. Senea, care deja văzuse intenţia învăţătorului, se lasă pe spate, evitând lovitura de nuia şi îl izbeşte pe acesta cu piciorul drept în burtă, făcându-l să se întoarcă la catedră ameţit şi descumpănit.

Râsete, chicoteli... Domnul învăţător a întrerupt ora, a relatat cazul la cancelarie şi nimic mai mult. Pedagog subtil, învăţătorul nu a lăsat să se întrevadă nici un fel de dorinţă de răzbunare.

Ecourile evenimentului vor fi făcut înconjurul satului, dar nimeni nu ştia că sentinţa va fi pe măsură!

Tot grupul de repetenţi din clasa a cincea, în frunte cu Senia, continuau să se ţină de şotii, fără să le pese că aveau nota 5 ori 6 la purtare. Se apropia serbarea de sfârşit de an, copiii se pregăteau de zor: cor, dansuri, poezii, teatru şi gimnastică. Senea şi Ştefănică se pregăteau şi ei, în felul lor: ce pocnitori să mai născocească, ce praştii să folosească, făcuseră chiar rost de o cioară moartă pe care s-o arunce pe scenă în timpul serbării şi să se amuze, mai apoi, copios.

Socoteala de acasă nu avea să se potrivească, însă, cu cea din târg, nici de data asta... Cu câteva zile înainte de serbare, cineva de la cancelarie le-a spus băieţilor că sunt pe lista repetenţilor şi că o să audă tot satul când vor fi citiţi, la serbare...

-Ce facem, măi, Ştefănică, ne lăsară ăştia repetenţi!

-Ne lăsară, măi Senea, am rămas tot în clasa a cincea, băga-i-aş în p... mă-sii de învăţători! Eu zic ca mâine dimineaţă să plecăm cu toate vitele la Bălţata. Vom pleca călări, pe cai, în urma vitelor, ca să vadă toţi că nu suntem proşti... Hai să ne facem noi serbarea noastră, că doar nu moare nimeni din repetenţie... Păi, ce? Tu nu vezi că toţi trăiesc în case cu chirie şi cumpără mâncare de la magazin? Ce, se măsoară ei cu noi? Uite ce case avem noi, magazii pline, vaci cu lapte, porci, păsări... Ei arată de parcă mănâncă numai de post. Asta e! Ne-au făcut-o şi gata!

Povestea repetenţiei a fost uitată repede şi uşor... Cei doi au intrat în adolescenţă, care avea să treacă la fel de lipsită de griji şi de necazuri ca şi copilăria. Avea să urmeze recrutarea, care la vremea aceea era o adevărată sărbătoare şi o mare onoare pentru toţi flăcăii satului. Patriotismul în sine era cea mai înaltă şcoală pe care o puteai absolvi...

Şi-au satisfăcut şi stagiul militar, cu laude pentru faptele de vitejie pe care fiecare dintre ei le făcuse la unitatea lui. Timpul nu ştirbise însă nimic din personalitatea lor, rămăseseră aceiaşi doi magneţi care polarizau în jurul lor tineretul. Împreună organizau serate, clăci, şezători, hora satului, jocul de pe pisc, iar toată buna lor dispoziţie şi pofta lor de viaţă era contagioasă, molipsind tot satul.

S-au însurat, au devenit gospodari „prima­ntâia” şi, la rândul lor, au devenit părinţi, cu câte doi băieţi fiecare. La un moment dat, însă, Senea devenise din ce în ce mai abătut şi tot mai îngândurat... Era o idee care nu-i dădea pace şi cu cine ar fi putut s-o împărtăşească decât cu bunul lui văr şi prieten, Ştefănică?

-Măi, zice Senea, copiii noştri au crescut şi în toamna asta trebuie să fie daţi la şcoală. Ce facem, însă, îi lăsăm de izbelişte, necontrolaţi, aşa cum am fost noi?

-Ei, replică Ştefănică, nici vorbă! Vremurile s-au schimbat acum, cine are carte are parte... Îi dăm la şcoală, plătim cât trebuie, trebuie să înveţe cât mai mult, şi 20 de clase dacă e necesar...

-Ai dreptate, nu ne-ar sta nouă bine să avem în familie un preot, un doctor, un învăţător? Uite, ai lui Sfeclă au ajuns cu toţii învăţători...

-Daaa, chiar şi Sergiu, ăla pe care l-ai pocnit tu cu piciorul în burtă...

-Numai noi am rămas repetenţi de două ori, credeam că toată lumea e a noastră... Ei, aşa a fost atunci, e cu totul altfel acum... Fără carte nu poţi face nici un pas. Cum de nu ne era nouă ruşine când rămâneam repetenţi şi, pe deasupra, luam la bătaie învăţătorii şi ne băteam joc de toţi?

-Eu le-am spus copiilor mei să respecte şi să cinstească preotul şi învăţătorul, pentru că sunt trimişi de Dumnezeu.

Greşelile lor i-au ajutat să-şi ferească copiii, nepoţii şi strănepoţii de ruşinea repetenţiei, pentru că un popor care nu iubeşte şi nu preţuieşte cultura poate să-şi facă testamentul...

La Şteap

-Bre, Alexandre, ştii la ce m-am gândit?

-La ce te-ai gândit bre, Anică?

-Să facem cum om face şi să plecăm săptămâna asta la Şteap. Luăm şi copiii cu noi, bate iarna la uşă, iar ei nu au nimic gros de îmbrăcat...

- Bine, bine, ne ducem noi la Şteap, dar parale avem? Ştii foarte bine cum merge treaba la târg, nu poţi intra dacă nu ai buzunarele pline...

-Lasă, bre Alexandre, pentru câte un paltonaş şi câte o pereche de ghetuţe au să ne ajungă paralele! Pe deasupra, tot ce le mai trebuie le-oi împleti eu din lână, avem destulă în magazie, e păcat de ea, o mănâncă moliile...

Zis şi făcut. După ce ne-am conformat instrucţiunilor părinţilor să ne spălăm bine pe cap, prin urechi şi pe picioare, şi după ce îi anunţasem pe toţi copiii vecinilor, duminica ne urcam cu toţii în căruţă, cu destinaţia Şteap.

Şteapul era un târg situat pe malul Nistrului, al cărui comerţ înfloritor atrăgea ca un magnet locuitorii satelor şi comunelor din jur, care veneau aici să-şi vândă produsele agricole sau animalele care le prisoseau ori să-şi procure cele de trebuinţă. Negustorii din Şteap ştiau cu precizie ce nevoi aveau ţăranii, indiferent de anotimp, de vârstă sau de gusturi, aşa că găseai acolo practic orice.

Iată-ne, deci, ajunşi la Şteap, după o călătorie fascinantă (în mintea noastră de copii), cu noi aşezaţi în spate, pe nişte fân acoperit cu un covor gros şi cu părinţii în faţă, pe sidenie (un fel de scaun cu spătar). Am coborât din căruţă şi, după ce am tropăit niţel ca să ne dezmorţim picioarele, am pornit să cutreierăm târgul, încântaţi la culme de magazine, de vitrine şi mai ales de mărfurile expuse... Negustorii ne-au reperat imediat, intuind că e loc de afaceri rentabile...

-Da’ de ce vă uitaţi la vitrine şi nu intraţi înăuntru, bade?

-O să intrăm şi pe la dumneavostră, da’ amu ne ducem în recunoaştere să vedem ce mai e prin târgul ista... S-au schimbat multe, au apărut prăvălii care mai de care mai luminoase şi mai atrăgătoare, ateliere de meşteşugari şi tot felul de naţii de oameni, mari specialişti în meseriile lor...

-Aşa este, bade, noi, negustorii din Şteap, ne gândim tot timpul la trebuinţele oamenilor... Nu găseşti în toată ţara mărfuri de calitate şi ieftine ca la noi! Dar, poftiţi de intraţi, nu e nevoie să cumpăraţi nimic... Nu vedeţi ce scrie pe firma magazinului? Universal! Cea mai bogată gamă de mărfuri, la cele mai mici preţuri! Numai Dumnezeu v-a îndreptat paşii către magazinul nostru...

-Hai, Alexandre, zice mama, să intrăm să ne facem şi noi o idee cum e la Universal...

-Ei, acum că aţi intrat, vă putem socoti clienţii noştri. Să facem cunoştinţă: pe mine mă cheamă Mişu, am lucrat în Constanţa cu nişte turci, în Deltă cu nişte lipoveni, în Bucureşti la o moară, iar acum, după cum vedeţi, sunt patron la Universal! E adevărat, soţia mea m-a ridicat mult...Este fata unei lipovence, făcută cu un ovrei bogat, am pus ochii pe ea din Deltă şi nu am mai lăsat-o să-mi scape; uitaţi-vă ce frumuseţe am lângă mine!... Am înţeles că pe dumneata te cheamă Alexandru, de unde sunteţi, bade Alexandre?

-Din Cuhureştii de Sus, să fie cam la vreo 8­-9 kilometri de aici...

-Păi bine, măi omule, de ce nu ai zis aşa de la început? Eu am foarte mulţi prieteni acolo, chiar şi rude; verişorii soţiei mele au un magazin de coloniale şi mărunţişuri chiar la voi în sat! Am auzit de dumneata, că eşti gospodar straşnic, înstărit, cu pământ şi animale... De la bun început mi-am dat seama că între noi se va lega o prietenie strânsă şi că pot să am încredere în dumneata!

-Chiar aşa să ne socotiţi, suntem oameni cinstiţi, muncitori şi cu frica lui Dumnezeu!

-Bade, copiii ăştia sunt ai voştri?

-Da, domnul Mişu, ai noştri sunt!

-Vai de mine şi de mine, aşa nişte oameni frumoşi cu nişte copii aşa urâţei... Ei, ce să facem, aşa ni i-a dat Dumnezeu... Sunt cazuri în care copiii sunt urâţi când sunt mici – aşa, ca ai voştri – şi când cresc se dreg foarte bine!

-Ei, aşa o fi...

-Da’ nevasta dumitale are o prezenţă de adevărată chiabureasă... Să fii sănătoasă, coană Anică!

Momeala fiind aruncată şi terenul pregătit, domnul Mişu a trecut la atac.

-Ei, acum vă poftesc să vă aruncaţi ochii prin umilul meu magazin şi, dacă vă place ceva, vă servesc cu dragă inimă... Ce ziceţi de paltonaşele astea pentru copii? Ce materiale, ce croială, au şi buzunare şi parcă sunt făcute exact pentru ei!

-Dar cât costă, domn’ Mişu?

-Păi vezi, bade, că eşti prost? Am cerut eu vreun ban? Un om deştept ca dumneata ar trebui să ştie că ne înţelegem şi sunt convins că te vei achita onorabil!

-Bine, bine, oftă tata, luăm paltonaşele...

-Parcă v-am auzit pomenind ceva şi de nişte ghetuţe pentru copii...

-Am dori noi şi aşa ceva, numai că ne îndatorăm prea mult şi nu cred că ne putem permite...

-Ţi-a cerut cineva vreun ban, bade Alexandre? Ai destulă vreme să te achiţi şi de hăinuţe, şi de ghetuţe... Omule, nu fi prost, te văd om deştept! Coanei Anica nu-i cumperi nimic? Uite, am un cupon de material – stofă englezească, nu alta – de culoarea aurului, o minune!

-Domn’ Mişu, nu ne îngloda în datorii, poate nu putem să le răzbim...

-Bade Alexandre, ia mata cuponul, nu vorbim de bani decât după treieratul grâului... Până atunci, luaţi-le şi purtaţi-le sănătoşi! Vezi ce fel de negustori suntem noi? Vă lăsăm marfa pe datorie până la vară, unde mai găsiţi aşa ceva? Eeeei, am o surpriză şi pentru dumneata!

-Ce-ai mai născocit, Mişulică?

-Nimic, bade, hai să-ţi arăt ce marfă am primit chiar ieri de la Bucureşti, nişte ciuboţele din piele de Şevro, nu alta... Uite, chiar o singură pereche a mai rămas pentru mărimea dumitale...

-Lasă-le încolo de ciuboţele, văd că ştii şi ce număr port la încălţări...

-Nu ţi-am spus eu, bade Alexandre, că eşti prost? Un om deştept ca dumneata se uită cu atenţie, le măsoară, dacă vrea, le cumpără, dacă nu umblă în galoşi toată iarna... Aşa o minte şi o judecată, mai rar!

-Ei, hai, pune-le şi pe astea la socoteală, le iau, spune tata. Om vedea noi la vară cum ne-om descâlci...

-Zi mersi, bade, că ai găsit un negustor care să vă dea atâta marfă pe datorie, şi încă până la vară! Să mă bată Dumnezeu dacă am mai servit pe cineva cu atâta atenţie şi dragoste ca pe dumneata!

- Te cred, domn’ Mişu...

- Nu vrei dumneata şi câteva kilograme de peşte sărat? Acum au adus la magazinul de peste drum un transport, direct de la Brăila, ar fi păcat să pierzi ocazia, aşa marfă nu a văzut Cuhureştiul vostru niciodată şi, oricum, am văzut că aţi venit cu căruţa...

-Lasă-mă în pace, nu vreau să mă îndatorez şi cu peştele vostru, mai am doar câţiva bănuţi prin buzunar...

-Zău, bade Alexandre, chiar nu te-am crezut aşa de prost! Te-a întrebat cineva ceva de bani? Alege cât peşte vrei, după pofta inimii, eu o să-mi notez la mine în carnet şi le-om socoti pe toate odată!

Am ajuns acasă, cu hăinuţe, cu ghetuţe, cu ciuboţelele de şevro, cu un cupon de stofă englezească (zicea Mişu) – cea mai bună, prima­-ntâia – şi un lighean plin cu peşte sărat, 2 kg sare la 2 kg peşte, 4 kg se plăteşte...

***

Anul acela vara adusese o recoltă foarte bogată. Cu câteva zile înainte de Sfântă Mărie (15 august) avea loc în curtea noastră treieratul grâului, un adevărat ceremonial, o simfonie a sunetelor de motor ale maşinii de treierat ce crea o atmosferă de autentică sărbătoare. Perioada treieratului era dominată de voie bună, de conştiinţa muncii bine făcute şi de mândrie a gospodarului care vedea roadele ogorului adunate în hambare. Sentimentul de sărbătoare, frenezia şi bucuria treieratului îi încercau şi pe părinţii mei, care în zilele acelea păreau mai tineri, mai sănătoşi şi mai înalţi.

În liniştea şi armonia acelei seri, atunci când toate treburile se terminaseră şi viaţa intra, încet­-încet, pe făgaşul ei firesc, eu mă căţărasem pe poartă şi mă dădeam huţa, muşcând cu poftă dintr-un măr imens... Din poziţia mea de stăpân absolut al universului meu de copil, aveam să observ căruţa cu trei oameni în ea, care trăsese lângă poartă şi între ei pe domn’ Mişu, care cobora tacticos şi bătea cu bastonul în stâlpul porţii.

- Bade Alexandre, eşti acasă?

- Acasă, se aude răspunsul tatei, da’ cine-i acolo?

- Dă-te încoace, spre poartă, că ai musafiri!

Tata se îndrepta spre poartă, târşindu-şi picioarele, urmat, la câţiva paşi în spate, de mama, căreia i se citeau pe faţă cele mai sumbre temeri.

- Ce-i bre, ce s-a întâmplat? întreabă ea, îngrijorată.

- Ce să se întâmple, zice tata, iaca, a venit domn’ Mişu, de la Şteap, să-i plătim datoria pentru mărfurile pe care le-am luat astă-iarnă de la dumnealui...

- Alea erau mărfuri? sare mama ca arsă, alea erau nişte terfe ce ne-au fost băgate pe gât de speculantul aista; până la Crăciun s-au rupt şi ghetuţele, şi paltoanele – un fel de vatelină – ucigă-l crucea să-l ucidă de venetic şi de speculant!

- Ce tot bălmăjeşti acolo, coană Anică? Spune mai tare ce ai de spus!

- Alexandre, zice mama, termină mai repede socoteala cu omul ăsta, tu nu vezi că ne-a tumănit pe amândoi?

- Da, bade Alexandre, intervine şi domn’ Mişu, hai să o rezolvăm repede, ca între bărbaţi. Uite aici carneţelul cu mărfurile pe care le-ai luat: două paltonaşe pentru copii, ei, astea costă doi saci de grâu; ghetuţe – astea merg cam la o jumătate de sac de grâu; cuponul de stofă prima-ntâia pentru coana Anica – tot cam un sac jumate’. Mai rămân numai ciubotele dumitale de şevro – pe astea ţi le las la doi saci de grâu, la nimeni atcineva nu le-aş da la un preţ aşa bun. Ţi-am făcut, bade Alexandre, reducere ca pentru propriul meu frate!

- Adică dumneata, domn’ Mişu, vrei să-mi spui că trebuie să-ţi dau aproape o tonă de grâu pentru nişte amărâte de lucruşoare?

- Vezi, bade, cât de prost eşti şi cum judeci? Da’ ce, ai fi vrut să-ţi dau marfa pe gratis? M-ai întrebat dumneata cât costă toate astea atunci când le-ai luat? Nu ştii dumneata ce greu şi cât de scump e transportul de la Bucureşti şi, dacă-mi fac socoteala, eu nu câştig mai nimic la afacerea asta. Măi Iura, măi Colea, se întoarce el către cei doi inşi rămaşi în căruţă, ajutaţi să încărcăm mai repede sacii şi să o luăm din loc.

- Nu te-ar răbda Dumnezeu şi Maica Domnului să mănânci tu pâine din grâuşorul meu şi din sudoarea mea!, răbufneşte mama.

- Coană Anică, ce stai dumneata acolo, la colţul casei, şi-ţi faci cruce, şi blestemi, şi înjuri? Dacă nu ţi-a plăcut marfa, de ce ai luat-o? Ce, ţi-am băgat-o noi pe gât? Te-am silit noi în vreun fel să o cumperi?

- Chiar nu-ţi aduci aminte, şarlatane? Şi tu, şi nevastă-ta, v-aţi ţinut amândoi de capul nostru să vă cumpărăm marfa, corciturilor şi veneticilor...

Cum v-aţi pripăşit voi pe aici, să jecmăniţi şi să jupuiţi oamenii până la piele? Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să sfârşiţi cu capul şi cu căruţa cu saci cu tot drept în Nestru şi să nu ieşiţi de acolo în vecii vecilor! Aşa vă bateţi joc de nişte creştini ca noi? Ce liftă păgână sunteţi de sugeţi şi sângele din noi? Dezertorii dracului, marş de la poarta mea!

- Coană Anică, stau şi mă uit la dumneata, cum poţi să spui aşa cuvinte grele? Sau crezi că Dumnezeu se uită în gura dumitale?

- Da’ tu ce crezi, măi, şarlatane, că Dumnezeu are să rabde faptele tale? Pentru ce ne-ai jupuit, potlogarule, de aproape o tonă de grâu?

În imprecaţiile mamei, Mişu porneşte căruţa, dar, după nici un minut, se iţeşte iarăşi la poartă:

- Coană Anică, zice el, poţi înjura şi blestema cât vrei, dar aţi uitat să-mi achitaţi peştele...

- Care peşte? Vorbeşti de chelea aia mare de peşte uscat, înşirată pe oase şi împănată cu boţuri de sare, pe care am găsit-o împachetată în bucata aia de ziar? Aşa peşte să mănânci tu şi cu mă-ta, şi pe lumea ailaltă tot de peşte din ăsta să aveţi parte, spurcăciunilor! Dacă pun mâna acum pe un par te trăznesc de nu te vezi, eu ajung în puşcărie şi tu nu mai vezi Şteapu în vecii vecilor... Căraţi-vă chiar acum, până nu intru în păcat...

- Hai, măi Colea, hai Iura, cu aşa oameni dobitoci nu scoatem la capăt!

...Şi duşi au fost. În urmă, tata şi mama, loviţi parcă de trăznet, nu găseau puterea să se mişte din loc.

- Bre, cu ce am greşit noi în faţa lui Dumnezeu de am păţit un aşa mare necaz? rupe tata tăcerea într-un târziu.

- Ce s-a ales, Alexandre, de munca şi sudoarea noastră de un an de zile? I-am spus eu mamei, când am fost la Ţepordei, că mi se zbate ochiul stâng de mai bine de o lună... Vezi, Anică, a zis mama, ăsta nu e semn bun, aveţi mare grijă de casă, de animale, şi mai ales de împieliţaţii ăştia de copii, tu nu vezi că de la o vreme nu vă mai ascultă deloc? Joacă mingea, ţurca, vor mâncare cât mai bună, da’ de ajutat nu vă ajută cu nimic...

- Bre, Anică, eu am făcut războiul şi am văzut nenorociri mult mai mari; cu ajutorul lui Dumnezeu, om trece noi şi peste asta...

-Aşa o fi, omule, oftă mama, ce să mai facem...

În tot acest timp eu rămăsesem cocoţată în vârful porţii, martor mut la întâmplările ce se desfăşurau sub ochii mei. Şi, pe măsură ce mama şi tata se urneau cu greu către casă, constatam cu spaimă şi nespusă durere, cum, cu fiecare pas, deveneau din ce în ce mai bătrâni, mai gârboviţi şi mai mici, umbre ale părinţilor mei din perioada treieratului. Încărunţiseră, parcă, în câteva clipe, sub privirile mele şi sub povara durerii şi a şocului.

Am coborât de pe poartă, m-am alăturat lor pe prispă şi i-am privit, într-o apăsătoare tăcere, cum încercau să facă faţă, resemnaţi, durerii şi loviturii la care fuseseră supuşi de către oameni, semeni de ai lor. Aş fi vrut să-i alin, aş fi vrut să-i ajut, aş fi vrut să-i strâng în braţe şi să le redau voioşia şi tinereţea, aş fi vrut să le aduc bogăţii nenumărate, dar nu ştiam ce era potrivit să spun sau să fac în momentul acela – prea mature decizii pentru un copil; tot ce ştiu era revolta sfântă care clocotea în mine la adresa celor care-i supăraseră şi gândul limpede că pentru prima oară în scurta mea existenţă văzusem faţa hâdă şi rea a lumii.

Şi mai ştiu că am adormit în acea noapte flămândă şi îndurerată, dar că somnul zbuciumat m-a condus spre zorii unei dimineţi care mă găsea maturizată. Naivitatea şi zâmbetele copilăriei dispă-ruseră; ceva se rupsese iremediabil în mine şi un gol îşi făcuse cuib în sufletul meu.

Timpul le rezolvă pe toate, însă. Amintiri se estompează, amintiri dispar... Peste toate cele care mai stăruie, însă, imaginea aceea a mamei şi tatei, icoanele sufletului meu, tăcuţi, pe prispă, uniţi în durerea lor...