La Şteap

-Bre, Alexandre, ştii la ce m-am gândit?

-La ce te-ai gândit bre, Anică?

-Să facem cum om face şi să plecăm săptămâna asta la Şteap. Luăm şi copiii cu noi, bate iarna la uşă, iar ei nu au nimic gros de îmbrăcat...

- Bine, bine, ne ducem noi la Şteap, dar parale avem? Ştii foarte bine cum merge treaba la târg, nu poţi intra dacă nu ai buzunarele pline...

-Lasă, bre Alexandre, pentru câte un paltonaş şi câte o pereche de ghetuţe au să ne ajungă paralele! Pe deasupra, tot ce le mai trebuie le-oi împleti eu din lână, avem destulă în magazie, e păcat de ea, o mănâncă moliile...

Zis şi făcut. După ce ne-am conformat instrucţiunilor părinţilor să ne spălăm bine pe cap, prin urechi şi pe picioare, şi după ce îi anunţasem pe toţi copiii vecinilor, duminica ne urcam cu toţii în căruţă, cu destinaţia Şteap.

Şteapul era un târg situat pe malul Nistrului, al cărui comerţ înfloritor atrăgea ca un magnet locuitorii satelor şi comunelor din jur, care veneau aici să-şi vândă produsele agricole sau animalele care le prisoseau ori să-şi procure cele de trebuinţă. Negustorii din Şteap ştiau cu precizie ce nevoi aveau ţăranii, indiferent de anotimp, de vârstă sau de gusturi, aşa că găseai acolo practic orice.

Iată-ne, deci, ajunşi la Şteap, după o călătorie fascinantă (în mintea noastră de copii), cu noi aşezaţi în spate, pe nişte fân acoperit cu un covor gros şi cu părinţii în faţă, pe sidenie (un fel de scaun cu spătar). Am coborât din căruţă şi, după ce am tropăit niţel ca să ne dezmorţim picioarele, am pornit să cutreierăm târgul, încântaţi la culme de magazine, de vitrine şi mai ales de mărfurile expuse... Negustorii ne-au reperat imediat, intuind că e loc de afaceri rentabile...

-Da’ de ce vă uitaţi la vitrine şi nu intraţi înăuntru, bade?

-O să intrăm şi pe la dumneavostră, da’ amu ne ducem în recunoaştere să vedem ce mai e prin târgul ista... S-au schimbat multe, au apărut prăvălii care mai de care mai luminoase şi mai atrăgătoare, ateliere de meşteşugari şi tot felul de naţii de oameni, mari specialişti în meseriile lor...

-Aşa este, bade, noi, negustorii din Şteap, ne gândim tot timpul la trebuinţele oamenilor... Nu găseşti în toată ţara mărfuri de calitate şi ieftine ca la noi! Dar, poftiţi de intraţi, nu e nevoie să cumpăraţi nimic... Nu vedeţi ce scrie pe firma magazinului? Universal! Cea mai bogată gamă de mărfuri, la cele mai mici preţuri! Numai Dumnezeu v-a îndreptat paşii către magazinul nostru...

-Hai, Alexandre, zice mama, să intrăm să ne facem şi noi o idee cum e la Universal...

-Ei, acum că aţi intrat, vă putem socoti clienţii noştri. Să facem cunoştinţă: pe mine mă cheamă Mişu, am lucrat în Constanţa cu nişte turci, în Deltă cu nişte lipoveni, în Bucureşti la o moară, iar acum, după cum vedeţi, sunt patron la Universal! E adevărat, soţia mea m-a ridicat mult...Este fata unei lipovence, făcută cu un ovrei bogat, am pus ochii pe ea din Deltă şi nu am mai lăsat-o să-mi scape; uitaţi-vă ce frumuseţe am lângă mine!... Am înţeles că pe dumneata te cheamă Alexandru, de unde sunteţi, bade Alexandre?

-Din Cuhureştii de Sus, să fie cam la vreo 8­-9 kilometri de aici...

-Păi bine, măi omule, de ce nu ai zis aşa de la început? Eu am foarte mulţi prieteni acolo, chiar şi rude; verişorii soţiei mele au un magazin de coloniale şi mărunţişuri chiar la voi în sat! Am auzit de dumneata, că eşti gospodar straşnic, înstărit, cu pământ şi animale... De la bun început mi-am dat seama că între noi se va lega o prietenie strânsă şi că pot să am încredere în dumneata!

-Chiar aşa să ne socotiţi, suntem oameni cinstiţi, muncitori şi cu frica lui Dumnezeu!

-Bade, copiii ăştia sunt ai voştri?

-Da, domnul Mişu, ai noştri sunt!

-Vai de mine şi de mine, aşa nişte oameni frumoşi cu nişte copii aşa urâţei... Ei, ce să facem, aşa ni i-a dat Dumnezeu... Sunt cazuri în care copiii sunt urâţi când sunt mici – aşa, ca ai voştri – şi când cresc se dreg foarte bine!

-Ei, aşa o fi...

-Da’ nevasta dumitale are o prezenţă de adevărată chiabureasă... Să fii sănătoasă, coană Anică!

Momeala fiind aruncată şi terenul pregătit, domnul Mişu a trecut la atac.

-Ei, acum vă poftesc să vă aruncaţi ochii prin umilul meu magazin şi, dacă vă place ceva, vă servesc cu dragă inimă... Ce ziceţi de paltonaşele astea pentru copii? Ce materiale, ce croială, au şi buzunare şi parcă sunt făcute exact pentru ei!

-Dar cât costă, domn’ Mişu?

-Păi vezi, bade, că eşti prost? Am cerut eu vreun ban? Un om deştept ca dumneata ar trebui să ştie că ne înţelegem şi sunt convins că te vei achita onorabil!

-Bine, bine, oftă tata, luăm paltonaşele...

-Parcă v-am auzit pomenind ceva şi de nişte ghetuţe pentru copii...

-Am dori noi şi aşa ceva, numai că ne îndatorăm prea mult şi nu cred că ne putem permite...

-Ţi-a cerut cineva vreun ban, bade Alexandre? Ai destulă vreme să te achiţi şi de hăinuţe, şi de ghetuţe... Omule, nu fi prost, te văd om deştept! Coanei Anica nu-i cumperi nimic? Uite, am un cupon de material – stofă englezească, nu alta – de culoarea aurului, o minune!

-Domn’ Mişu, nu ne îngloda în datorii, poate nu putem să le răzbim...

-Bade Alexandre, ia mata cuponul, nu vorbim de bani decât după treieratul grâului... Până atunci, luaţi-le şi purtaţi-le sănătoşi! Vezi ce fel de negustori suntem noi? Vă lăsăm marfa pe datorie până la vară, unde mai găsiţi aşa ceva? Eeeei, am o surpriză şi pentru dumneata!

-Ce-ai mai născocit, Mişulică?

-Nimic, bade, hai să-ţi arăt ce marfă am primit chiar ieri de la Bucureşti, nişte ciuboţele din piele de Şevro, nu alta... Uite, chiar o singură pereche a mai rămas pentru mărimea dumitale...

-Lasă-le încolo de ciuboţele, văd că ştii şi ce număr port la încălţări...

-Nu ţi-am spus eu, bade Alexandre, că eşti prost? Un om deştept ca dumneata se uită cu atenţie, le măsoară, dacă vrea, le cumpără, dacă nu umblă în galoşi toată iarna... Aşa o minte şi o judecată, mai rar!

-Ei, hai, pune-le şi pe astea la socoteală, le iau, spune tata. Om vedea noi la vară cum ne-om descâlci...

-Zi mersi, bade, că ai găsit un negustor care să vă dea atâta marfă pe datorie, şi încă până la vară! Să mă bată Dumnezeu dacă am mai servit pe cineva cu atâta atenţie şi dragoste ca pe dumneata!

- Te cred, domn’ Mişu...

- Nu vrei dumneata şi câteva kilograme de peşte sărat? Acum au adus la magazinul de peste drum un transport, direct de la Brăila, ar fi păcat să pierzi ocazia, aşa marfă nu a văzut Cuhureştiul vostru niciodată şi, oricum, am văzut că aţi venit cu căruţa...

-Lasă-mă în pace, nu vreau să mă îndatorez şi cu peştele vostru, mai am doar câţiva bănuţi prin buzunar...

-Zău, bade Alexandre, chiar nu te-am crezut aşa de prost! Te-a întrebat cineva ceva de bani? Alege cât peşte vrei, după pofta inimii, eu o să-mi notez la mine în carnet şi le-om socoti pe toate odată!

Am ajuns acasă, cu hăinuţe, cu ghetuţe, cu ciuboţelele de şevro, cu un cupon de stofă englezească (zicea Mişu) – cea mai bună, prima­-ntâia – şi un lighean plin cu peşte sărat, 2 kg sare la 2 kg peşte, 4 kg se plăteşte...

***

Anul acela vara adusese o recoltă foarte bogată. Cu câteva zile înainte de Sfântă Mărie (15 august) avea loc în curtea noastră treieratul grâului, un adevărat ceremonial, o simfonie a sunetelor de motor ale maşinii de treierat ce crea o atmosferă de autentică sărbătoare. Perioada treieratului era dominată de voie bună, de conştiinţa muncii bine făcute şi de mândrie a gospodarului care vedea roadele ogorului adunate în hambare. Sentimentul de sărbătoare, frenezia şi bucuria treieratului îi încercau şi pe părinţii mei, care în zilele acelea păreau mai tineri, mai sănătoşi şi mai înalţi.

În liniştea şi armonia acelei seri, atunci când toate treburile se terminaseră şi viaţa intra, încet­-încet, pe făgaşul ei firesc, eu mă căţărasem pe poartă şi mă dădeam huţa, muşcând cu poftă dintr-un măr imens... Din poziţia mea de stăpân absolut al universului meu de copil, aveam să observ căruţa cu trei oameni în ea, care trăsese lângă poartă şi între ei pe domn’ Mişu, care cobora tacticos şi bătea cu bastonul în stâlpul porţii.

- Bade Alexandre, eşti acasă?

- Acasă, se aude răspunsul tatei, da’ cine-i acolo?

- Dă-te încoace, spre poartă, că ai musafiri!

Tata se îndrepta spre poartă, târşindu-şi picioarele, urmat, la câţiva paşi în spate, de mama, căreia i se citeau pe faţă cele mai sumbre temeri.

- Ce-i bre, ce s-a întâmplat? întreabă ea, îngrijorată.

- Ce să se întâmple, zice tata, iaca, a venit domn’ Mişu, de la Şteap, să-i plătim datoria pentru mărfurile pe care le-am luat astă-iarnă de la dumnealui...

- Alea erau mărfuri? sare mama ca arsă, alea erau nişte terfe ce ne-au fost băgate pe gât de speculantul aista; până la Crăciun s-au rupt şi ghetuţele, şi paltoanele – un fel de vatelină – ucigă-l crucea să-l ucidă de venetic şi de speculant!

- Ce tot bălmăjeşti acolo, coană Anică? Spune mai tare ce ai de spus!

- Alexandre, zice mama, termină mai repede socoteala cu omul ăsta, tu nu vezi că ne-a tumănit pe amândoi?

- Da, bade Alexandre, intervine şi domn’ Mişu, hai să o rezolvăm repede, ca între bărbaţi. Uite aici carneţelul cu mărfurile pe care le-ai luat: două paltonaşe pentru copii, ei, astea costă doi saci de grâu; ghetuţe – astea merg cam la o jumătate de sac de grâu; cuponul de stofă prima-ntâia pentru coana Anica – tot cam un sac jumate’. Mai rămân numai ciubotele dumitale de şevro – pe astea ţi le las la doi saci de grâu, la nimeni atcineva nu le-aş da la un preţ aşa bun. Ţi-am făcut, bade Alexandre, reducere ca pentru propriul meu frate!

- Adică dumneata, domn’ Mişu, vrei să-mi spui că trebuie să-ţi dau aproape o tonă de grâu pentru nişte amărâte de lucruşoare?

- Vezi, bade, cât de prost eşti şi cum judeci? Da’ ce, ai fi vrut să-ţi dau marfa pe gratis? M-ai întrebat dumneata cât costă toate astea atunci când le-ai luat? Nu ştii dumneata ce greu şi cât de scump e transportul de la Bucureşti şi, dacă-mi fac socoteala, eu nu câştig mai nimic la afacerea asta. Măi Iura, măi Colea, se întoarce el către cei doi inşi rămaşi în căruţă, ajutaţi să încărcăm mai repede sacii şi să o luăm din loc.

- Nu te-ar răbda Dumnezeu şi Maica Domnului să mănânci tu pâine din grâuşorul meu şi din sudoarea mea!, răbufneşte mama.

- Coană Anică, ce stai dumneata acolo, la colţul casei, şi-ţi faci cruce, şi blestemi, şi înjuri? Dacă nu ţi-a plăcut marfa, de ce ai luat-o? Ce, ţi-am băgat-o noi pe gât? Te-am silit noi în vreun fel să o cumperi?

- Chiar nu-ţi aduci aminte, şarlatane? Şi tu, şi nevastă-ta, v-aţi ţinut amândoi de capul nostru să vă cumpărăm marfa, corciturilor şi veneticilor...

Cum v-aţi pripăşit voi pe aici, să jecmăniţi şi să jupuiţi oamenii până la piele? Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să sfârşiţi cu capul şi cu căruţa cu saci cu tot drept în Nestru şi să nu ieşiţi de acolo în vecii vecilor! Aşa vă bateţi joc de nişte creştini ca noi? Ce liftă păgână sunteţi de sugeţi şi sângele din noi? Dezertorii dracului, marş de la poarta mea!

- Coană Anică, stau şi mă uit la dumneata, cum poţi să spui aşa cuvinte grele? Sau crezi că Dumnezeu se uită în gura dumitale?

- Da’ tu ce crezi, măi, şarlatane, că Dumnezeu are să rabde faptele tale? Pentru ce ne-ai jupuit, potlogarule, de aproape o tonă de grâu?

În imprecaţiile mamei, Mişu porneşte căruţa, dar, după nici un minut, se iţeşte iarăşi la poartă:

- Coană Anică, zice el, poţi înjura şi blestema cât vrei, dar aţi uitat să-mi achitaţi peştele...

- Care peşte? Vorbeşti de chelea aia mare de peşte uscat, înşirată pe oase şi împănată cu boţuri de sare, pe care am găsit-o împachetată în bucata aia de ziar? Aşa peşte să mănânci tu şi cu mă-ta, şi pe lumea ailaltă tot de peşte din ăsta să aveţi parte, spurcăciunilor! Dacă pun mâna acum pe un par te trăznesc de nu te vezi, eu ajung în puşcărie şi tu nu mai vezi Şteapu în vecii vecilor... Căraţi-vă chiar acum, până nu intru în păcat...

- Hai, măi Colea, hai Iura, cu aşa oameni dobitoci nu scoatem la capăt!

...Şi duşi au fost. În urmă, tata şi mama, loviţi parcă de trăznet, nu găseau puterea să se mişte din loc.

- Bre, cu ce am greşit noi în faţa lui Dumnezeu de am păţit un aşa mare necaz? rupe tata tăcerea într-un târziu.

- Ce s-a ales, Alexandre, de munca şi sudoarea noastră de un an de zile? I-am spus eu mamei, când am fost la Ţepordei, că mi se zbate ochiul stâng de mai bine de o lună... Vezi, Anică, a zis mama, ăsta nu e semn bun, aveţi mare grijă de casă, de animale, şi mai ales de împieliţaţii ăştia de copii, tu nu vezi că de la o vreme nu vă mai ascultă deloc? Joacă mingea, ţurca, vor mâncare cât mai bună, da’ de ajutat nu vă ajută cu nimic...

- Bre, Anică, eu am făcut războiul şi am văzut nenorociri mult mai mari; cu ajutorul lui Dumnezeu, om trece noi şi peste asta...

-Aşa o fi, omule, oftă mama, ce să mai facem...

În tot acest timp eu rămăsesem cocoţată în vârful porţii, martor mut la întâmplările ce se desfăşurau sub ochii mei. Şi, pe măsură ce mama şi tata se urneau cu greu către casă, constatam cu spaimă şi nespusă durere, cum, cu fiecare pas, deveneau din ce în ce mai bătrâni, mai gârboviţi şi mai mici, umbre ale părinţilor mei din perioada treieratului. Încărunţiseră, parcă, în câteva clipe, sub privirile mele şi sub povara durerii şi a şocului.

Am coborât de pe poartă, m-am alăturat lor pe prispă şi i-am privit, într-o apăsătoare tăcere, cum încercau să facă faţă, resemnaţi, durerii şi loviturii la care fuseseră supuşi de către oameni, semeni de ai lor. Aş fi vrut să-i alin, aş fi vrut să-i ajut, aş fi vrut să-i strâng în braţe şi să le redau voioşia şi tinereţea, aş fi vrut să le aduc bogăţii nenumărate, dar nu ştiam ce era potrivit să spun sau să fac în momentul acela – prea mature decizii pentru un copil; tot ce ştiu era revolta sfântă care clocotea în mine la adresa celor care-i supăraseră şi gândul limpede că pentru prima oară în scurta mea existenţă văzusem faţa hâdă şi rea a lumii.

Şi mai ştiu că am adormit în acea noapte flămândă şi îndurerată, dar că somnul zbuciumat m-a condus spre zorii unei dimineţi care mă găsea maturizată. Naivitatea şi zâmbetele copilăriei dispă-ruseră; ceva se rupsese iremediabil în mine şi un gol îşi făcuse cuib în sufletul meu.

Timpul le rezolvă pe toate, însă. Amintiri se estompează, amintiri dispar... Peste toate cele care mai stăruie, însă, imaginea aceea a mamei şi tatei, icoanele sufletului meu, tăcuţi, pe prispă, uniţi în durerea lor...

Dorogan

Inconfundabil în peisajul eterogen al satului nostru, cu ţinuta sa impecabilă, aerul intelectual şi cartea ori ziarul de care era nedespărţit, domnul Dorogan fusese parcă predestinat să fie învăţător. Formaţia sa înnăscută de dascăl era evidentă chiar şi pentru cei care nu-l cunoşteau... Cât despre noi, copiii de atunci, fiecare pas pe care-l făceam în clasa domnului Dorojan însemna o nouă poartă deschisă spre viitor, o nouă aventură spre lumi nebănuite şi magice: abecedarul din clasa primară, ilustraţiile din cărţi, hărţile pe care călătoream cu degetul, dimensiunile de pe un desen, buchiile pe care le încropeam, stângaci, crâmpeiele de viaţă reală povestite cu pasiune...

Nu se limita niciodată la a preda lecţia în notele reci ale manualului. Ne învăţa să căutăm povestea din spatele poveştii, să o înţelegem şi să o asimilăm... Multă vreme, în sfânta noastră naivitate de copii, aveam să credem că domnul Dorojan este fiul lui Dumnezeu, pentru că, mai presus de dragostea de carte, reuşise să ne insufle valori mult mai înalte: respectul faţă de părinţi, de bătrâni, de preot, dragostea pentru natură, în toate formele ei.

„Răsădiţi pomi, şi pomi sădiţi, copilaşi dragi şi iubiţi”, pe notele acestui cântecel aveam să plecăm la un moment dat cu clasa, spre Ciorna. „Dacă fiecare dintre voi va planta 5 arbori, veţi creşte frumoşi, viguroşi şi în belşug deplin”, aşa ne spusese domnul Dorogan iar noi, însufleţiţi de îndemnul lui, decisesem să nu ne oprim la 5 arbori; plănuisem să împădurim toată zona!

Eram atât de captivaţi de domnul nostru învăţător şi de talentul lui fascinant de a ne face să vedem dincolo de litera cărţii încât, în orice moment, cunoştinţele noastre depăşeau pe cele ale colegilor noştri din clasele superioare. Indiferent de evenimentul pedagogic, clasa noastră era prezentă: inspecţii, concursuri, expoziţii, fel de fel de întreceri. Invariabil ne întorceam încununaţi de lauri, dar, dincolo de premiile pe care le acumulam, ne câştigam prestigiul de a fi elevii domnului Dorogan. Un prestigiu câştigat prin muncă asiduă, prin cunoaştere şi învăţătură necontenită, dar care era un fel de cheie universală pentru porţile la care aveam să batem la şcoala vieţii. Era suficient să spui că ai fost elevul lui Dorogan; îţi era asigurată intrarea la liceu, la şcoli normale ori alte institute, fără examen de admitere!

Vibra, însă, la unison cu noi, dincolo de graniţele unui dascăl îndrăgostit de meseria lui. Era părintele nostru din cetatea cărţii, cu vorbă bună, cu dojană blândă, cu înţelegere şi uneori chiar compasiune, cu asprime atunci când situaţia o impunea.

...Nu mai reţin exact cadrul în timp, cert este că se încheiase recreaţia mare şi domnul învăţător intra în clasă cu o nuieluşă subţire de alun în mână....

-Nu o să întreb de două ori, zice el calm, vreau să ştiu care dintre voi a ascuns-o în sobă!

În confuzia şi nedumerirea generală, mă aplec către Marusica, colega mea de bancă, şi o întreb în şoaptă: „Cine şi ce a ascuns în sobă?”... „Nu ştiu, dragă”, îmi răspunde ea, pe acelaşi ton, „habar n-am!”...

-Bineeee, zice domnul Dorogan, toată lumea să pună mâinile pe bancă, cu palmele în sus! Şi jap!, şi trosc!, şi pleosc! nuieluşa se ridica şi se cobora ritmic, în timp ce palmele noastre se umflau ca nişte perniţe şi noi ne înghiţeam cu stoicism lacrimile de usturime, solidari ca întotdeauna, cumplit de nedumeriţi şi inventatori ad-hoc ai unor scenarii de coşmar care să justifice, cât de cât, corecţia (pentru câteva secunde am crezut că cineva ascunsese un cadavru în sobă)...

Şirul gândurilor avea să ne fie curmat brusc de liniştea nefirească ce se lăsase în clasă. Nuieluşa rămăsese încremenită ameninţător în văzduh, deasupra băncii în care stătea Şomea Zeltzer, un evreiaş dintr-o familie bogată şi alintat dincolo de orice limite...

-Zeltzer, spune domnul învăţător, parcă am zis să pui mâinile pe bancă, cu palmele în sus, nu să le ţii în buzunare...

-Domn’ învăţător, pe mine nu m-a bătut nimeni niciodată, aş putea să leşin şi să mor de spaimă şi de durere, ce ar zice tata? Am numai note de 10, pe linie, nu cred că merit să mă bateţi...

-Şomea, din două nuiele la palmă nu a murit nimeni...

-Pentru mine e prea mult, domnule învăţător, decât să îndur durerea mai bine vă spun ce ştiu!

-Vezi, Şomea dragă, că ne înţelegem, spuse domnul Dorogan, mai destins, ştiam eu că eşti cel mai bun din clasa asta... Ei, ia zi-mi, cine a ascuns-o în sobă?

-Vă spun, domnule învăţător, numai că băieţii m-au ameninţat că mă bat şi mă spânzură dacă suflu vreo vorbă...

-Nu avea tu grija lor, mă ocup eu de ei, zi-mi numai adevărul!

-Păi, Vanea Jelezneac şi cu fraţii Hanganu au găsit-o în şanţul din spatele şcolii... Costică Fârnâitu zicea că este o grenadă, până să vină soldaţii de la batalion să le culeagă cică erau o grămadă din astea pe imaş, acolo unde ducea el vitele la păscut, şi în pădure...

 -Şi, mă rog frumos, ce vroiau să facă băieţii cu ea?

-Plănuiseră să facă un foc mare mai jos de stână şi să o arunce drept în foc, să bufnească tare, să creadă babele din sat că a venit sfârşitul lumii şi să sperie oile... Ce ne-am mai fi distrat!

Conflictul s-a stins aici, domnul Dorogan având grijă să rezolve totul cu maximă înţelepciune şi diplomaţie, dar mai ales într-o discreţie absolută, în ciuda gravităţii situaţiei şi a faptului că fuseserăm cât pe aici să ne şuiere, literalmente, grenada pe la urechi.

O altă mică furtună avea să se işte de Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, atunci când băieţii au venit la şcoală pregătiţi, în felul lor, să sărbătorească cum se cuvine: ţigări regale, vin, tobă, cârnaţi şi chiftele, sustrase de acasă ori procurate de pe cine ştie unde. Era stabilit şi locul în care vom petrece: feriţi de priviri indiscrete, lângă o căpiţă de fân din spatele şcolii. Scăpasem însă din vedere un element esenţial: lipsa noastră de la ore, care avea să atragă atenţia. Şi după ce băieţii îşi aprinseseră ţigările iar noi, ceilalţi, începuserăm a ciocni sărbătoreşte, aveam să ne bucurăm de prezenţa unui invitat surpriză: domnul Dorogan, care aflase prin intermediul inevitabilului Şomea motivul pentru care onorasem prin lipsă orele de clasă. Deznodământul petrecerii noastre ad-hoc rămâne istorie... Cert este că mai apoi, atunci când fiecare ne întorseserăm la casele noastre, discuţiile care se purtau parcă erau trase la indigo:

- De ce te tot freci la palme, măi, Vasilică? Ia arată-mi, ce ai? Aoleu, unde ai căzut, de ce-ţi sunt mâinile umflate în aşa hal?

-Nu am căzut, mămucă, spunea Vasilică ori alt împricinat, domnul Dorogan ne-a bătut la palmă cu nuiaua de alun, două pleznituri la fiecare palmă...

-V-o bătut? Bine v-o făcut! Trebuie că aţi făcut o mare trăznaie de l-aţi scos pe bietul om din răbdări, nu e nebun să vă bată degeaba... Băgaţi-vă minţile în cap, când aveţi de gând să deveniţi şcoleri ca lumea, spurcăciunilor? Bine vă face... Ieşi afară şi lasă scâncitul!

 Într-o dimineaţă, la începerea orelor, cineva ne anunţă că domnul Dorogan este la primărie, urmând să plece, neîntârziat, la Soroca. Nu trebuia să ştim mai mult! Vanea Jelezneac a scos din dulap vioara domnului învăţător şi, scârţâind şi zdrăngă-nind pe coarde a început să schiţeze o sârbă. La rându-ne, poate şi ameţiţi de temporara noastră libertate, ne-am încins la joc de ne sfârâiau călcâiele şi, când am constatat că nu mai avem loc, am împins băncile la o parte... Şi dă-i, dă-i înainte cu cazaciocul, devenise deja un concurs care sare mai sus, colbul se ridica până în tavan şi, în entuziasmul nostru tineresc observam, poate prea târziu, prin perdeaua apăsătoare de praf, silueta domnului învăţător care se profila în cadrul uşii...

Cel mai mult ne-a impresionat delicateţea cu care ni s-a adresat. „Voi când aveţi de gând să vă cuminţiţi, măi copii? Uitaţi-vă în ce hal arată sala de clasă... Dacă vine domnul director şi vede? După masă, la ora 4.00, vreau ca toată lumea să fie prezentă aici, o să faceţi clasa lună, farmacie, nu alta! Păi, se poate?”

Toate acele cuvinte ale lui au avut un efect mult mai profund asupra noastră decât obişnuita nuieluşă de alun... Căpătaserăm o lecţie de pedago-gie şi de umilinţă pe care nu aveam să o uităm niciodată şi care dădea respectului nostru faţă de domnul învăţător o cu totul altă dimensiune.

...Prin intermediul domnului Dorogan, asiduu colaborator şi prieten al echipelor regale încartiruite în Cuhureşti, aveam să cunosc magia filmului, a teatrului, să asimilez datinile şi obiceiurile strămoşeşti, să mă bucur ori să plâng atunci când citeam literatură română pe nerăsuflate, să iubesc poeţii şi scriitorii români, zugrăviţi cu neasemuit talent de dânsul.

-Ce-i cu hărmălaia asta, oameni buni? Ce e cu toată copchilăraia asta adunată pe şuşea?

-Mă mir că n-ai auzit, vecină, doar fata dumitale e acolo, cu ei...

-Ce să aud, fa, spune odată ce se întâmplă?

-Regimentul din Floreşti trece prin Cuhureşti, urmează să treacă Nestrul şi să se lupte cu ruşii pentru apărarea Basarabiei şi a graniţelor româneşti... În coloană e şi domnul învăţător Dorogan...

-De unde ai auzit tu asta?

-De la băieţii din Unchiţeşti care au făcut şcoala aici şi care sunt grămadă în urma coloanei... Cică în 10 minute or să ajungă în dreptul nostru...

 ...Şi l-am văzut! Împietrită de durere lângă fântâna acelui an 1943, surdă la strigătele colegilor ce alergau după coloana de soldaţi, l-am văzut în hainele milităreşti prea mari, cu arma atârnată pe umăr şi i-am prins privirea care încerca să îmbrăţişeze, printre lacrimi, satul... L-am urmărit cum se pierde în zare în pasul ritmat al coloanei, umbră a omului falnic în costum impecabil şi cu cămaşă scrobită...

Peste câteva luni aveam să aflu de la un consătean al dânsului, din Bădiceni, că pierise, răpus de un glonţ rusesc, undeva dincolo de Odessa, nu se ştie exact unde, dar şi acum aş fi în stare să îmbrăţişez bucata de ţărână pe care, în acele momente cumplite, şi-a lăsat urma. A murit ca un erou, la datorie, dar n-a murit în sufletele noastre. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze la dreapta lui şi fie ca harul lui, peste ani, să ne facă pe toţi mai buni şi mai oameni!

Moş Onofrei

            În capătul uliţei noastre se afla locuinţa lui moş Onofrei: o căsuţă cu două camere, în care trăia cu soţia sa, mătuşa Catinca. Curate şi îngrijite, precum chiliile de mânăstire, cele două camere răspândeau mirosuri aparte, uneori distincte, alteori amestecate: pâine coaptă, busuioc, mentă, gutui...

Nimic nu tulbura liniştea şi armonia căsuţei lui moş Onofrei. Mătuşa Catinca se ocupa cu muncile pământului şi cu moşitul; era, la acea vreme, singura moaşă din sat, singura care ştia să aducă pe lume copii frumoşi şi sănătoşi. Moş Onofrei nu participa la muncile câmpului, dar îngrijea şi întreţinea gospodăria ca pe o farmacie.

Figură impunătoare, cu barbă, mustăţi şi păr argintii, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene din pânză albă, moş Onofrei aducea mai degrabă a patriarh. După ce se convingea că păsăretul şi purcelul s-au săturat, obişnuia să ia câte o pauză pe banca din faţa porţii, spre satisfacţia şi plăcerea trecătorilor, care nu se mai săturau de discuţiile cu moş Onofrei. Glumeţ, ironic şi cu o filozofie sănătoasă a vieţii, moş Onofrei trecea drept înţeleptul satului.

         - Ce mai faceţi, ce mai ziceţi?, întreba trecătorul.

       - Ce să fac, răspundea moş Onofrei blând, iaca, mă gândesc şi eu la lumea asta... Toate semnele care mi se arată nu prevestesc nimic de bine! Au apărut un fel de cutii pline de sârme şi becuri, de la care poţi vorbi cu altă persoană, din alt sat, minune mare, oameni buni! În primul război mondial, spunea el unui alt trecător, parcă şi pe front era mai multă omenie; luptele se dădeau corp la corp, dar, când aveai inamicul în faţă, nu-i băgai baioneta în inimă, i-o băgai într-un picior sau într-o mână, ca omul să mai poată trăi...

Se aude că vor zbura nişte avioane deasupra satelor şi oraşelor; un avion e făcut de nemţi, altul de americani...

- Şi cu ce ne deranjează pe noi avioanele astea, moş Onofrei?

- Cum, cu ce? Dacă nu le place o ţară, vine încetişor, bâzâind, aruncă o bombă şi te scufundă drept în fundul iadului! Voi nu aţi auzit că în anul 2000 n-o să mai rămână nici un om pe faţa pământului? Am visat într-o noapte că venise la mine trei militari, îmbrăcaţi în haine negre şi cu nişte chipiuri pe care erau desenate o seceră, un ciocan, şi numărul 40... După cum înţeleg eu visele, cred că în anul ’40 o să fie o mare vărsare de sânge pe locurile astea… La urmă, dincoace de Nestru se aşezase o dihanie roşie şi fioroasă peste Basarabia noastră! Eu, dragii moşului, n-o să apuc, că sunt bătrân, dar voi să ţineţi minte, în anul ’40 Satana o să se pornească şi o să încaiere multe naţii. Scaraoţchi cel mare o să-i bage şi pe ai noştri în această încâlceală. La sfârşit, vor rămâne mame şi văduve îndoliate, copii orfani, lacrimi şi durere. Vor urma mulţi ani de secetă, pârjol, sărăcie, foamete şi boli fel de fel… Ăstea sunt semne de la Dumnezeu şi vestesc sfârşitul lumii!

Tot Satana îi îndeamnă pe oameni să construiască maşinării şi aparate pentru a se ucide unii pe alţii. Am auzit că în America firele de sârmă sunt băgate în nişte cutii şi că atunci când vorbeşte cineva în ele, li se arată şi chipul! E luptă mare între Dumnezeu şi Satana! Ar trebui să zidim mai multe biserici, mânăstiri, troiţe şi cruci, pentru binele omului. Toate astea sunt de la Dumnezeu! Cele de la Satana să le aruncăm pe pustii…

Moş Onofrei ştia şi cum va fi vremea, după cum luna se aşeza pe cer. Ştia sărbătorile religioase, vieţile sfinţilor şi cele 10 porunci, şi le împărtăşea cu drag tuturor celor care-l ascultau. Iubea sincer copiii şi de multe ori îi oprea şi le dăruia bomboane sau fructe din grădina lui plină de pomi.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit în copilăria mea a fost o puicuţă cu gâtul golaş şi cu un penaj roşcat-auriu pe cap, asemenea unei coroniţe, pe care moş Onofrei mi l-a dăruit cu dragoste şi prietenie.

 Ce puţin le trebuie oamenilor să fie fericiţi! Câtă mulţumire, câtă linişte şi înţelegere între moş Onofrei şi mătuşa Catinca! Niciodată nu i-a auzit nimeni să se plângă de ceva… Seara, pe prispa casei, pe un prosop curat, se răsturna mămăliguţa, în aburi parfumaţi, de porumb. Alături de mămăliguţă – scrob de ouă de raţă, stropit cu mujdei de usturoi, într-o străchinuţă de lut…

De când se ştia, mătuşa Catinca dusese greul gospodăriei, dar făcuse toată munca şi toate activităţile ei obşteşti cu plăcere şi cu neasemuită dragoste pentru soţul ei, pentru mica ei familie şi pentru oamenii din jurul ei. Scundă, slăbuţă şi un pic încovoiată, era însă plină de energie, răspândind peste tot bunătate, optimism şi blândeţe. Fiecare suflet al Cuhureştiului avusese de învăţat câte ceva de la mătuşa Catinca, sau, aşa cum fusese numită, “albinuţa” sau “furnicuţa”.

La acea vreme, în Cuhureşti nu erau nici doctor, nici moaşă comunală, aşa că mătuşa Catinca era cea care asista toate naşterile, cu blândeţe şi cu pricepere, numai ea ştia cum să taie buricul pruncului cu adevărată măiestrie… “Am 81 de ani şi toţi copiii moşiţi de mine trăiesc, sunt frumoşi şi sănătoşi, au crescut ca brazii, au familii şi sunt pe la casele lor, aşa să ştiţi!”.

Mătuşa Catinca ştia şi să descânte de deochi, de bubă neagră şi de sperietură. Cunoştea ca nimeni alta plantele şi buruienile bune să vindece multe boli şi, mai ales, ştia ce ierburi se pun în scăldătoarea femeilor care născuseră. Spunea ea că, după o aşa scăldătoare, femeile se vor întări şi vor avea lapte bun la sân pentru pruncul nou-născut. Fetele de măritat o căutau în ajunul unor sărbători pentru a afla sfaturi despre soarta lor şi, odată cu sfatul, primeau şi câte o buruiană descântată, cu care să doarmă sub pernă, trei nopţi la rând.

Nu obosea alergând de la un capăt al satului pentru descântece, pentru scăldători, pentru naşteri. Îi împăca pe cei certaţi, vorbindu-le despre iertare. Celor supăraţi le vorbea despre pildele pe care le ştia pe de rost din Sfânta Evanghelie, despre cele 10 porunci şi Sfânta Scriptură. Era generos răsplătită pentru truda ei şi se întorcea acasă seara încărcată de bunătăţi şi, mai ales, cu câte o sticluţă de rachiu…

Ca orice om, moş Onofrei avea şi el o meteahnă a lui: îi plăcea ca la fiecare masă să aibă alături litruţa de rachiu, pentru poftă de mâncare. Şi, ca să nu-i lipsească sticluţa de o litră, recurgea la fel de fel de şiretlicuri.

În cele din urmă, moş Onofrei a găsit trucul salvator: vătămătura, sau altfel spus, ulcerul la stomac. Cum toată lumea ştia că vătămătura se tratează, se ameliorează şi chiar se vindecă numai cu rachiu, lucrurile au devenit limpezi…

- Nu-i nimic, Onofrei dragă, m-oi strădui să avem la îndemână pârdalnica de sticluţă, ca să nu suferi când te-or apuca crizele… Cred că sunt tare dureroase, aşa-i?

- Dureroase, tare dureroase, dragă Catincuţă, răspundea moş Onofrei, cu voce alintată.

 La adăpostul vătămăturii, moş Onofrei era scutit de toate muncile dificile. Îngrijit, menajat, ocrotit şi răsfăţat, moş Onofrei descoperise liniştea şi pacea! Dacă se întâmpla să-i pronunţi numele în sat, erai întrebat pe dată: “Care Onofrei? Moş Onofrei, care se preface bolnav de vătămătură? Nu are nici o boală, dar aşa-i place lui să trăiască… Catincuţa îl ţine pe mâncărică şi băuturică şi nici o muncă nu e grea pentru ea atâta timp cât îl vede pe Onofrei voios şi sănătos… Bărbat frumos, deştept şi înţelept, nici la curtea lui ţaru’ Niculae nu găseşti!”

Dacă aduceai vorba de mătuşa Catinca, erai întrebat: “Care? Baba, doftoreasa satului? Săraca, s-a cocoşat de tot, dar merge neobosită din casă în casă, acolo unde e nevoie de ea…Tot satul ştie ce femeie vrednică a fost. Se trudeşte şi ea cum poate, iar seara vine cu aceleaşi bucurii la soţul ei… El o aşteaptă în poartă, ori pe băncuţa de lângă fântână, intră alături în curte şi se apucă să pregătească cina pe prispă, la lumina lunii ori la lampa cu gaz. Şi atunci când masa-i gata, cu un gest şugubăţ, mătuşa scoate din traistă o sticlă cu rachiu…”. Nu exista bogăţie pe lume care să recompenseze acele momente de bucurie, de linişte, de fericire şi de armonie sufletească între cei doi soţi.

O altă lume, o lume minunată în care oamenii se împrieteneau numai de dragul lărgirii relaţiilor şi a comunicării. Nimeni nu auzise de stres, necazurile erau privite ca încercări de la Dumnezeu, supărările treceau în resemnare şi mai toate evenimentele din comunitate erau legate de credinţă. Oamenii îl aveau pe Dumnezeu aproape în toate activităţile pe care le desfăşurau.

 Cu moş Onofrei ca model, nu este greu să-ţi construieşti propria fericire. O fericire după care alergăm cu toţii, dar pe care puţini văd cât de aproape este de ei.

- Ce-i fericirea, moşule, l-am întrebat, odată, că văd că mereu ne pomeneşti de ea.

- Ce să fie, mi-a răspuns, să nu fii lacom şi să nu aduni lucruri nefolositoare… Astea sunt fleacuri! V-am mai spus de câteva ori: cumpătare în toate! Prevăd că va veni o vreme când oamenii se vor judeca între ei pentru bogăţie. Nimeni nu se gaândeşte că pleacă sărac la cele veşnice…

Aveam să revin, peste câţiva ani, în satul meu natal, Cuhureşti. Moş Onofrei şi mătuşa Catinca trecuseră la cele veşnice iar uliţa îşi pierduse farmecul şi culoarea de odinioară… Căsuţa lor, altă dată îngrijită ca o chilie de mânăstire, era acum năpădită de buruieni şi marcată de semnul vremurilor ce trecuseră peste ea. Am plecat capul în faţa porţii, în semn de trist şi pios omagiu şi m-am îndreptat spre cimitir, pentru a le aprinde o lumânare…

Suntem grăbiţi, alergăm să prindem, să ne cunoaştem, să ne hrănim din binefacerile civilizaţiei, dar uităm cât de puţin ne trebuie ca să fim fericiţi!

Să fi avut Diogene dreptate?

La Iaşi, sigur te pricopseşti!

            Aşa cum e obiceiul pe la noi, în zilele de sărbătoare mai stăm de vorbă cu vecinii, cu rudele, ori cu prietenii şi uite-aşa, dintr-o vorbă într-alta, am ajuns să ne văităm că nu se găsesc perdele în magazinele noastre. Se apropie sărbătorile de Paşti, am terminat cu zugrăvitu’ dar nu găsim perdele pentru ferestre şi pentru uşi.

„De ce nu aţi făcut şi voi cum a făcut Tecla lui Costache?”, zice cumătra Frăsâna.

„Da’ ce a făcut Tecla, cumătră?”, întreb eu, curioasă.

„Ce să facă, a adunat marfă de la noi, s-a dus la Iaşi şi a vândut-o ca pe pâinea caldă. Într-o singură zi s-a umplut de bani, nu alta! Şi-a cumpărat, mai apoi, două viguri de perdele de Paşcani, calitatea prima-ntâia, îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru toată familia, iar când a ajuns acasă, tot îi mai rămăsese un pumn de bani! Zicea Tecla că Iaşiul este târg mare, şi că orice produs alimentar e la mare căutare, a fost un an secetos...”

Valentina ascultase cu multă atenţie toată discuţia şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece şi ea cu marfă la Iaşi. S-a sfătuit cu soţul să adune cât mai multă marfă: zeci de kilograme de miez de nucă, fasole, prune uscate, usturoi, seminţe de bostan, hrean, gutui, câte şi mai câte!

„Ioane”, îi zise ea soţului atunci când pregătirile fuseseră făcute, „cred că am să dau lovitura cu marfa asta!”

„Deh, măi, femeie”, clătină el din cap, „după cum te ştiu eu pe tine împrăştiată şi încrezătoare în poveşti, m-aş mira să nu faci tu vreo boacănă, să râdă şi curcile de tine...”

„Vai, Ioane, de ce mă descurajezi? O să vezi câţi bani o să luăm...”

Marţea următoare, Valentina pleca la Iaşi, unde avea să ajungă, zgribulită şi obosită, abia miercuri dimineaţa, pe la orele 6.00. S-a apucat să descarce marfa care-i rupsese şalele şi mâinile, şi, în scurtă vreme, avea cea mai frumoasă şi mai încărcată masă din tot târgul, cu grămezi cochete de produse care-şi aşteptau muşterii să le guste şi să le cumpere.

La oraş, oamenii se scoală mai târziu şi ajung la piaţă... hăt... după orele 9 sau10. În aşteptarea muşteriilor, Valentina privea cu un oarecare aer de superioritate masa de lângă ea, pe care o femeie îşi etalase preţioasa ei marfă: măceşe uscate, corcoduşe, porumbele, porumb fiert şi două legături de praz. Orele treceau, clienţii nu mai veneau, şi, de voie, de nevoie, cele două femei începuseră să discute între ele, împrietenindu-se întrucâtva. Valentinei chiar începea să o vadă pe vecina ei de târg ca pe o femeie cumsecade şi demnă de încredere.

„Ei, vecină”, zice Valentina la un moment dat, „după ce ne vindem marfa merită să bem şi noi un adălmaş!”

„De’... nu prea ştiu ce să zic, la noi, în Iaşi, băutura e cam scumpă...”

„Nu e nevoie să zici nimic, am adus eu de acasă tot ce ne trebuie ca să ne cinstim: plăcinte cu brânză învârtită cu nuci şi cu mac, cum se face pe la noi, vreo 10 ouă fierte şi o sticlă mare de ţuică...”

„Dacă doriţi şi aveţi cu ce, eu nu mă împotrivesc”, se învoi femeia, „să terminăm mai întâi cu negoţul nostru! Şi mie îmi par cam lungi orele până se scoală boierii ăştia de la oraş... La noi, la ţară, de cum se crapă de ziuă, toată suflarea e plecată la muncă, fiecare pe unde are treburi de făcut!”

„Vecină”, zice Valentina, „mi-a venit o idee dar nu ştiu dacă să îndrăznesc să ţi-o spun, mi-e cam ruşine...”

„Îndrăzniţi, nu e nici o supărare...”

„Eu m-aş repezi o oră până-n târg, să văd cam pe unde sunt magazinele care vând perdele. Pentru asta am şi venit la Iaşi, să-mi vând marfa şi să-mi cumpăr nişte perdele pe gustul meu. Aşa că te rog, ai grijă şi de marfa mea, să nu mi-o fure careva! Poţi să şi vinzi, preţurile sunt afişate...”

„Mergi sănătoasă şi stai fără grijă; ai destulă vreme să umbli prin magazine, să vezi ce şi cum...”

„Ce noroc am avut cu dumneata, vecină! Ia spune-mi, sunt departe magazinele alea?”

„Nici vorbă, mergi cam o jumătate de orăşi ajungi pe Lipscanii Iaşiului. Acolo ai ce vedea: marfă de tot felul, dar mai ales perdele cum cauţi dumneata, făcute la Paşcani, parcă sunt lucrate cu fir de aur, nu alta!”

„Gata, am plecat! Ne vedem într-un ceas!”

„Poţi să zăboveşti şi mai mult, că marfa nu o să ţi-o clintească nimeni... Peste un sfert de oră trece şi soru-mea pe aici, o să o opresc dacă am nevoie de ajutor!”

„Încă o dată mulţumesc şi toată viaţa te voi iubi ca pe o soră”, mai zise Valentina şi plecă în căutarea mult doritelor perdele.

Ce clădiri! Ce lumini! Cât de multe maşini! Valentina mergea cu paşi repezi ca să ajungă pe strada cu magazine multe.

„Vă rog, domne’, unde găsesc eu perdelele?”, îl întreabă ea pe un trecător.

„De unde să ştiu eu”, răspunse acesta, „acolo unde le-ai lăsat, femeie!”

Ăsta nu m-a înţeles, las’ că-l întreb pe altul...

„Sunt departe Paşcanii cu perdelele, domnilor?”, i se adresă ea unei perechi de tineri, puţin mai târziu.

„Păi ce cauţi dumneata la Iaşi, dacă te-ai pornit la Paşcani?”

„Nu, nu m-aţi înţeles, umblu de vreun ceas şi nu găsesc perdelele...”

„Femeie, nu-ţi mai aduci aminte pe ce stradă le-ai pierdut? Cred că ce cauţi dumneata e sus, pe dealul Copoului, în clădirea aia mare, cu zăbrele la ferestre şi cu paznici mulţi, acolo unde se internează oamenii cu fixuri! Eşti obsedată, se vede, de cuvântul perdele... Acolo te vor întreba de ce anume suferi şi de ce interesează atât de mult perdelele... Când şi uite le-ai pierdut?”

„Nu am pierdut nimic, oameni buni; vreau doar să-mi cumpăr nişte perdele pentru acasă, la ţară, şi tot caut strada şi magazinul unde le pot găsi!”

„Păi de ce nu ai spus aşa de la început? Uite cum faci: mergi pe strada asta până la capăt şi acolo o să dai de o fântână arteziană. De acolo, faci stânga şi dai de o străduţă plină de magazine cu tot felul de mărfuri, acolo o să găseşti şi perdelele dumitale”

„Nu era nici o fântână la capătul străzii”, avea să povestească Valentina mai târziu, „dar ceva mai jos, între două blocuri, era o băltoacă mare, cu nişte pietre aruncate în ea... Când m-am uitat mai îndeaproape, din băltoacă ţâşneau săgeţi de apă, din cinci găuri diferite, groase ca gurile unor balauri, cam la vreo 5-6 metri înălţime, apoi apa cădea înapoi în băltoacă; apoi balaurii scoteau alte săgeţi de apă, şi tot aşa... M-am gândit: ce să fie cu oamenii ăia care treceau nepăsători pe lângă ţâşnitoarea aia, de ce nu astupă găurile alea prin care ieşea apa cu o furie ca de fiară sălbatică? Mă rog, poate aşa ceva le place la orăşeni...

M-am uitat încă o dată, de jur-împrejur: nici o fântână! Sfântă Fecioară, cum am reuşit să mă încâlcesc printre clădirile astea înalte ca nişte palate? Cum am putut să-mi las marfa în piaţă în grija bietei femei? Pe unde să apuc acum ca să ajung mai repede înapoi în piaţă?

Dom’le, l-am întrebat pe unul, mai e mult de mers până la piaţa mare? Femeie, mi-a răspuns acela, eşti cam la vreun kilometru de piaţă, întoarce-te şi ţine-o pe dreapta până ajungi la o alee cu plopi; la capătul aleii sunt nişte muncitori care lucrează la o casă, te vor îndruma dânşii te acolo şi în mai puţin de un ceas o să ajungi la piaţă...

Oare ce-i cu mine, ce mi s-o fi întâmplat? Am început să mă clatin, parcă nu mai aveam nici un spor la mers, mi se părea că stau pe loc şi pământul îmi fugea de sub picioare. M-a cuprins o presimţire stranie, ochiul stâng începuse să mi se zbată... Nu mâncasem nimic de aproape două zile...

Între toate, mai aveam însă şi momente de speranţă: banii pe marfă, sacoşa cu mâncare...

Dar dacă vecina pe care am lăsat-o să-mi vadă de marfă o fi vândut-o şi acum mă caută prin târg să-mi dea banii? Cuprinsă de gânduri negre, cu sufletul la gură, cu gol în stomac şi cu plumb în picioare am ajuns, aproape prăbuşită, în piaţă. Masa mea era goală, iar blânda mea vecină şi sora ei – nicăieri!

Ce să fac? Să urlu? Să mor? Plângând, îmi smulgeam părul din cap şi întrebam în stânga şi-n dreapta dacă cineva a văzut ceva ori dacă cineva le cunoaşte pe cele două femei... Ce să vedem, femeie, mi-au răspuns oamenii, după ce ai plecat dumneata, femeile alea două au strâns binişor toată marfa, au luat sacoşa cu mâncare şi duse au fost, în dulcele târg al Ieşiului...”

Unii au taxat-o destul de aspru şi fără milă: naivă şi cu o doagă lipsă.

„Bine, măi femeie”, au zis ei, „cum ai putut avea încredere în nişte femei străine? Ălea erau escroace de meserie... De ce nu ai stat să-ţi vinzi marfa şi apoi să mergi să vezi de perdele? Satana te-a împins, fiţi-ar perdelele să-ţi fie! Dumneata crezi că toţi proştii ştiu să facă comerţ?”

„Aşa-i”, s-a băgat în vorbă şi unul, destul de cherchelit, „ea nu s-a uitat în oglindă, să vadă că e proastă ca o cizmă?”

„Şi mai e şi urâtă pe deasupra”, a intervenit un altul.

Oamenii, în faţa bolii sau mai cu seamă a loviturilor dramatice ale sorţii, devin mici, urâţi, neştiutori şi slabi. Bunurile, împlinirile sufleteşti şi banii te fac mai deştept, mai frumos, mai puternic şi mult mai sănătos...

În culmea disperării, încovoiată de ploaia de reproşuri şi de ironiile celor din jur, fără nici un ban în buzunar, Valentina a căzut la pământ, şi-a ridicat privirea în sus şi a mai găsit forţa să-l implore pe bunul Dumnezeu.

Doamne, dacă ajung acasă, nu-l lăsa pe Ion să mă taie cu toporul bucăţele-bucăţele şi să mă arunce la câini, că aşa se jură de câte ori se îmbată... Doamne, voi merge în fiecare duminică la biserică să dau un acatist! Scoate-mă, Doamne, din năpasta în care am căzut! Nu mă lăsa, Doamne, să ajung paralizată, din bătăile lui Ion o să mă vindec, din paralizie rămân oloagă toată viaţa!

Şi chiar atunci, în mijlocul rugăminţilor ei fierbinţi şi disperate, din mulţime s-a desprins un bătrânel care o măsura cu interes.

„Fa, Valentino, tu eşti? Ce-i cu tine în halul ăsta? Unde dracu’ ai băut de te-ai îmbătat aşa?”

„Moş Doroftei, tu eşti, măi?”, a întrebat ea cu voce stinsă.

„Eu sunt, fa, am venit la Eşi să-mi cumpăr materiale pentru atelierul meu de ciobotărie, ştii doar, unu-i Doroftei, meşter ca mine nu mai găseşti în tot judeţul! Am cumpărat marfa şi mă pregăteam să iau primul trin spre casă... Nu înţeleg, ce cauţi tu, femeie serioasă şi gospodină, aici, în halul ăsta! Dacă te mai apucă buimăceli din astea, du-te, fa, la preot, să-ţi citească, o să te linişteşti!”

Sleită de puteri şi prin aburul lacrimilor, Valentina i-a povestit, pe scurt, ce s-a întâmplat şi cum a fost prădată.

„Doroftei dragă, tu eşti salvarea mea, numai bunul Dumnezeu putea să mi te trimită! Ajută-mă cu nişte bani să-mi iau bilet de trin până acasă, vei fi răsplătit înzecit!”

„Bine, pregăteşte-te atunci să mergem acasă, trinul pleacă la 4!”

Valentina ajungea aşadar acasă obosită, ruptă de durere, flămândă şi fără nici un ban în buzunar.

„Bate-mă, omoară-mă”, i-a spus ea lui Ion, căzând în genunchi, „dar nu mă alunga din casă... Ucide-mă, jupoaie-mă de vie, dar ce să fac? Şi moartă, tot pe tine am să te iubesc, Ioane!”

          „De ce să te mai bat şi eu, fa?”, a răspuns el blând. „Nu vezi că te-a bătut Dumnezeu destul? Intră în casă, prăpădito, spală-te, schimbă-te, mănâncă şi mergi de te culcă! Arăţi ca o curcă plouată, parca te-au fugărit toţi câinii...”

          Valentina s-a supus şi s-a ospătat pe săturate cu pârjoalele moldoveneşti, calde şi pufoase, puse cu grijă după sobă, într-un castron.

          Doamne, nimeni pe lume nu are un bărbat mai bun, mai blând şi mai înţelegător ca mine! Cum să nu-l iubesc şi cum să nu-i îndeplinesc toate dorinţele? Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile!

          Povestea Valentinei, pe care am auzit-o cu vreo 10 ani întârziere, m-a făcut să constat, încă o dată, că lumea nu este altceva decât o mare scenă de teatru, iar teatrul însuşi nu este decât o lume fictivă, dar inspirată din realitate, acolo unde actorii dau viaţă dramelor, tragediilor ori comediilor...

          Mulţi dintre noi ne vom regăsi în istorisirea Valentinei, cu o condiţie: să fim sinceri şi oneşti...