Rătăcită în Moscova

Grupul nostru, constituit din oameni de prin toată ţara, era prezent in corpore la Gara de Nord cu vreo două ore înainte de plecarea la aeroport. Făceam cunoştinţă cu tovarăşul Vasile, conducătorul grupului şi cu tovarăşul Şmilovici, ghidul, cel care avea să ne însoţească, în calitate de traducător, pe tot parcursul excursiei noastre de 7 zile. Înainte de plecare eram invitaţi într-o sală în care, pe rând, tovarăşul Vasile şi tovarăşul Şmilovici, ne-au explicat, în termeni repetitivi şi aproape ameninţători, modul în care ar fi trebuit să ne comportăm în excursia care avea să urmeze: “Nu vorbiţi neîntrebaţi, nu puneţi întrebări în timpul expunerilor, fie că vă veţi afla în muzeu, la expoziţii, la teatru, ori la bibliotecă… Conştientizaţi că sunteţi în Marea Uniune Sovietică, bastionul păcii şi al omenirii…”

Aveam să aterizăm la Moscova în condiţii foarte bune şi, în jurul orelor 16.00, eram cazaţi la hotelul “Belgrad”. Seara, după cină, am fost informaţi în legătură cu programul de a doua zi, după care tovarăşul Vasile şi tovarăşul Şmilovici s-au simţit datori să ne facă încă un instructaj referitor la modul în care ar fi trebuit să ne comportăm în timpul periplului nostru prin Moscova.

De ceva zile aveam o stare de nelinişte, mi se zbătea ochiul drept şi aveam vise care mai de care pline de semnificaţii, aşa că a doua zi dimineaţă, atunci când ne deplasam în grup compact către Kremlin, nici eu, nici buna mea prietenă, cu care fusesem cazată, nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Traversam, deci, râul Moscova şi ajungeam în curtea Kremlinului, acolo unde, în ciuda sălilor încărcate de cultură, de istorie şi de ştiinţă, temerile nu aveau să mă părăsească... “În câteva minute să fiţi cu toţii în curte, adunaţi lângă clopotul de aramă...”, ne-a şoptit rece tovarăşul Vasile, drept pentru care ne-am îndreptat, disciplinaţi, către punctul de întâlnire.

Traversam, iarăşi, râul Moscovei, înspre hotel, eu cu prietena mea; ne aflam la vreo 10-20 de metri în spatele grupului, atunci când ea mi-a propus să intrăm într-un magazin oarecare, să întrebe dacă nu cumva aveau cercei de chihlimbar. “Să nu zăbovim prea mult,” am zis eu, “ne pierdem de grup!” “Fii serioasă, dragă,” mi-a replicat ea, “nu durează mai mult de un minut…”

Ne pierduserăm binişor, se vede, în raiul de aur şi bijuterii din magazin, pentru că, atunci când ieşeam pe uşă, constatam că depăşisem cu mult minutul anticipat… Grupul nostru nu era de găsit, nu ne aşteptaseră ori nu băgaseră de seamă lipsa noastră… “Nu mai pot de picioare,” s-a plâns Cilica, prietena mea, “hai să luăm un taxi, plătim câte o rublă de căciulă şi în cinci minute suntem la hotel!” Zis şi făcut, ne-am aşezat pe trotuar, exact acolo unde nu trebuia să ne aşezăm şi am început să facem semne disperate către taximetrişti.

După nenumărate înjurături şi semne obscene, unul s-a prins că suntem străine, a oprit şi ne-a întrebat ce dorim. “Vrem să ajungem la hotel Leningrad”, am spus eu, în rusa mea stâlcită, drept pentru care, odată intrate în maşină, şoferul m-a felicitat pentru dialectul meu dulce. De aici încolo, am intrat în cursa groazei.

După vreun sfert de oră de mers, atât eu, cât şi Cilica, realizam că nu aveam habar încotro ne duce domnul cu pricina. “Chiar atât de departe este hotelul nostru?” am îndrăznit să întreb. Şoferul s-a mulţumit să mormăie ceva în barbă şi a apăsat pedala de acceleraţie. Vedeam pe vitezometru că depăşisem 100 de kilometri la oră şi în minţile noastre concepeam, în acele momente, cele mai sumbre scenarii… Ne imaginam deja aruncate în catacombele Moscovei, acolo unde nu te găseşte nimeni…

Maşina încetinea. Un viraj la stânga, unul scurt la dreapta şi stop. Şoferul s-a coborât, plin de curtoazie, ne-a deschis portiera şi ne-a poftit afară: “Bine aţi ajuns la hotelul Leningrad!” Absolut siderată de imaginea ce se desfăşura în faţa mea, am articulat: “Greşeala mea, tovarăşe şofer, am vrut să zic hotel Belgrad, nu Leningrad… Puteţi să ne duceţi la hotelul nostru?”

Şoferul a tăcut pentru o clipă, a intrat în maşină, a pus mâna pe ceva, s-a răzgândit, s-a înroşit, s-a înnegrit, după care a lansat asupra noastră toată pleiada de înjurături posibile şi imposibile. Şi acum sunt convinsă că multe dintre ele erau confecţionate ad-hoc, cinste dânsului, cândva, argoul limbii ruse va fi îmbogăţit cu expresiile dumnealui, pline de referinţe folclorice.

I-am oferit cele 2 ruble pe care le aveam asupră-ne; ni le-a aruncat în faţă, ne-a scuipat pe geam, ne-a indicat gura de metrou şi a demarat în trombă, lăsându-ne dezorientate, într-un furnicar de oameni şi maşini. “Doamne,” a exclamat Cilica, “cum or putea trăi oamenii ăştia în lumea asta zbuciumată, unde aleargă, cine-i fugăreşte şi unde se adăpostesc cu toţii?” “Da’ tu ce crezi, Cilico, că viaţa din Moscova e la fel ca la voi, la Ciorogârla?” am replicat eu, amar. “Hai să mergem către metrou, să vedem despre ce e vorba şi cum ne urcăm în el… Ştii bine cum ne-au instruit tovarăşii Vasile şi Şmilovici: dacă cineva se rătăceşte, ori are vreo trebuinţă, să se adreseze imediat primului miliţian întâlnit…”

Am purces, deci, către gura de metrou şi, odată ajunse acolo, aveam să ne petrecem minute bune privind, înlemnite de frică, treptele ce conduceau spre adâncul pământului, unde probabil se afla cazanul cu smoală clocotită al lui Scaraoţchi. Ne-a scos din încremenire un miliţian sovietic, pe care l-am rugat, cu lacrimi în ochi, să ne îndrume către hotel “Belgrad”. Omul a înţeles, a apăsat un buton, scara spre iad s-a luminat şi la capătul ei – staţia de metrou…

“Luaţi acest tren până la staţia Drapelul Roşu,” ne-a spus dânsul, “acolo vă va ajuta un alt tovarăş miliţian!” Aşa am făcut, şi episodul avea să se repete din staţie în staţie, până la destinaţie. Eram flămânde, obosite şi transpirate, iar eu, personal, epuizată de efortul pe care-l depusesem căutând cuvinte şi fraze din limba rusă cu care să mă pot face înţeleasă… Constatasem, însă, că rusa mea, vorbită cu greşeli, cu poticneli şi cu accent evident străin îmi atrăgea simpatie…

Micile mele victorii de ordin lingvistic fuseseră umbrite, însă, de hopurile întâlnite pe parcurs… Nu mai aveam nici un ban în buzunar, aşa că atunci când eram abordate de către controlor, în metrou, mă prefăceam că nu înţeleg ce vrea… “Noi… România, Ceauşescu, turişti!” îi explicam, şi omul se depărta, dându-ne dracului şi pufnind cu dispreţ şi dezgust. Cilica, pe de altă parte, învăţase un singur cuvânt în limba rusă, Haraşo, cu care avea să-mi macine nervii pe toată perioada excursiei…

Ajungeam, într-un final, la hotelul nostru, dar temerile nu mă părăsiseră, ochiul mi se zbătea cu putere şi simţeam, literalmente, tensiunea plutind în aer. Nici nu apucam, însă, să răsuflăm uşurate în liniştea şi siguranţa camerei noastre, când, după bătăi puternice în uşă, ne trezeam faţă în faţă cu tovarăşii Vasile şi Şmilovici, spumegând de furie…

“Va să zică,” a început tovarăşul Vasile precipitat, “v-aţi încheiat misiunea şi v-aţi întors?” “Tovarăşe Vasile,” am zis eu, “luaţi un loc, staţi să vă spunem prin ce am trecut şi câte am pătimit…” “Neruşinatelor,” a explodat el, “mai aveţi curaj să vorbiţi? Să ne umpleţi capul cu minciuni? Aţi venit în excursie sau aţi venit după afaceri, ori alte lucruri necurate?” Şi, după ce îşi mai recăpătase suflul, a continuat, ameninţător: “Las’ că vedem noi diseară! După cină, tot grupul este convocat să rămână pentru a discuta acest caz de indisciplină… Problema este atât de gravă, încât nu suportă amânare! Scurt!”

... După cină, aşa cum fuseserăm avertizate, eu şi Cilica eram ridicate în picioare în faţa grupului, spre a da socoteală asupra faptelor noastre şi a fi judecate şi condamnate. După o sumară trecere în revistă a actelor noastre, tovarăşii Vasile şi Şmilovici au decis să fim făcute pachet şi trimise a doua zi, cu primul avion, în ţară, spre a fi judecate de către organizaţiile de partid de care aparţineam. “Nu avem nici o vină,” am protestat eu, “daţi-ne cuvântul, să ne explicăm!” “Ce cuvânt mai vreţi, tovarăşă,” mi-a tăiat-o, scurt, tovarăşul Vasile, “pe deasupra mai sunteţi şi obraznice şi neruşinate în faţa colectivului?”

Liniştea stânjenitoare şi umilitoare (pentru noi) era întreruptă, brusc, de vocea tovarăşului Petrescu, secretar de partid şi membru al Comitetului Central al P.C.R.: “De ce nu le lăsaţi să vorbească, tovarăşi? Uniunea Sovietică este cea mai liberă ţară din lume, aici omul este valoarea supremă şi se bucură de toate drepturile şi libertăţile…” După care s-a întors către noi: “Liniştiţi-vă, tovarăşelor şi povestiţi-ne ce vi s-a întâmplat şi pe unde aţi umblat, cât mai simplu şi cât mai sincer…”

Printre şiroaie de lacrimi şi sughiţuri, am început să explicăm. “Suntem epuizate şi flămânde şi am ajuns în halul ăsta din cauza unei simple confuzii… Leningrad în loc de Belgrad! Şi, dacă nu era suficient că ne-am pierdut în furnicarul din Moscova, tovarăşii Vasile şi Şmilovici ne-au ameninţat că vor da scris la directorii instituţiilor la care lucrăm să ne dea afară şi că se pregăteau să anunţe ambasada şi miliţia despre dispariţia noastră…” “Voi ar trebui să fiţi sancţionaţi, tovarăşi,” ne-a întrerupt tovarăşul Petrescu, adresându-se celor doi, “datoria dumneavoastră era să analizaţi la rece ce s-a întâmplat şi să înţelegeţi momentele grele prin care au trecut tovarăşele, dintr-o simplă greşeală, care i se putea întâmpla oricui… Sarcina dumneavoastră, în calitate de conducător de grup şi ghid, era să aveţi grijă de membrii grupului, aproape ca nişte părinţi… În schimb, dumneavoastră aţi înţeles să vă purtaţi tiranic, adresând cuvinte grele unor femei…”

Intervenţia tovarăşului Petrescu fusese salutară, lucrurile se limpeziseră şi, a doua zi, nu mai pridideam ajutându-i pe colegii mei de grup la cumpărături…Cunoştinţele mele de limbă rusă se dovedeau a fi preţioase, până la urmă, iar cota mea de încredere şi respect creştea văzând cu ochii. 

Presentimentele rele nu mă părăsiseră dar eram decisă să fiu foarte atentă la ceea ce aveam de făcut, în gestică, în comportament ori în fapte, purtând, totuşi, în gând zicala că dacă ţi-e scris s-o păţeşti, o păţeşti şi gata… Ziua următoare, după ce vizitasem catedrala Sfântul Vasile Blajenîi, ne-am îndreptat spre Borodino, acolo unde tovarăşul Vasile ne-a făcut un scurt istoric al celebrei bătălii, amestecând evenimentul istoric cu referinţe la vajnica şi invincibila armată sovietică, deşi nu aveau nici o legătură. Tobă de istorie, am intrat într-o sală imensă, construită sub formă de amfiteatru şi, bineînţeles, eu şi Cilica am ocupat locuri în primele rânduri.

Fuseserăm informaţi încă de la intrare că acest tip de cinematograf nu este unul obişnuit şi că imaginea şi sunetul sunt bazate pe o tehnică revoluţionară, care cu siguranţă o să ne impresioneze. (ecran panoramic, precursorul proiecţiilor 3d, n.a.)

Se făcuse întuneric în sală, ecranul se luminase şi ni se înfăţişau câmpia, colinele şi dealurile de la Borodino, când, în mijlocul scenelor descriptive, apăreau, ca din senin, din părţi opuse, părţile combatante, pregătite de luptă pe viaţă şi pe moarte… Unităţile de cavalerie, tropotul cailor ce cădeau, seceraţi ca snopii pe câmpie, gemetele răniţilor, şuieratul gloanţelor, zăngănitul armelor şi figurile încrâncenate ale soldaţilor, toate astea parcă se petreceau atunci, în acel moment, la doi paşi de noi… Brusc, din masa amorfă a beligeranţilor, se desprinde un călăreţ pe un superb cal alb, urmărit îndeaproape de un cazac, tot călare, care-l ajunge din urmă şi străpunge cu suliţa cal şi călăreţ, deopotrivă. Şuvoiul de sânge ţâşnea cu putere, împrăştiindu-se pe ecran şi, prinsă în tensiunea momentului, i-am atras atenţia Cilicăi: “Dă-te mai la dreapta, nu vezi că sare sângele încoace?”

Evident că toţi cei din jurul nostru au auzit remarca şi zile întregi s-au amuzat pe seama experienţei mele cinematografice. Era clar, nu puteam să trec ziua fără să dau, cumva, cu oiştea-n gard… Şi abia depăşisem momentul Belgrad/Leningrad!

După şapte zile petrecute, cu bune ori cu rele, în metropola Rusiei, aterizam la Bucureşti. Câţiva dintre noi stabiliserăm să ne regrupăm, după aterizare, în sala de aşteptare a Gării de Nord. Pe rând, grupul se dispersa către localităţile de baştină, rămăsesem numai eu, Cilica şi tovarăşul Petrescu, secretar de partid la Ploieşti, căruia i se anunţase sosirea trenului în 40 de minute. Timp suficient să mai schimbăm o vorbă ori o întâmplare hazlie…

Cele 40 de minute se scurseseră pe nesimţite, îl conduceam pe tovarăşul Petrescu, care îşi savura, tacticos, ţigarea, către ieşirea din sala de aşteptare, când gândul m-a lovit, mişeleşte. “Cilico, unde e samovarul?” “Aici era,” a zis Cilica imperturbabilă, arătând spre scaunele pe care stăteam cu zece minute mai devreme, “cutia era aici, pe scaun…” “Doamne-Dumnezeule, oameni buni, aţi văzut cumva o cutie mare, cu samovarul meu?” am întrebat pe cei din jur, disperată. “Fii serioasă, femeie,” a zis unul, “avem noi bagajele noastre de care să avem grijă, cine crezi că are vreme să se uite după ale dumitale?” “Miliţia,” am strigat, “să vină Miliţia, unde e Miliţia!?” “Miliţia e la locul ei,” a zis un altul, ironic şi oarecum compătimitor, “nu oi fi vrând să-ţi păzească dumitale samovarul…”

“Am văzut că aţi stat mai bine de zece minute de vorbă cu un domn care fuma şi se tot uita la ceas,” a continuat acela, “hoţului nu i-a trebuit mai mult de un minut ca să umfle cutia şi să dispară…” Am înregistrat remarca lui în treacăt, simţeam că înnebunesc şi, în nebunia mea, am început să opresc varii trecători, întrebându-i dacă nu cumva au văzut cutia cu samovarul meu. Neputinţa şi disperarea mea nu rămâneau neobservate, oamenii începuseră să comenteze: “Ce-i cu femeia asta? De ce articulează numai un singur cuvânt, samovar?” “Cine ştie,” li se răspundea, “poate are vreo ţiglă lipsă pe acoperiş şi a rămas fixată pe cuvântul samovar!” “Şi nu a văzut-o până acum nimeni din cei însărcinaţi cu ordinea? Să facă ceva, s-o potolească, tulbură liniştea publică!”

În culmea tulburării şi dezorientării mele, cineva mă bătea, delicat, pe umăr. Erau finii mei, Silvioara şi Georgel, pe care-i cununasem cu trei luni în urmă şi care, cu blândeţe şi înţelepciune, reuşeau, într-un final, să mă calmeze. “Naşu’ nu trebuie să afle că o excursie plină de cultură, de istorie şi ştiinţă a fost umbrită de furtul unui samovar… Samovare găsiţi pe toate drumurile, naşă, mergeţi pe Lipscani şi găsiţi pe alese,” m-au încurajat ei, “nu uitaţi, însă, sub nici o formă, că aţi venit mult mai bogată de la Moscova! Muzeele, Palatul Kremlinului, expoziţiile, arhitectura, tablourile semnate de pictori celebri, metroul (în gândul meu, da, pe ăsta l-am gustat din plin) unic prin comparaţie cu celelalte capitale…”

Mi s-a făcut ruşine, brusc, de momentul meu de panică şi, ulterior, la sosirea mea acasă, după ce-i povestisem soţului meu despre frumuseţile pe care le-am văzut la Moscova şi despre concertul susţinut de Yehudi Menuhin şi David Oistrakh la Palatul Congreselor, am realizat că, într-adevăr, venisem mult mai bogată decât plecasem. Soţul meu, mult mai în temă decât mine în ceea ce privea celebrităţile mondiale din cultură, s-a bucurat ca un copil când a auzit de concert şi mi-a cerut să-i relatez tot evenimentul, cu lux de amănunte. “Nu-ţi dai seama ce şansă unică ai avut, draga mea,” mi-a zis el, “dacă făceai tot drumul până la Moscova şi înapoi numai ca să asişti la acest eveniment muzical şi tot merita efortul, pentru că, de acum încolo, poţi să te socoteşti printre cei câţiva muritori care au avut privilegiul de a-i vedea, la un loc, pe doi iluştri muzicieni ai omenirii…”

Pe parcursul excursiei la Moscova am mai comis o gafă, însă, dar am preferat să o păstrez pentru finalul acestei povestiri. Eram cu întreg grupul de vizitatori la mausoleu, priveam sicriul de pe catafalc, cu un Lenin îmbrăcat ca un ginere, cravată şi insignă la butonieră, roşu în obraji, păr negru şi mâini bine îngrijite, netede şi frumoase… “E făcut din plastic,” am exclamat, uitând pentru o clipă unde mă aflam, “nimeni mort de atâta amar de vreme nu are cum să fie atât de roşu în obraji!”

Nimeni din grupul meu nu a comentat; poate că toţi gândeau la fel, însă nimeni nu avea curajul de a exprima ceea ce gândea în momentul acela. Militarii ruşi din Gardă nu au reacţionat în nici un fel, poate că nu au înţeles ce am spus, ori poate că protocolul solemn al tăcerii din mausoleu nu le permitea…

“Toate călătoriile sunt grele, numai amintirea lor este plăcută.” spunea Damian Stănoiu şi, depănând firul acelei excursii la Moscova am ajuns la concluzia că ce m-a marcat cel mai mult este furtul acelui samovar… Ştiu că la înapoiere i-am oferit soţului meu un braţ de ziare, reclame şi fotografii. A fost mai mult decât încântat, mi-a mulţumit din suflet, însă eu am rămas cu povara de a nu fi avut nici o amărâtă de rublă rămasă ca să-i cumpăr soţului meu ceva de acolo, ceva simbolic, măcar.

Şi pentru că de multe ori mă imaginez la masa mea de scris, aplecată asupra filelor în şuierul vesel al unui samovar, m-am hotărât să caut pe la vreun anticariat din Bucureşti o piesă din asta care să-mi decoreze şi să-mi înveselească atmosfera de lucru.

Călătoriile au fost şi au rămas, însă, marea mea pasiune. Promit să revin cu alte relatări, mai ales din zona Asiei Centrale, cu minunatele şi ciudatele obiceiuri de nuntă din Kazahstan, din Alma Ata şi cu obiceiurile de înmormântare din Samarkand. Într-un viitor apropiat…

1 Decembrie 2012 - "Pe-al nostru steag e scris unire!"

Este ziua în care românii din întreaga ţară îşi serbează unirea, într-un glas, un cuget şi-o simţire. În această zi minunată, românii de dincolo şi dincoace de Milcov şi-au dat mâna, unindu-se cu Ţara pe vecie într-o horă sfântă, "Hora Unirii”. Vâlcenii s-au adunat cu mic şi mare în faţa statuiei pentru a fi uniţi. Ne-am privit cu bunătate şi bucurie, ţinându-ne de mână în hora cea mare "hora unirii noastre”. Patriotismul vâlcenilor a dat dovada că sunt buni români, iubitori de neam şi ţară. În această sărbătoare să ne amintim că avem o datorie sfântă: să păstrăm şi să îngrijim moştinirea primită de la strămoşi. Datoria de a păzi hotarele, pământul şi avuţia poporului român. Să fim demni de trecutul istoric al poporului nostru. Căci cine nu-şi cinsteşte trecutul, nu este demn de viitor. Vâlceni, să ne unim mânile şi inimile cu toţi românii din ţară, pentru a ne bucura de sărbătoarea noastră naţională. Să nu uităm pe oamenii de ştiinţă, ingineri, doctori, profesori care ne-au făcut cinste peste hotare! Să nu uităm pe marii noştri sportivi care au dus faima şi drapelul românesc pe cele mai înalte culmi. Să ne înclinăm cu respect în faţa oştirii române care păzesc cu sfinţenie graniţele pământului românesc; Să nu uităm de ziua noastră naţională pe veteranii de război. Să aducem un pios omagiu la căpătâiul crucilor din cimitir care străjuiesc câte un suflet de erou! Întrebarea să fie mai clară pentu noi! Ce trebuie să facă românii pentru a păstra frumuseţile ei naturale, cum să ne manifestăm patriotismul şi cum să preţuim valorile! Istoria ne arată că s-a vărsat mult sânge pentru reîntregirea graniţelor şi pământului românesc. Să fim demni şi mândri că trăim în această ţară minunată şi ne numim români. Să nu uităm că drapelul simbolizează tot ce avem mai sfânt pe câmpul de luptă. Ostaşii românii au luptat cu sabia în mână şi drapelul înfăşurat la piept, apărându-şi hotarele! Trăiască 1 Decembrie, ziua naţională a României! Vâlceni, să sărbătorim prinşi în horă această minunată zi, iar casele noastre să fie decorate cu drapelul românesc.                                                                                                                                                                                    

Trăiască 1 Decembrie, Ziua Naţională a României!

Adunare generală la C.A.R.P Vâlcea

Sâmbătă 17 noiembrie 2012 a avut loc şedinţa de analiză, pe perioada 2008-2012, a activităţii administrativ-contabile. S-au prezentat materiale, bine verificate de comisii competente şi responsabile în domeniu. Cu maximă vigilenţă şi responsabilitate s-au analizat toate capitolele de funcţionare. Pensionarii au venit bine pregătiţi, pentru a participa la dezbatere şi analize.

Din discuţii a reeşit că multe din drepturile pensionarilor nu au fost respectate de guvernele de după 1989. Au mai reeşit din discuţii, lipsa fermă de solidaritate, pentru redobândirea  drepturilor nerespectate, de către legiuitori. Sănătatea a fost un capitol, larg dezbătut de pensionari prezenţi la această adunare. Nu a fost ocolite lipsa de interes şi atenţie, din partea autorităţilor privind starea pensionarilor.

Au fost propuneri şi sugestii privind suma acordată în cazul deceselor, precum şi suma ce se poate acorda în caz de împrumut. Conducerea, prin persoana Dlui preşedinte Răban au luat notă la toate criticile şi propunerile de îmbunătăţire a activităţii. S-a răspuns pentru fiecare problemă ridicată, ţinându-se seama de statutul C.A.R.P. În final conform ordinei de zi s-a trecut la alegerea noului preşedinte şi a consiliului de conducere.

După mai multe analize pertinente din partea pensionarilor, a fost reales Domnul G.Răban pe următoarea perioadă de 4 ani. Am înţeles la final de şedinţă, că această unitate, C.A.R.P Vâlcea poate fi dată ca model pentru corectitudinea întregii activităţi. Toate documentele contabile arată cât de corect au fost contabilizaţi, chibzuiţi şi gospodăriţi banii.

Cinstea, competenţa şi comportamentul salariaţilor în frunte cu conducerea îşi merită un loc de respect, printre primele unităţi din acest judeţ Dl. Dinescu preşedinte din partea unităţii generale este un luptător neobosit pentru drepturile pensionarilor. Memorii şi intervenţii sunt trimise lunar la Bucureşti arătându-se degradarea vieţii şi cu cât preţurile şi inflaţia a crescut. Doar pensiile au rămas pe loc.

Cum, nu aţi auzit de "boala lui Calache"?

Un magazin pe strada Lipscani, cu o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: “La Don Calache – Magazin de coloniale”. Pe geamuri şi pe uşa de la intrare tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin. Dacă nu găseai un articol în marele magazine ale Bucureştiului, se găsea cineva care să te lămurească: “Du-te, măi nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, că acolo găseşti orice…”

Don Calache era un bărbat la vreo 48 de ani, frumos, şaten, cu părul bogat, uşor ondulat, veşnic cu zâmbetul pe buze, care devenise un adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei. Era în aceeaşi măsură sociabil, dar şi extrem de discret; nimeni nu-i cunoştea viaţa de familie ori viaţa personală.

Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale. Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să-şi atragă noi clienţi. Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie, cu clienţii, fie pe un scaun, în faţa magazinului, atunci când nu avea muşterii. Puţin enigmatic, puţin misterios şi straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în intimitatea sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu demnitate, discreţie şi bărbăţie. Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de vecini, de clienţi şi de colocatarii săi de pe Lipscani, pe care îi considera ca pe o a doua familie. Nu cerea la nimeni nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.

Don Calache avea şi el, ca orice om, un hobby, o pasiune, un viciu sau cum vreţi să-i spuneţi. Când se apropia luna septembrie, luna tulburelului, a strugurilor cu ciorchini mari şi negri, a mititeilor sfârâind pe grătare şi a mustului dulce, îl apuca un dor de ducă irezistibil! Te pomeneai într-o bună dimineaţă cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, deasupra uşii un afiş cu litere mari, mari de tot: ”Magazinul se deschide pe data de 1 Octombrie 1939”. O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai la margine de Bucureşti la cârciuma “Trei Coceni” a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…

“Bine-aţi venit conaşule! De-o săptămână vă aşteptăm cu odaia pregătită! Tincuţa, nevastă-mea, se uita zilnic cu mâna la ochi să vadă în zare dacă nu coboară pe uliţă birja aducând pe conaş Calache… Mulţumim lui Dumnezeu că aţi ajuns cu bine! De azi încolo nu vom duce lipsă de musafiri. Ne purtaţi mare noroc conaşule!”

Ce toamnă minunată! Ce viaţă arhaică la margine de Bucureşti… Căsuţe mici, grădini şi curţi curate, unele cu prispe, altele cu pridvoare, un pitoresc deosebit acestor locuri. În acest colţ mic de lume, toţi oamenii aveau un zâmbet anume pe feţele lor. Mulţumiţi de viaţă şi de soartă, oamenii se învăţaseră să trăiască simplu, modest şi cinstit. Trăiau prezentul cu intensitate şi nimeni nu părea măcinat de grija zilei de mâine. Prieteniile se legau sincer şi dezinteresat. În acest mediu pitoresc şi rustic, conu Calache se simţea deosebit de bine.

Prima zi s-au depănat amintiri; ce s-a mai întâmplat de anul trecut. Aşa a aflat conaşu Calache că Piranda, soţia lui Ciurdel i-a mai născut un băiat, al nouălea, să-i trăiască. “Paraschiva, soacra lui Ciurdel, s-a stins şi ea la nouăzeci fără doi ani, Dumnezeu s-o odihnească, că tare ştiutoare mai era. Când îţi ghicea coana Chiva în cafea sau îţi dădea în cărţi toate se adevereau întocmai. Dumitra lui Gavrilă nu a făcut nimic pe la doctori, dar, după câteva descântece, s-a pus pe picioare. …E adevărat că a murit cam după o lună, însă din cu totul alte motive: cum venea seara de la o nuntă, trecută binişor cu băutura, s-a împiedicat de o piatră, a căzut în cap şi acolo i-a cântat cucu! Straşnică femeie, nu găseai în tot Bucureştiul una mai specialistă! Numai eu ştiu câte fete a măritat cu nouă noduri, câte artiste mari îşi aduceau iubiţi de peste ţări şi mări la sânul lor. Ehei! veneau domni şi din permelament să-i ajute să fie iubiţi de cântăreţe şi artiste de pe scenă…”

Ca de obicei, telefonul fără fir avea să funcţioneze perfect. Majoritatea prietenelor şi cunoştinţelor aflau de sosirea conaşului Calache. Primii care au ţineau să-l salute erau, ca mai întotdeauna, Ciufu şi Fufu, tată şi fiu, viorişti celebri, veniţi cu ostineală tocmai din îndepărtatul Ferentari! Grupul de cunoştinţe şi prieteni se reconstituia, încetul cu încetul, şi totul prindea viaţă în jurul cârciumei ”3 Coceni”.

În fiecare seară liniştea micului colţ de Bucureşti era străbătută de muzică de petrecere şi cine ar fi crezut că omul paşnic şi liniştit era un petrecăreţ, uneori exuberant, alteori sentimental, plin de nostalgie, melancolie, chiar ursuz în anumite momente…

Don Calache avea însă leac imediat pentru aceste trăiri; îi chema pe Ciufu şi pe Fufu, le lipea câte o hârtie de un sutar pe viorile lor vechi şi le spunea aşa: “Măi, voi ştiţi ce aveţi azi de făcut?” “Ştim, conaşule, cum să nu ştim… Hai, Fufule tată, nu vezi că ce supărat şi îngrijorat e conaşul?” Şi imediat degetele lor dibace ciupeau strunele dând viaţă melodiei “Pe lângă plopii fără soţ”. Cu o sticlă de zaibăr în faţă, cu două lacrămi discrete în colţul ochilor, Don Calache le spunea să treacă la “Pe sub fereastră-ţi curge un râu”. În aburii melancoliei şi după multe pahare de zaibăr, Don Calache îi pupa pe Fufu şi Ciufu şi le spunea: “Măi, voi habar nu aveţi ce rană se ascunde sub buzunarul de la vestă; uite mă, aici, în partea stângă…”

Măcar pentru o seară, muzica şi băutura erau liantul unei efemere, dar sincere prietenii… “Odată am fost la un local unde cântau Ioana Radu şi Maria Tănase. Atunci, în acea seară, a zburat şi nu a mai venit.” “Cine a zburat, conaşule, şi cine nu s-a mai întors?” “Atât, aşa cum v-am spus; habar nu aveţi şi n-o să ştiţi niciodată.” “Aşa-i, conaşule, aveţi dreptate. Chiar nevastă-mea, Piranda, zicea: măi, să nu supăraţi cumva pe boier Calache. Cu banii de la el am îmbrăcat copiii, am cumpărat pentru Zambilica, Argentina şi Rozalia cea mică câte o rochiţă de postav gros iar la cei doi băieţi gemeni izmene şi fesuri de lână pentru cap. Straşnic om e boier Calache; în fiecare toamnă ne ajută ca un părinte adevărat… Dumnezeu să-i dăruiască numai bucurii şi să se bucure de o păsărică sau o vrăbiuţă, ce ziceţi voi că i-a zburat; să se întoarcă din nou la cuibuşor…”

“Voi ştiţi Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du?”, schimba vorba Don Calache, “ia să-mi faceţi voi cântarea asta…” A doua zi, după o seară cu lacrămi şi melancolie, toate lucrurile intrau pe făgaşul lor normal: Coana Tincuţa ştia că ciorba de potroace şi învârtita cu brânză de oi îl făceau pe conaşu fericit şi mulţumit de viaţă. Ca din neant apărea şi zburlitu’ cu un acordeon vechi dar, când îl umfla, ziceai că tot văzduhul se bucură…

“De unde ai apărut, măi zburlitule?” îl întreba conaşul. “Ei, am auzit de dumneavoastră şi ne-am hotărât, eu cu prietenii mei, trombonistu’ şi toboşaru’ să cântăm luna asta pentru matale… Mâine venim toţi trei tocmai din Cărămidari, o să vă placă de noi conaşule, ştim nişte cântece de dor şi de inimă albastră de ţi se rupe sufletul!”

Se răspândise vestea în toate cotloanele Bucureştiului despre cârciuma „3 coceni” de la mahalaua nordului. Afacerile înfloreau, zilnic soseau noi muşterii să vadă şi să se convingă de ospitalitatea lui Nea Iorgu Sprâncenatu. Mititei cu muştar şi mujdei de usturoi; o bardacă de zaibăr numai aici găseşti după reţeta coanei Tincuţa.

Duminica localul era neâncăpător. Numai conaş Calache stătea în jiltul său din capul mesei bucurându-se de clipele frumoase. Oamenii veneau la “3 coceni” să se distreze nu să bea ca să se îmbete. Fufu şi Ciufu executau cu cinste şi patos comanda vr-o unui nostalgic, ce-şi depăna amintiri de neuitat. Duminicile şi sărbătorile oamenii mai încingeau şi câte o sârbă sau bătută ca-n Ardeal! Doi ceferişti care făcuse armata la Turda , îi spuneau lui Zburlitu şi celor doi ceteraşi (scripcari, viorişti): să tragă un ciardaş ca-n Ardeal iar ei se dezlănţuiau dansând de se ridica colbul mai înalt de 2m din podelele lui Nea Iorgu.

Dansul, muzica şi glumele erau o necesitate organică, a oamenilor din acea perioadă. După o astfel de seară petrecută la „3 coceni” se declarau mulţumiţi şi cu bateriile încărcate. Glumele şi bancurile făceau parte din meniul serii. Glume cu olteni, cu evrei, cu doctori, cu avocaţi şi mai ales din viaţa militară făceau diliciu petrecerii. Hohotele de râs le dădeau un plus de bucurie, de sănătate şi de bună dispoziţie. –Ce stres, care stres, ce este şi de unde vine? Nimeni nu auzise de boli neorologice.

Viaţa se desfăşura fără complexe care să-i macine pe oameni cu probleme inutile şi nefolositoare. Dintre sărbători ei cunoşteau paştele, crăciunul şi hramul de Sf.Elefterie. Mai sărbătoreau românii odată pe an ziua de „10 mai”. În această zi au venit din Germania nişte domni regi, care să ne conducă ţara. Regii ăştia oameni de treabă şi cu multă învăţătură de carte. Pe ziua de „10 mai” se făceau serbări cu băutură, mâncare, cântece şi poezii. Toată lumea mulţumită: Ei de noi că i-am primit frumos şi noi de ei, că, ne conduc bine. Despre lefuri, şcoli şi impozite către stat să se ocupe guvernul domle, că de aia e guvern; n-o să le purtăm noi de grijă. Avem destule griji în gospodăriile noastre. De ce să ne frământăm creerii cu problemele lor. Dacă le-o plăcut să se bage în politică să se descurce nene; îi priveşte.

Oamenii în discuţiile lor, căutau pretexte de împrietenire, de a se informa unii pe alţii despre experienţe plăcute din viaţă şi activitatea lor. Aceasta era lumea în care Don Calache, se simţea în elementul său. Cobora în mijlocul petrecărăţilor, le gusta glumele, veselia şi exuberanţa lor. Odată au popsit la „3 coceni” doi firfizoni îmbrăcaţi în vestoane vărgate, cu pălării tari care spuneau că au lucrat la teatru ca artişti. Pe noi ne-au dat afară de la teatru de comedie, pe motiv că eram cei mai talentaţi actori. Invidia, Don Calache, egoismul lor conaşule!

Talentul nostru le-a stârnit răutate şi iată că astăzi lucrăm cu trupe ambulante, de comedieni! Noi nu cerşim boier Calache, nici nu ne umilim, dar poate consimţiţi să ajutaţi pe aceste suflete mari de actori măcar cu doi, trei bănuţi! Don Calache înţelegea ce fel de actori sunt ăştia şi totuşi le oferea câte un bănuţ pentru o halbă de bere şi doi, trei mititei. După o astfel de gustare, aceştia se întreceau cu tot felul de lucruri hazlii. Glume cu sare şi piper, întâmplări din viaţa lor de artişti ambulanţi: spontani, glumeţi, ştiau melodii ca nimeni alţii de-ale lui Ion Vasilescu şi Ionel Fernic.

Citeau pe faţa clienţilor ce dor îi frământa şi cei care îşi înecau oftatul într-o jumătate de zăibărel. Astfel aceşti firfizoni reuşeau să mai ciupească câte un bănuţ de la muşterii lui Don Iorgu. În aceste seri buzunarele lui Don Iorgu se umpleau doldora de bani, iar Don Calache se considera cel mai câştigat dintre toţi clienţii. Toate grijele magazinului le lăsase pe Str.Lipscani. La Nea Iorgu gluma, parodia, muzica şi bucatele coanei Tincuţa nu te lăsa în braţele nostalgiei sau melancoliei. Ştia Don Calache că învăţătura de carte de la şcoala, educaţia de la părinţi este foarte preţioasă.

Dar Don Calache a mai învăţat ceva şi anume: Că şcoala vieţii este foarte importantă, pentru cei care vor s-o înţeleagă. Fraze înţelepte şi pline de tâlc, le-a cules din gura unor bătrâni, care emanau din interiorul lor frumuseţe, înălţare şi lumină. La aceste cârciumi de (cartier) de mahala se opreau fel de fel de oameni din toate păturile sociale. Zilele şi săptămânele au tecut cu multe bucurii, fărăgriji cu o toamnă binecuvântată de belşug şi vreme bună. Gata! Au mai rămas două zile şi Don Calache să plece. De pregătiri se ocupa doamna Tincuţa cu Nea Iorgu. Se respecta formula întocmai ca în fiecare an. Nu trebuia sa se lipească nimic de protocolul cunoscut. Toate amănuntele erau respectate cu sfinţenie. Un număr de şase(6) trăsuri se încolonau după cum urmează: În prima trăsură Don Calache cu bastonul argintat şi pălăria de fetru cu boruri tari într-o poziţie relaxantă. În a doua trăsură Fufu şi Ciufu cu viorele parcă gata de atac, în a treia toboşarul cu toba lui, în a patra zburlitul cu acordionul agăţat de gât, în a cincea două geamantane, îmbrăcăminte care-l însoţise pe conaş în timpul vacanţei, în trăsura a şasea se află o damigeană burduhoasă plină cu tulburel, o legătură mare cu tot felul de pârjoale, brânză de oi şi plăcinte care-i plăceau mai mult conaşului.

“Măi, Nea Iorgule, ţi-a plecat chiriaşu’ Calache?” “A plecat, Fane…” “Straşnică dambla mai are şi omu ăsta, nene...” “Ce să-i faci? Asta e boala lui Calache.” “Ce s-aude fraţilor, la ce vă holbaţi aşa, parcă vedeţi vreo minune?” “Cum să nu ne uităm, tu nu vezi că soseşte Don Calache, cu alaiul lui de trăsuri pline de muzicanţi îmbrăcaţi ca la circ?” “Doamne, Maica Domnului, multe boli or fi în lume, dar boală ca damblaua lui Calache, nu cred să fie alta…” “De ce vă închinaţi coană, Aneto?” “Păi cum să nu mă închin, omule? Boala asta a lui Calache e boală grea, dacă vrei să mă-nţelegi…”

“Ei bine, să facem puţină linişte, văd că s-au oprit în faţa magazinului.” Don Calache se coboară tacticos se opreşte şi adună pe toţi muzicanţii cu instrumentele într-o singură trăsură. Pe ceilalţi îi plăteşte cu câte doi poli de parale şi-şi ia rămas bun; oamenii pleacă mulţumiţi, de afacere şi de câştig. Ciufu, Fufu, zburlitul şi toboşarul s-au grupat şi au cântat tot timpul până Don Calache a descuiat magazinul, a ridicat obloanele, a deschis geamurile: I-a plătit onorabil luându-şi rămas bun de la ei. Cu lacrimi în ochi, muzicanţii au încercat din toate puterile să cânte marşul din opera „Trubadurul” de răsuna tot Lipscaniu. Că doar unu-i Don Calache!

Despre această ciudăţenie a lui Don Calache, se auzise în toate colţurile şi cartierele Bucureştiului. “Tu nu vezi, maică, cum se ţine acesta scai după fata lui Dumitrache? De, o fi având boala lui Calache!” Orice viciu, orice pasiune, orice slăbiciune era taxată cu boala lui Calache. Se răspândise aşa de mult această vorbă încât pătrunsese în toate mediile la oraş şi la ţară. Dacă aveai un fix pentru ceva şi te urmărea o idee sigur aveai boala lui Calache. Despre episodul sosirii sale cu şase trăsuri se discutau fel de fel de scenarii.

Liniştit, calm şi imperturbabil Don Calache a început să se organizeze pentru bunul mers al magazinului. Discret, cu poftă de lucru, nu discuta nimic de viaţa sa particulară. Unii din vecini îl încercau să-l ispitească despre dispariţia lui de o lună. Însă Don Calache ocolea totdeauna întrebările şi aborda alte subiecte. Enigmatic şi tăcut îşi trăia viaţa în felul său intim, hrănindu-se cu trecutele amintiri. Nu permitea nimănui să-i pătrundă în teritoriul sfânt şi sacru al inimii sale. Evenimentul domnului Calache se stingea în momentul apariţiei altor noutăţi.

Oamenii, dornici de senzaţii tari, gustau toate zvonurile şi întâmplările care erau proaspete pe piaţă. Totuşi porecla care a prins cel mai bine şi a dăinuit cel mai mult a fost „Boala lui Calache”. Această apreciere adresată, unor persoane, era privită ca o constatare negativă. Şi după război am auzit persoane în vârstă folosind epitetul: “Tu nu-l vezi? Cred că e lovit de boala lui Calache... Umblă teleleu, pleacă lipseşte câte o lună, două, apoi revine acasă, năuc şi buimac. Ăştia cu boala lui Calache vorbesc puţin, sunt retraşi, timizi…”

O pagină de viaţă! Un personaj ciudat şi straniu, care făcea pe oameni să ţese tot felul de glume, snoave şi zâmbete în acea perioadă liniştită de viaţă înainte de începutul celui de al doilea război. Dorinţa de a râde, de a imita, de a face farse şi fel de fel, de şotii pe seama prietenilor era un mod de distracţie şi bucurie.

Această stare a fost întreruptă într-o bună zi de sirenele şi ordinul de mobilizare, care a chemat la datorie pe toţi bărbaţii de la vârsta de 18 şi până la 60 de ani să-şi apere patria şi hotarele ţării. Cursul istoriei s-a schimbat mult, începând cu anii 40-41. Şi Don Calache a plecat cu unitatea sa până dincolo de Sevastopol; iar într-o noapte toată această unitate a fost decimată. Strada Lipscani a fost văduvită de acest personaj plin de culoare şi de pitoresc. Despre conu Iorgu de la „3 coceni”, nu am putut afla nimic, parcă-l înghiţise pământul.

Dar viţaa îţi oferă şi multe surprize. Într-o seară, sorbind o halbă la Carul cu Bere, pe cine credeţi că văd? Ciufu şi Fufu scârţiau din vechile lor viori melodii de jale şi de dor. În jurul lor, bărbaţi care scăpase de pe front. Aceştia îşi vărsau în pahare câte o lacrimă pentru cei pierduţi în vâltoarea frontului şi a bombardamentelor. “Măi, baragladine, toată lumea pe front şi voi staţi aciuaţi la Carul cu Bere?” “Ce să facem conaşule? E oameni mulţi necăjiţi şi au nevoie de noi, să le alinăm durerile!”

“Dar matale, conaşule nu ne poţi avansa cu un pol ca să-ţi cântăm o cântare pentru gagica lu’ matale?” “Bine, măi, luaţi un pol că nu mă pot supăra pe voi. Totuşi îmi sunteţi simpatici!” “Sărutăm mâna, conaşule şi să fie de sufletul lui conaş Calache; straşnic om, să-i fie ţărâna uşoară dacă a murit pe front. Amin.”

“Nea Fane…e…e măi Nea Fane, măi…i…!” “Ho, mă, ce strigi aşa, Fufule, ce arde, ce s-a aprins?” “Dă-te mai la gard, să-ţi spun o veste care să te dea pe spate 3 zile…” “Ce veste aşa straşnică, măi Fufule?” “Nea Fane, să ştii că a venit conaş Calache de pe front din război; l-am văzut cu ochii mei!”

“Taci mă, că nu te cred; parcă s-auzise că a murit. Cum a apărut aşa dintr-o dată? Şi unde anume l-ai văzut? Cum arată şi cu cine mai era?” “Uite cum a fost Nea Fane: eu cu Ciufu ne făceam programul artistic la Caru’ cu Bere. Deodată, cine crezi că apare în local? Conaş Calache cu o damă la braţ. M-am uitat, m-am şters la ochi, să văd dacă nu visez şi, adevărat, era conaşu’ cu dama…” “Măi, Fufule, lămureşte-mă cine era dama şi ce înseamnă damă.” “Păi, Nea Fane, damă înseamnă că nu eşti nici doamnă, nici muncitoare. Un fel de amestecătură între cocoană şi slugă.”

“Bine, bine şi ce au spus, nu i-ai întrebat?” “Conaşu’ a spus că dama este soţia lui, o cheamă Raisa şi este din satul Voroşilovca, nu departe de oraşul Harcov. În acest sat unitatea militară a lui Conaşu fusese cazată pentru refacere în urma unei lupte crâncene. Aici soarta şi destinul i-a scos-o pe Raisa în cale, la gospodarul unde fusese cazat. Focoasă, cu ochi calzi pătrunzători, cu părul blond numai inele, l-a dat gata pe conaşu şi în 3 săptămâni au făcut şi cununia. Borşurile ucrainene, colţunaşii cu brânză, plăcinte moi pufoase şi mângâierile Raisei l-au făcut pe conaşu s-o roage să vină cu el în România. Raisa a consimţit că-l iubea cu adevărat.”

“Au sosit în ţară cu trupele Tudor Vladimirescu. I-am întrebat de magazinul de pe Lipscani!” “Ce să fie,” a răspuns, oftând, conaşu’, “şi Lipscanii a fost pisat de câteva ori de escadrilele de avioane. Totul este şters şi măturat; nimic nu se cunoaşte din ce a fost!” “Şi cum vă gândiţi să vă descurcaţi mai departe conaşule?” l-am întrebat. Cu delicateţe şi blândeţe în glas a intervenit Raisa: “O să ne descurcăm bine. Chiar mâine plecăm la Băileşti, lângă Caracal, în judeţul Olt. Acolo Calache al meu are două pogoane de pămât, le vindem şi încropim un magazine de mărunţişuri chiar în Băileşti. Peste două luni voi da naştere unui fecior ca să aibă Calache al meu şi un moştenitor, apoi câţi vor fi de la Dumnezeu…Eu m-am hotărât să deschid un atelier de croitorie, că nimeni n-o să mă întreacă în toată Oltenia. Am învăţat meserie de la o româncă, măritată cu un căpitan rus. Maestră, domnule, nu altceva! Veneau cocoanele tocmai de la Kiev să-şi coase rochii şi costume fel de fel. De la căpităneasa asta am prins drag de români. Vorbea numai româneşte cu mine şi mă învăţa de toate ca o mamă! Cine ştie pe unde or fi acum, Dumnezeu să-i păzească şi să-i ocrotească de toate relele!”

Harnică, iubitoare şi sufletistă, Raisa a devenit în scurt timp cea mai respectată femeie din Băileşti. Bună gospodină, bună soţie, bună mamă şi mai cu seamă croitoreasă de lux din tot judeţul Olt. Calache a progresat şi a prosperat lângă Raisa, bucurându-se amândoi de respectul tuturor cetăţenilor din Băileşti.

“Ascultă dragule, uite ce mi-a spus o clientă săptămâna trecută. Că la Bucureşti, pe strada Lipscani, era unu’, Calache, care avea un magazin mare de coloniale. Acest Calache avea o boală a lui numită boala lui Calache. Nu cumva tu erai acela şi poate aveai o boală anume da care mie nu mi-ai spus?” “Ba da, Raisa, eu am fost ăla…” Pasiunea, povestită sincer de Calache soţiei sale o fost gustată şi apreciată. “S-a făcut târziu, dar înainte de culcare te rog să-mi promiţi că în vacanţă vom merge şi noi la Bucureşti, să căutăm cârciuma 3 Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu…”

În drum spre Slatina vă poftim şi pe la noi, la Băileşti. Croitoreasă de lux ca Raisa lui Calache nu găseşti în tot judeţu. O firmă luminoasă chiar în centru oraşului: La Calache aduce aminte locuitorilor mai în vârstă, pisălogi şi insistenţi, într-o idee de zicală: “Lasă-l maică, o fi având Boala lui Calache”.

Nuntă şi înmormântare ca la Baciu, nu găseşti în toată lumea!

Plasat într-un peisaj relativ arid, între dealuri şi văgăuni, la mică depărtare de Cluj, satul Baciu adăposteşte o comunitate care şi-a păstrat obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, ignorând, parcă, influenţa tumultului citadin. Ocupaţia de bază este preponderent agricultura, practicată pe terenul sărac al vetrei, ceea ce explică, în parte, standardul modest de viaţă al majorităţii sătenilor.

În ciuda sărăciei lor, băcenii sunt ocoşi, mândri şi, ca orice oameni truditori, au două rânduri de haine: cel de sărbătoare, cu cizme negre, pantaloni de stofă neagră, cămaşă albă şi vestă neagră şi cel de lucru. În zilele de duminică şi în orice zi de sărbătoare uliţele satului se umplu de un colorit şi un pitoresc aparte, decupate parcă din Mioriţa ori dintr-un tablou de Grigorescu... Bărbaţii satului, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întorc agale de la biserică, revărsându-se pe uliţele satului şi se opresc adesea în dreptul porţii vreunui vecin pentru a mai schimba câte o vorbă: despre muncă, despre animale, despre familie, despre viitor şi ceea ce le rezervă el.

Nea Gavrilă Someşan, numit şi găzdoi, era unul dintre gospodarii cei mai înstăriţi ai satului: avea casă cu trei camere, cele două din faţă fiind folosite la depozitarea grâului şi porumbului drămuite cu sfinţenie până la recolta următoare iar cea dinspre grădină – camera de locuit, în care îşi ducea traiul alături de soţia sa, Veturia şi fiica lor, Viorica. Mai avea nea Gavrilă o pereche de boi mari şi frumoşi, o vacă cu viţel, doi godaci în coteţ şi trei oi pe care le dăduse la stână, la cioban. Niciodată satul nu mai pomenise un găzdoi atât de înstărit şi, ca atare, nea Gavrilă îi trata pe săteni de la înălţimea rangului şi averii sale; doar nu era un fitecine, era cel mai bogat găzdoi din Baciu...

Despre fata lui, Viorica, numai cuvinte de laudă în tot satul, chiar dacă se născuse cu un picior mai scurt cu 5 centimetri decât celălalt şi şchiopăta cumplit; era harnică, era cuminte şi, cea mai importantă calitate în ochii peţitorilor, avea avere. Hotărât lucru, cine va fi luat-o pe Viorica de nevastă, i-ar fi pus Dumnezeu mâna-n cap!

Care mai de care se perindaseră zadarnic prin faţa Vioricăi, dornici să ajungă la inima ei, la cele trei pogoane de pământ de la marginea pădurii şi la averea de acasă; privirile Vioricăi s-au oprit asupra lui Vasile al văduvei Mureşan... Ce-i drept, băiatul nu avea nici un fel de avere, dar era cel mai fain ficior din sat!

La rându-i, Vasile visa cu ochii deschişi cum va deveni el cel mai mare găzdoi, cum va înjuga boii, cum va aduce recolta cu un car mare şi o va depozita în cele două odăi din faţă şi cum va număra sacii plini cu făină care-i vor fi asigurat pita pe tot anul... De Viorica îşi aducea aminte rar, în scurtele momente de trezire la realitate de pe parcursul zilei.

Câtă dreptate avea Liviu Rebreanu în al său roman, Ion… Setea de avere, setea de pământ au provocat atâta invidie, atâta vrajbă şi intrigă între oameni! Câte inimi zdrobite şi rănite pentru un pogon de pământ! Câte lacrimi nu au vărsat fetele sărace şi frumoase pentru flăcăii care le părăseau pentru cele care aveau un petec de pământ şi chiar un picior mai scurt… Să fi avut Coşbuc atâta dreptate în Noi vrem pământ? Multe familii, întemeiate numai pe interes şi lăcomie de avere, au suferit decepţii, neîmpliniri şi, uneori, drame cu sfârşit tragic…

În povestirea noastră, însă, lucrurile erau bine aşezate, nunta fusese fixată pentru prima duminică după Sântămărie iar sătenii aşteptau evenimentul cu bucurie, cu interes şi nerăbdare. “Să trăiţi, nea Gavrilă, felicitări cu socru’ mic… Pe când nunta?” “Oameni buni, v-am spus: prima duminică după Sântămărie! Mă aştept să veniţi pregătiţi, aşa cum e obiceiul pe la noi… O să vină şi câteva familii de la Cluj, prieteni de pe vremea când eu şi Veturia lucram la casele lor ca servitori; i-am poftit ca să vadă ce mare găzdoi am ajuns!” “Aşa e, nea Gavrilă, ne-ai întrecut pe toţi!” “Să nu uitaţi asta niciodată…” spunea el, mai în glumă, mai în serios. “Ei, cum să uităm?”

În fine, sosise şi ziua mult aşteptată, evenimentul cel mai de seamă al anului: nunta Vioricăi cu fericitul Vasile al văduvei Mureşan. Ceremonia religioasă decurgea frumos, în linişte, pace şi cu multe, multe flori aduse de invitaţi. La ieşirea din biserică îi aşteptau ceteraşii, care aveau să conducă alaiul nuntaşilor spre casa miresei în ritm de muzică (un potpuriu de ceardaş, sârbă, vals şi bătuta de la Cluj). Băieţi tineri, înalţi, foarte bruneţi şi cu părul creţ, care aveau să întreţină de acum încolo atmosfera cu muzica lor, cu glume la adresa socrilor şi a celor doi însurăţei, cu chiote şi strigături specifice locului şi obiceiului.

Invitaţii începuseră să se adune, uşor-uşor, către casa miresei, numai că un lucru ne nedumerea pe noi, cei din Cluj: cu toţii aveau în mâini câte un coş plin, acoperit cu un ştergar alb. Curând aveam să aflăm că în satul Baciu era un obicei bizar: invitaţii la nuntă îşi aduceau mâncarea şi băutura de acasă! “Noi venim la nuntă să ne distrăm, să jucăm şi să ne împrietenim, nu să facem pagubă, deranj ori cheltuială gazdelor!” ni s-a explicat şi am îmbrăţişat cu plăcere obiceiul lor.

Trataţia se face reciproc, între invitaţi, direct din sticlele cu jinars ori palincă, iar după fiecare înghiţitură femeile oferă câte o prăjitură, deschizând calea spre discuţii, noi prietenii, informaţii, amintiri şi peripeţii din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. După ce sticlele de jinars erau golite, nuntaşii se prindeau în joc şi nu se opreau zeci de minute, în muzica veselă şi săltăreaţă a ceteraşilor, care ciupeau neobosit coardele, demonstrându-i astfel găzdoiului că merită şi un bacşiş gras pe lângă tocmeală…

Viorica şi Vasile se ţinuseră tot timpul de mână şi jucaseră tot timpul numai la sentiment; era o plăcere să-i priveşti: el înalt şi chipeş, ea scundă şi niţel şchioapă, dar cu avere frumoasă, râvnită de tot satul…Spre seară, după obiceiul locului, gazda pofteşte nuntaşii la o zupă de găină cu laşte şi o felie de cozonac (care se încheie şi ospăţul), după care oamenii se prind iarăşi la joc, cu mai multă veselie şi mai multă forţă.

Se apropia de miezul nopţii şi oamenii nu se îndurau să plece la casele lor, pentru că, în lipsa oricăror alte forme de distracţie, nunţile erau cam singurele evenimente la care puteau să asculte ceteraşii, să joace şi să uite de grijile cotidiene, de muncă şi de traiul aspru. Pe o prispă, o babă povestea unor femei cum l-a văzut pe dascăl, la cununie, punându-i Vioricăi o perniţă groasă sub piciorul drept, ca să pară mai înaltă…

Era târziu şi oamenii începuseră să se retragă către casă, unul câte unul. “Ei, cum v-aţi simţit la nuntă? V-au plăcut obiceiurile noastre?” m-a întrebat tanti Veturia, mama miresei, în timp ce se îndrepta cu un braţ mare de haine către magazie. “Desigur,” i-am răspuns, “ne-am simţit foarte bine, dar am şi eu o întrebare… Unde aţi aranjat noaptea nunţii, unde îşi vor petrece luna de miere tinerii însurăţei?” “Ce noapte a nunţii, ce lună de miere, doamnă dragă,” m-a întrebat ea, nedumerită, “asta ne trebuie nouă acum, când avem atâta de lucru? Vedeţi şi dumneavoastră că odăile din faţă sunt pline cu bucate şi nu pot să-i bag peste noi în odaia cu bucătăria…”

“O să fie mult mai fain,” a continuat ea, “or să se culce afară, în pridvor… Le-am aranjat un pat de coceni acolo, le-am pregătit un lepedeu, o pătură groasă de lână şi două perini, le-o fi de ajuns. La noi, doamnă dragă, tinerii se căsătoresc să-şi întemeieze o familie, să-şi ridice o căsuţă cu două-trei odăi şi, dacă o vrea bunul Dumnezeu, să crească şi doi-trei copii… Tinerii noştri nu umblă după nopţi de nuntă ori luni de miere; la Baciu se luptă să ajungă gazde mari!”

Înţelesesem, dar, în drum spre casă, la Cluj, gândurile nu-mi dădeau pace: Doamne, cât de puţin le trebuie unor oameni să fie fericiţi! Oare ce cuvinte blânde şi frumoase îşi şoptesc tinerii pe patul lor de coceni, în parfum de fân cosit? Aud ei oare simfonia greierilor care au preluat muzica după plecarea ceteraşilor? Se scaldă ei oare în lumina lunii, lumină pe care nici un policandru din lume nu o poate răspândi? Fără complexe, fără complicaţii, viaţa e mult mai uşoară!

Un alt obicei frumos la Baciu este ca, a doua zi după nuntă, tinerii să ofere câte un pahar de vin roşu rudelor şi vecinilor, pe care aceştia, după ce-l beau, să-l izbească de gard, simbol al relelor din viaţa lor, care, întocmai ca şi paharul, se vor sparge şi ele…

În discuţiile cu sătenii din Baciu, revenea aceeaşi replică: “Ehei, dacă am avea mai mult pământ, ce gazde mari ne-am face!” După 1944 au plecat şi grofii, şi boierii, însă ţăranii nu au apucat să se bucure; toate pământurile au fost băgate în colhozuri… Cu sapa, cu coasa, cu grebla, cu secera au muncit oamenii, oftând şi blestemându-şi soarta. Reîmproprietărirea, care avea să vină după 1989, nu a fost numai un act de restituţie; a fost un act de dreptate supremă, care a redat ţăranului român, în general, şi celui din Baciu, în special, siguranţa, demnitatea şi, de ce nu, puterea asupra propriei soarte.

Nu trebuie să ignorăm istoria; ea ne arată că mai toate războaiele şi conflictele sociale s-au iscat din dorinţa de expansiune şi acaparare de teritorii. La scară mică, au existat conflicte între familii de acelaşi sânge pentru un petec de pământ, care au sfârşit în drame, procese şi judecăţi interminabile.

Satul ştia că Vasile al văduvei Mureşan că o luase pe Viorica pentru cele 2-3 pogoane de pământ. “Vasile, hai să bei o bere cu noi!” l-au invitat, într-o bună zi, câţiva săteni aflaţi la bufetul din sat. “Acum, cu certificatele de proprietar, ia zi-ne: tu ai luat-o pe Viorica din dragoste, sau pentru cele câteva pogoane de la găzdoi?” “Oameni buni,” a oftat Vasile, “la ce bun să mai răscolim trecutul? Eu am iubit-o pe Vetuţa, ca pe o icoană, dar ce era să fac? Eram săraci lipiţi amândoi, grofii şi boierii stăpâneau tot pământul, aşa că am luat-o pe Viorica, aşa şoldită cum era ea, numai ca să mă fac gazdă şi să mă scap de sărăcie… Câte nopţi nu m-am dat dus de la geamul Vetuţei, ca s-o mai văd o dată, şi încă o dată, cu gropiţele ei din obraji, dreaptă şi mlădioasă ca o căprioară, de câte ori nu m-am chinuit să mi-o alung din minte pe ea, cu privirea ei, zâmbetul ei dulce şi sufletul ei minunat, tinereţea mea…Viorica, săraca de ea, a înţeles că inima mea era dăruită alteia, dar a acceptat cu înţelepciune situaţia, mai ales că au venit pe lume cei trei copii, frumoşi, sănătoşi şi foarte buni la învăţătură…”

“Acum îi am pe toţi la universităţi înalte din Cluj,” a reluat el, “cel mare vrea să se facă doftor ca s-o ajute pe maică-sa să-şi lungească piciorul ăla mai scurt…”

“Bine, bine, dar cu Vetuţa cum a rămas,” s-au interesat oamenii, “s-a căsătorit, cum trăieşte, ce munceşte, ce s-a ales de sentimentele ei faţă de tine?”

“Ei, vedeţi voi, aici e tot baiul... După ce am părăsit-o, Vetuţa nu s-a mai putut apropia de nici un bărbat şi a luat calea bisericii şi a mânăstirilor. Chiar şi pământul care i-a fost restituit cu titlu de proprietate l-a donat unei biserici… Ce-i drept, de Sântămărie, la hram, am văzut o femeie îmbrăcată în negru care mă fixa tot timpul şi am gândit: ce bine seamănă, Doamne, femeia aia cu Vetuţa, sfântă icoană a sufletului meu!”

“Cred că m-a blestemat,” a continuat Vasile după un scurt moment de tăcere, “trei săptămâni şi mai bine parcă nu am mai fost întreg; mă sufocam, transpiram, gemeam şi-mi venea să plec de nebun, în crucea nopţii, spre pădure, acolo unde era casa ei, cu odăiţa aia proaspăt văruită în care mâncam bucatele pregătite de mânuţele ei: supă de agrişe ori de vişine, tocană cu podbal, crumpene cu ceapă călită şi scovergi coapte pe plită pe care le stropeam cu jinars. Ce planuri ne mai făceam pe atunci şi cum mai credeam că acele clipe minunate nu se vor termina niciodată!”

“Dacă o iei pe fata lui nea Gavrilă, mă îndemna mama, vom scăpa, dragul mamei, de toată sărăcia şi toate grijile! Am ascultat-o, m-am însurat cu Viorica şi ne-am aşezat în rândul gazdelor, cu pământ, cu vite şi odăile pline de bucate. Regretele nu m-au lăsat niciodată, însă; am părăsit un suflet nevinovat pentru câteva palme de pământ şi fudulia de a fi gazdă…”

“Ei,” reluă Vasile cu ochii în pământ, “v-am povestit toate astea ca să-mi uşurez sufletul, tare, tare împovărat…” “Vasile,” a îndrăznit cineva, “ne-ai vorbit din suflet, cinstit şi te-ai ridicat mult în ochii noştri…” “Nu ştiu cum mă judecaţi voi, eu ştiu că acum mă simt tulburat, răscolit şi parcă am un bolovan în capul pieptului care mă apasă cumplit…” “Ce să-i faci, Vasile,” a zis un altul, “fiecare păstrăm în suflet o taină care ne însoţeşte până-n mormânt… Hai să ne liniştim şi să ne pregătim de iarnă şi de sărbătorile Crăciunului!” “Deh, care o mai duce-o până atunci…” a zis Vasile şi ochii tuturor s-au îndreptat către el.

“Ce vorbă e asta, Vasile?” “Ei, uite aşa mi-a venit să zic; e prea departe Crăciunul ca să-l apucăm cu toţii… Aşa vorbeşte omul după câteva halbe sorbite cu prietenii!” a zâmbit el, trist.

Venea toamna, cu zile scurte şi reci, Vasile nu se mai arătase în sat de multă vreme, lumea se gândea că ajunsese ca socru-său, ocoş şi fudul că are copiii pe la şcoli înalte, la Cluj… Ţipetele şi vaietele din acea zi de toamnă adunau tot satul către casa lui Vasile, care murise bolnav de inimă, în somn. “Mai ţii minte, atunci, la bere, săracul, nu era sigur că apucă Crăciunul…”

Niciodată nu fusese burniţa mai deasă şi nici toamna mai rece şi mai plină de de mâzgă ca în ziua aceea. Parcă urmărit de blestem, Vasile nu avea să fie însoţit pe ultimul drum de nici unul dintre copiii săi: cel mare, medic într-un sat pe lângă Vaslui, afla de moartea tatălui abia la cinci zile după înmormântare; mijlociul era ocupat cu împăduririle pe un şantier forestier iar cel mic era plecat într-o excursie de o săptămână în Cehoslovacia…Viorica abia dacă se mai ţinea pe picioare.

Înmormântarea se încheiase, oamenii veniţi la pomană îşi primiseră zupa cu laşte, felia de cozonac şi paharul de jinars şi plecaseră şi ei (unde eşti, Vasilică, să vezi că la pomana ta avem tot ceea ce am avut la nuntă?), se aşterneau umbrele peste cimitir şi atunci o femeie îmbrăcată în negru, care stătuse retrasă pe timpul ceremoniei, se apropia, timid, de mormânt.

Aprindea lumânarea la căpătâi, depunea, delicat, batista albă plină cu petale de trandafir pe mormânt şi, în aerul rece al înserării şi în liniştea nefirească, şoaptele ei se împleteau în rugăciune: “Am ştiut, Vasile, că pe mine m-ai iubit tot timpul… Averea şi bogăţia ţi-au întunecat mintea, copila noastră avea abia şase luni şi se juca în pântecele meu atunci când m-ai părăsit… Te-am iubit, la rândul meu, prea mult ca să mă pun în calea hotărârii tale. În fine,” a oftat femeia în negru, “vreau să ştii că fata noastră este bine, am născut-o la mânăstire, a crescut mare, a muncit, a învăţat şi a devenit ea însăşi stareţă; i se spune Maica Vasilica, îţi poartă numele şi se roagă pentru păcatele tinereţii noastre…”

“Eu te-am iertat, Vasilică,” a mai şoptit Vetuţa, “odihneşte-te în pace legănat şi mângâiat de sufletul şi mâinile mele… Se vor schimba, poate, multe în Baciu, taina noastră va dăinui în veci de veci sub crucea ta de piatră…”

Tovarăşul Mihalache - celebru escroc sentimental!

...Bărbatul de talie mijlocie, la vreo 30-35 de ani, îmbrăcat modest şi strângând nervos mânerul unei serviete vechi, se îndreptă precipitat spre cabina telefonică aruncând priviri suspicioase în stânga şi-n dreapta. “Alo, Alo! Consiliul sindical?” „Da,” îi răspunse vocea de la celălalt capăt al firului, “consiliul sindical…” “Cu tovarăşul preşedinte, vă rog!” “La telefon! Sunt preşedintele Scurtu!” “Vă vorbeşte tovarăşul Popescu de la Uniunea Generală, Comitetul Director, se aude, tovarăşe Scurtu?” “Se aude, tovarăşe Popescu, vă ascult cu respect!” “Vezi, măi tovarăşe Scurtu, că mâine va sosi la dvs., la Râmnicu Vâlcea, un tovarăş de-al nostru, de la Uniune, Mihalache, Marin Dumitru îl cheamă şi are sarcina concretă să se ocupe de munca şi activitatea culturală pe linie de sindicat!” “O, tovarăşe Popescu, chiar de un asemenea specialist aveam mare nevoie… Vă asigurăm că va fi bine primit şi că-i vom acorda tot sprijinul nostru!”

Tovarăşul Mihalache atârnă receptorul în furcă şi ieşi din cabina telefonică cu un zâmbet perfid în colţul gurii, aruncând o privire triumfătoare către sediul Consiliului Sindical, aflat la nici 150 de metri de cabina telefonică de la care tocmai vorbise în numele Uniunii Generale, Comitetul Director…

A doua zi, la scurt timp după ce trenul de la Bucureşti oprea în gara Râmnicu Vâlcea, tovarăşul Mihalache bătea la uşa Consiliului Sindical, cu un aer de superioritate întipărit pe faţă. Era primit cu multă bună-voinţă de toţi colegii, Cristina, femeia de serviciu, îi pregătise chiar şi o mică gustare care avea să-i prindă foarte bine tovarăşului, având în vedere că vagabondase toată noaptea prin gară şi parcurile oraşului, hămesit şi însetat…

“Noi zicem, tovarăşe Mihalache, ca la început să vizitaţi unităţile care au echipe culturale, cu brigăzi artistice puternice, echipe de dansuri, grupuri vocale şi formaţii de teatru. Dacă doriţi, şi când doriţi, vă putem pune şi maşina la dispoziţie…” “Lasă, tovarăşe Scurtu, problemele de serviciu, o să mă descurc eu… Pe moment mă frământă găsirea unei locuinţe de închiriat!” “Problema e ca şi rezolvată, tovarăşe Mihalache, ne-am gândit şi la treaba asta şi vă rugăm să acceptaţi să locuiţi în camera de oaspeţi… E modestă pentru valoarea dumneavoastră, dar pentru început merge; are baie cu duş, mobilier nou, aragaz, telefon, televizor şi un mic frigider… Vă rugăm, tovarăşe Mihalache, nu ne refuzaţi! Am fi onoraţi să avem lângă noi pe cineva atât de important de la Uniune, de sus, sus de tot! Parcă suntem mai puternici cu dvs. alături de noi…”

La şedinţa de luni, toate echipele au fost anunţate să înceapă pregătirile pentru sărbătoarea zilei de 23 august. “Să ştiţi că tovarăşul Mihalache va veni în control, absolut la toate unităţile,” a spus tovarăşul Scurtu, “aşa că multă atenţie, multă seriozitate şi multă desciplină, s-a înţeles?”

Nici unul dintre controalele făcute nu reuşise să-l mulţumească pe tovarăşul Mihalache, de unde şi reputaţia care i se dusese, aceea de profesionist exigent… În timpul unui astfel de control făcut în timpul unor repetiţii la poştă, tovarăşul Mihalache a ochit-o, însă, pe Lizica, şi chiar în seara aceea i-a declarat dragostea şi i-a propus să se logodească în scurt timp…

Lizica era în al nouălea cer; la urma-urmei, cu o asemenea propunere, venită din partea unei asemenea somităţi, nu te întâlneai în fiecare zi… Numai că nu avea voie să vorbească cu nimeni despre asta; era taina lor, aşa-i spusese tovarăşul Mihalache, care, în altă zi, la un alt control, de data asta la fabrica de mobilă, punea ochii pe Olguţa, de la echipa de dansuri… Aceeaşi strategie: complimente, declaraţii înfocate, mângâieri, toate însă sub semnul discreţiei totale. Urma Narcisa, de la fabrica de piele, vrăjită de vorbele dulci şi de jurămintele şi promisiunile de eternă iubire ale tovarăşului Mihalache, care se dovedea a fi foarte generos în departamentul ăsta…

Nici una dintre ele nu ştia de cealaltă şi fiecare visa la momentul în care va vedea pus, pe invitaţia la nuntă, numele ei alături de cel al tovarăşului. În timpul ăsta, tovarăşul Mihalache era invitat pe la fiecare în parte şi tratat cu mese copioase, băuturi alese şi multă, multă dragoste… Sfântă naivitate a tinereţii!

Într-o zi s-a ivit o dispută între recitatorii de la echipa  poştei. Unii spuneau că Eminescu trebue recitat blând, cu sentiment, ceilalţi că trebuie cu ton ferm, patriotic, convingător! “Tovarăşe Mihalache,” a zis Maria, “arătaţi-le dumneavoastră cum e bine şi care este intonaţia corectă pentru Luceafărul… Poftiţi cartea, lămuriţi-i, să nu se mai certe! “Cobâ… Cobââ… Cobooo..! Măi,” a dat tovarăşul Mihalache cartea la o parte, nervos, “nu am ochelarii la mine… De ce nu sunteţi voi mai atenţi atunci când vă citeşte tovarăşa instructor Maria? Tot eu să vă lămuresc pe toţi? Am atâtea unităţi pe capul meu… Ce m-aş face dacă toţi ar fi ca voi? Gata, să nu mai aud neînţelegeri din astea la repetiţii!”

Hopa! Am descoperit că tovarăşul Mihalache nu ştie să citească…. Am păstrat acest amănunt pentru mine la momentul respectiv, gândindu-mă că o fi ceva legat de sănătate, de centrul vorbirii (cu multe semne de întrebare, însă.). Cum e posibil ca exigentul, pretenţiosul, veşnic nemulţumitul să nu ştie să citească o strofă din Luceafărul?. Din acel moment am devenit mai suspicioasă şi mai neîncrezătoare asupra persoanei tovarăşului Mihalache.

Cu ocazia altei discuţii, câţiva învăţători l-au rugat pe tovarăşul Mihalache să le spună părerea dumnealui despre Coşbuc, Goga şi Topârceanu. “Măi tovarăşi, nu am timp acum, trebuie să plec imediat pe teren!” a pretextat el şi dus a fost, sporind, prin reacţia lui, numărul întrebărilor rămase fără răspuns în ceea ce-l privea. Începusem să-i urmăresc foarte atentă discursurile agramate, comportamentul şi ţinuta care trădau o pregătire de cel mult  3 clase primare.  “Mare parvenit!” am concluzionat, ca pentru mine.

Nimeni nu îndrăznea să-i pună întrebări sau să-l critice pentru inepţiile pe care le debita pe la şedinţe. Vocabularul său era limitat la şabloane pe care nimeni nu le putea acuza sau contesta. “Tovarăşi, noi proletariatul…să ştiţi că clasa muncitoare, tovarăşi şi partidul vor învinge, tovarăşi, că proletariatul, tovarăşi, că noi, tovarăşi, să luptăm tovarăşi!” Bănuielile mele erau mai mult decât întemeiate, dar nu aveam cum să-l descopăr şi să-i arăt adevărata faţă, pentru că, deh, tovarăşul Mihalache era numit de sus, sus de tot şi nimeni nu risca să facă aprecieri negative la adresa lui.

Într-o bună zi, tovarăşul Mihalache lansa o veste trăznet pe piaţa sindicatelor vâlcene… “Fraţilor, mi-a apărut cartea!” “Ce vorbiţi, tovarăşe Mihalache? Aţi scris dvs. o carte care se găseşte în librării?” “Da, fraţilor, da…da… da!” Ce-i drept, în standurile librăriilor exista la momentul acela o carte despre evoluţia învăţământului românesc, scrisă de un anume D. M. Mihalache, dar era o simplă coincidenţă de nume de care tovarăşul profitase cu neruşinare… Au urmat, evident, felicitări, aplauze şi aprecieri referitoare la calitatea cărţii…

Munca culturală se desfăşura bine în toate unităţile, datorită instructorilor şi specialiştilor care se ocupau de pregătirea acestor echipe. Felicitările şi recompensele le primea, fireşte, tovarăşul Mihalache.

La fabrica de sucuri, instructorul de brigadă artistică era tovarăşa Ionica Trandafir. O femeie foarte talentată, cu o pregătire foarte bună, divorţată, care locuia împreună cu fetiţa ei de 9 ani, într-o casă foarte confortabilă, cu alte cuvinte o pradă sigură pentru tovarăşul Mihalache căruia nu i-a luat foarte mult timp să-i intre în graţii, cu metodele sale specifice, de don Juan. “Aşa un soţ şi tată la copil mi-ar trebui,” a gândit femeia, “om, nu glumă: serviciu bun, leafă mare, venit de la centru, ce mai, nu trebuie să-l scap din mână!” Aşa că atunci când relaţia avansase suficient i-a propus să se mute la ea… Prins la înghesuială, tovarăşul Mihalache îşi găsea scăparea, ca de obicei, în munca de teren, o scuză suficient de bună ca să nu-şi onoreze promisiunile. În definitiv nimeni nu putea pune la îndoială activitatea lui oficială…

Ionica, femeie serioasă şi iute de minte, a intrat la bănuieli, mai ales că în prima căsătorie avusese parte de un escroc sentimental, care-i tocase mulţi bănişori şi toate bijutăriile din casă.

“Mămico,” a zis fetiţa Ionicăi la un moment dat, “nenea Mihalache nu mă poate ajuta la nici o lecţie, că nu ştie să citească…” “Cum poţi vorbi aşa de nenea Mihalache, puişor, el va fi curând tăticul tău!” “Mămico, eu nu vreau aşa tătic,” s-a împotrivit copila, “când tu nu eşti acasă nenea cotrobăie peste tot, e om rău, mămico, nenea ăsta!”

Pusă în gardă de copil, Ionica şi-a întins antenele peste tot, dar mai cu seamă la Uniunea Generală a Sindicatelor, la Bucureşti, unde avea un văr, şef-contabil, care era căsătorit cu secretara tovarăşului preşedinte şi avea să afle că nimeni de la Centru nu avea cunoştinţă de vreun tovarăş Mihalache, activist pe linie sindicală…

Femeia nu ştia ce să mai creadă, dar continua să se informeze pe toate căile. Paznicul de la liceul central, o cunoştinţă de-a ei, i-a spus, la un moment dat: “Uite, dragă, la noi, în Ardeal, în secuime, a fost unul cu numele Mihalache care începuse să se dea mare, că e de la centru, că e de la Bucureşti şi alte minciuni. Ungurii noştri l-au mirosit că este escroc. Când i-au cerut actele, şarlatanul avea o foaie murdară cu nişte mâzgâlituri, spunând că toate actele i-au fost furate la revoluţie, plus toţi banii care-i avea atunci asupra lui…”

Atât i-a trebuit Ionicăi. Cu aceste informaţii proaspete s-a dus drept la sindicat, la tovarăşul preşedinte Scurtu şi l-a rugat să-i arate ce acte are Mihalache că ea intenţionează să se mărite cu el. “Ionico,” a zis omul, “el nu are la noi nici un act. A declarat că în timpul revoluţiei, într-o încăierare cu duşmanii, i s-au furat toate actele. Este în aşteptare să i le refacă la centru acolo sus, sus de unde a venit el…” “Aha,” a gândit Ionica, lămurită de acuma, “să ştii că este acelaşi Mihalache care umblă să tulbure sindicatele şi prin secuime… Bine că m-a ferit Dumnezeu şi de al doilea escroc!” Şi fără să spună vreun cuvânt s-a dus ca glonţul direct la redacţia ziarului Secera şi Ciocanul. Intrigat de povestea Ionicăi, directorul ziarului şi-a trimis reporterii să investigheze mai departe şi, după cercetări amănunţite, situaţia devenea clară, în toată grozăvia ei. La toate întreprinderile şi unităţile din oraş fuseseră găsite câte 2-3 fete cărora Mihalache le făcuse declaraţii de dragoste şi propuneri de căsătorie. După legea lui Gaddafi ar fi trebuit să aibă 20 de neveste… Mihalache împrumuta şi bani de la fete, sub pretext că vor fi investiţi în organizarea petrecerii de nuntă.

“Tovarăşe preşedinte Scurtu, cum de l-aţi primit pe Mihalache să activeze la dvs. fără să-i faceţi o verificare amănunţită?” “Păi, tovarăşe redactor,” a răspuns tovarăşul Scurtu, vizibil încurcat, “să vă spun cum s-au petrecut lucrurile: am fost sunat de tovarăşul Popescu, de la Uniunea Generală a Sindicatelor, care m-a anunţat că va veni, aici, la noi, tovarăşul Mihalache, să se ocupe de munca culturală a Consiliului Raional” “Ce Popescu, care Popescu,” s-a mirat redactorul, “dumneata nu ştii că preşedintele Uniunii se numeşte Udrescu? Unde ţi-a fost vigilenţa, tovarăşe Scurtu? Cum ai aplicat lupta de clasă, tovarăşe Scurtu? Dacă acest Mihalache o fi vorbit de la vreun telefon public şi s-a recomandat Popescu, de la Uniunea Naţională? Nu cumva acest Mihalache se ocupă şi de ceva spionaj? Vă aşteaptă zile grele, tovarăşe Scurtu,” a continuat redactorul, “noi am informat deja Uniunea Generală şi chiar mâine va sosi juristul să cerceteze şi să analizeze tărăşenia asta de la Vâlcea! Dacă toate plângerile şi sesizările se vor dovedi adevărate, multe capete vor zbura care încotro!”

Ionica s-a hotărât să meargă până la capăt cu această poveste, aşa că s-a prezentat la miliţie şi a depus toate declaraţiile în legătură cu celebrul Mihalache, cuceritor de fete tinere, la care le cerea bani cu împrumut, sub diferite pretexte.

Tărăboiul de la Vâlcea s-a întins fulgerător peste graniţele judeţului. Cercetările mergeau în paralel, ale Miliţiei şi ale Uniunii Sindicatelor. Spre finalizarea dosarului s-a prezentat la miliţie un bătrânel, cu figură distinsă de intelectual şi s-a recomandat D. M. Mihalache, profesor, academician, autorul cărţii privind învăţământul românesc. Acest profesor auzise că un escroc, şarlatan şi impostor s-a substituit autorului şi cerea să fie demascat în faţa opiniei publice şi pedepsit exemplar. Mihalache a fost, deci, chemat şi reţinut la miliţie pentru cercetări şi declaraţii.

Investigarea lui a scos la suprafaţă faptele incredibile practicate de acest escroc, cu mintea lui ascuţită, de infractor. S-a dovedit a fi de lângă Strehaia, dintr-o comună foarte brunetă! Odată finalizat dosarul, s-a stabilit şi ziua marelui şi senzaţionalului proces! D. M. Mihalache - escroc şi cuceritor sentimental!.

…Memorabilă acea zi de marţi 23 (cu trei ceasuri rele)! Sala de judecată a tribunalului tixită şi neîncăpătoare. Afară – lume, în jurul tribunalului – curioşi dornici de senzaţii tari şi gură-cască câţi doriţi. Tovarăşul Scurtu reprezinta conducerea Consiliului Sindical Vâlcea. De la Bucureşti participa tovarăşul jurist şef. Acuzarea era formată din peste 17 fete, în frunte cu tovarăşa Ionica. Ciudat era că unele dintre fete nici măcar nu se cunoşteau între ele, fiind din alte unităţi, iar cele care se cunoşteau nu bănuiau că sunt iubitele aceluiaşi mare amorez. În timpul procesului se apropiau de boxa lui Mihalache, adresându-i cuvinte josnice de ocară şi blesteme pline de ură şi dezgust.

Ionica a avut curajul şi s-a apropiat de el, urându-i şedere îndelungată la puşcărie, că el i-a tocat toţi banii. La puşcărie pe vecie! strigau şi fetele.

Târziu, după orele prânzului, s-a dat şi verdictul de către judecători. Nouă ani puşcărie cu detenţie şi trei ani muncă la canal! Onorat de miliţieni, a fost condus la dubă în uralele, blestemele şi huiduelile celor pe care le-a escrocat. Tovarăşul preşedinte Scurtu, care fusese acuzat pe tot parcursul procesului, s-a retras cu tot colectivul şi cu tovarăşul jurist la sediul sindicatelor. “Am primit dispoziţie de la Uniune să vă înmânez la fiecare ordinul de eliberare din funcţie,” a zis juristul, “iar dumneata, tovarăşe Scurtu, ai fost exclus  din rândul membrilor de sindicat. Începând cu data de luni, nu mai aveţi ce căuta în acest sediu! Până sâmbătă aveţi destul timp să vă faceţi lichidarea! Vă salut!”, a mai zis el, dar, când să plece, pe uşă intra o fiinţă parcă ruptă din altă lume.

 Şocaţi de această apariţie, se întrebau cu toţii cine e şi ce are ea în legătura, traista sau desaga pe care o ţinea în braţe. Femeia, slabă, numai pielea şi osul, foarte bronzată, le-a spus că e copilul care a adormit în braţele ei. “Bine, bine, şi de ce ne cauţi pe noi? Cu ce te putem ajuta?”

“Nu am venit după cerşit, domne’!” a răspuns femeia, cu obidă. “Eu îmi caut soţul care m-a lăsat gravidă şi nu s-a mai întors. A zis că pleacă în Deltă, la lipoveni, să se facă pescar… Mai zicea că va primi leafă mare şi câte o găleată de peşte în fiecare săptămână. De atunci nu s-a mai întors, mânca-l-ar ciorile de prăpădit! A promis că după ce nasc o să ne cununăm! Nu l-ar răbda sfânta marţi de astăzi! Banditu’ a mai lăsat o femeie cu 2 copii pe la Segarcea; zicea că e o stricată şi de aia a lăsat-o!” “Noi te înţelegem, dar spune-ne cum se numea soţul acesta al dumitale?”

“Mihalache, domne’, arză-l-ar focu’ să-l arză, că m-a amăgit şi i-am dat bănişorii care-i aveam strânşi cu sudoare de la culesul viilor şi porumbului! După ce am născut am căutat-o pe mumă-sa şi i-am spus tot. Ce credeţi că mi-a făcut? M-a spurcat cu tot neamul meu, m-a măscărit ca pe o albie de porci şi m-a dat afară cu bălăcăreli şi ameninţări! Un om din gara Piatra-Olt când mi-a auzit povestea, mi-a spus să-l caut la Vâlcea că a auzit de aşa un nume prin oraşu ăsta, şef mare cu funcţie… Nenorocitu’, s-o fi dat drept şef, că nici nu ştia bine literele da’ ştia să se prefacă de credeai că are şcoală de învăţător! Aşa m-a vrăjit, m-a ameţit şi m-a tulburat de a făcut din mine cum mă vedeţi! Pe mine mă cheamă Cireaşa Zongor, dar el mă alinta Cireşica, până mi-a sucit minţile. Vedeţi? Să nu-l rabde Dumnezeu să facă şi cu alte fete ce a făcut cu mine, ucigă-l toaca de tâlhar şi de bandit! Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat cu povestea despre neisprăvitu’ care mi-a zdrobit viaţa!”

Cireşica avea să afle, cu uimire şi durere, adevărul despre Mihalache al ei. Nimerise chiar în locul în care făcuse multe victime. Plină de atâta amărăciune şi deznădejde, Cireşica s-a uitat în braţele ei şi l-a descoperit pe Zambilică cu chip de înger, care a mişcat din picioruşe şi mânuţe lipindu-se de sânul mamei. “Un semn ceresc… Doamne! Am de ce şi pentru ce să trăeisc! Câtă lumină, cât e de frumoasă viaţa… Nu meriţi tu, Mihalache, să te mai caut şi să plâng după tine, prăpăditule! Câtă putere şi câtă încredere mi-ai dat Tu, Doamne, în clipa asta! Miracol; miracol adevărat!” “Încă o dovadă în plus, tovarăşe Scurtu, despre lipsa dumitale de vigilenţă?” a comentat tovarăşul jurist de la Uniune.

Au trecut anii, Cireşica cu Zongorică s-au aşezat la casa lor, prin muncă, cinste şi credinţă. “Mămucă, eu de nu am avut niciodată  tătuc, cum au copiii ceilalţi?” a întrebat Zongorică într-o bună zi. “Ba ai avut, dragu’ mamei, dar a murit în război şi l-a luat Doamne-Doamne la el. Deşi nu sunt sigură dacă Doamne-Doamne sau Scaraoţchi…” a adăugat femeia, cu humor. “Da’ Scaraoţchi cine e, mămucă?” “E un nene foarte rău, dragul mamei, care a plecat peste mări şi ţări şi a murit acolo. Noi am rămas numai cu Doamne-Doamne, care-i ajută pe toţi care muncesc cinstit şi vor să ajungă şefi mari!” “Mămico, eu o să muncesc foarte mult ca să ajung cel mai mare şef peste toţi oamenii!” “Bine, dragul mamei, aşa să faci!”

Târziu, peste ani şi ani, cineva l-a văzut pe tovarăşul Scurtu, care muncea necalificat, cărând saci de cereale la moara veche din Drăgoeşti-Vâlcea. Timpul nu a stat pe loc nici pentru Zongorică: A pornit în viaţă hotărât să muncească, să înveţe şi să lupte pentru a ajunge şef mare peste oameni. Incredibil, dar adevărat! Zongor este preşedinte de sindicat în oraşul Segarcea, apreciat, onorat şi stimat de toată lumea. Cireşica, o mamă liniştită şi mulţumită de fiul său, visează la ziua fericită când Zongor se va căsători. Vor veni pe lume nepoţi şi strănepoţi care vor forma o familie plină de blândeţe şi înţelepciune din partea bunicii lor.

Peste alţi ani, în faţa bisericii din Segarcea, un bătrân slab, încovoiat şi neîngrijit, cerşea pomană… “Măi Mihalache, tot singur trăieşti, mă? Ce ai făcut la puşcărie de ţi-au dublat anii de detenţie?” Cireşica, sprijinită de un gard, cu doi nepoţi de mână, a auzit toată conversaţia… Oare această epavă să fie fălosul, mândrul, încrezutul şi cuceritorul Mihalache? Nu l-a mai blestemat, a cuprins-o o milă şi un sentiment de iertare. Le-a dat câte 5 lei la cei doi copii şi i-a învăţat să-i dăruiască moşului. Copii, fericiţi aşa au făcut! Fericită a fost şi Cireaşa că a putut să răsplătească cu “bine” tot răul pe care i l-a făcut Mihalache! Câtă generozitate şi mărinimie în sufletul acestei femei, Cireaşa!

…Un dangăt scurt de clopot anunţa înmormântarea unui bătrân transportat la cimitir cu o căruţă de la grajdul colhozului. Pe o cruce simplă, de scândură, scria M. D. Mihalache

“Dumnezeu să-l ierte” a zis şi Cireaşa, care l-a iubit, l-a urât şi l-a iertat.