În vizită la Octavian Goga şi Emil Cioran

          ...ce mai primire, ce mai tort!

          

          “Gata, vă ajunge”, ni se adresă Mitică, conducătorul grupului, “trei zile v-aţi plimbat, v-aţi distrat şi aţi dansat pe rupte în fiecare noapte… Mâine dimineaţă, după micul dejun, mergem acasă, vă odihniţi, că doar e duminică, iar luni – toată lumea înapoi la treabă!”

          A doua zi dimineaţă, în timpul micului dejun, Rodica propunea însă un plan mult mai tentant, pe care-l îmbrăţişam cu toţii, entuziasmaţi: “Oricum suntem în împrejurimile Sibiului, ce-ar fi dacă, în drumul spre casă, ne-am abate şi pe la Răşinari, să vedem casa memorială a lui Octavian Goga?”

           Ceva vreme mai târziu, emoţionaţi la culme, nerăbdători şi curioşi, băteam la poarta marelui poet naţional Octavian Goga şi, după o aşteptare de câteva minute bune, îşi făcea apariţia coana Veturia, înfofolită în câteva straturi de haine, cu un şal gros şi cu mănuşi de lână… “Ce doriţi dumneavoastră?” ne-a întrebat ea, privindu-ne curios. “Sărut-mânuşiţele, coană Veturia”, s-au întrecut în amabilităţi colegii noştri bărbaţi, “suntem aici să aducem un omagiu marelui nostru poet, vă rugăm să ne permiteţi să vizităm casa memorială şi biblioteca poetului pătimirii noastre…”

          După alte câteva minute bune în care ne-a privit absent, neştiind parcă despre ce vorbim, coana Veturia îşi revenea, ca dintr-un somn adânc: “Domnilor, am să vă rog să aşteptaţi puţin aici; mă duc până la bucătărie, să vă servesc cu nişte tort!” “Vai, da’ lăsaţi”, am spus noi, în cor, “nu vă deranjaţi, nu e cazul, e o onoare mult prea mare!” “Mulţumim, sărut-mânuşiţele...” am mai spus, în timp ce coana Veturia se îndrepta spre bucătărie, ignorându-ne protestele formale.

          Trecuse mai bine de o oră de când coana Veturia dispăruse în bucătărie şi dulcea noastră anticipare a feliei de tort se transformase, în gerul de afară, într-o dârdâială cumplită. Aproape că îngheţasem când, de undeva, din grădină, îşi făcea apariţia o femeie cu un braţ de lemne, care se îndrepta, fără grabă, către bucătărie.

         

          “Vedeţi-vă de treabă şi cătaţi-vă de drum, oameni buni”, ne zice ea după ce i-am povestit toată tărăşenia, “coana Veturia s-o dus la bucătărie, s-o dezbrăcat şi acum doarme liniştită… Noi nu am mai făcut tort de când o murit conaşul; sunt vremuri grele, nu facem tort nici pentru noi, d’apăi să mai şi dăm la toţi care trec pe la poartă!”

          “Scuzaţi-ne, atunci”, am răspuns, brusc iluminaţi, “avem totuşi o rugăminte: să ne daţi voie să vizităm casa memorială!”

          “Oameni buni”, s-a uitat ea la noi de parcă eram picaţi din cer, “noi nu avem nici o casă mormorală pe aici!”

          “Nu-i nimic, arătaţi-ne camera, masa la care a scris, scaunul pe care a stat, cărţile, manuscrisele, obiectele câte or fi rămas…”

          “Eu vă spun că nu e nimic de văzut aici”, s-a mirat ea de incapacitatea noastră de a înţelege, “tot ce a rămas de la conaşu’ e adunat, claie peste grămadă, în odaia în care obişnuia să lucreze dumnealui... Coniţa a încuiat odaia şi dă voie nimănui să intre acolo…”

          “Acum ceva timp”, continuă ea profitând de momentul de tăcere, “a trecut pe aici un boier de la Bucureşti, mare învăţat – făcuse o şcoală de profesori – şi ne-a spus că de îndată ce se va încălzi vremea se va întoarce cu trei elevi de-ai săi, le zicea studenţi. A spus şi la Primărie, şi la Şcoală, i-a spus chiar şi părintelui de la Biserică că vor face un muzău mare, cu toate lucrurile rămase de la conaşu’…”

          “Bine, bine, tanti”, am zis noi, lămuriţi de-acum, “dar care-i povestea cu coana Veturia? Cunoaşteţi bine familia şi viaţa poetului, se vede…”

          “Spuneţi-mi Lucreţia, aşa-mi zice…”, a zâmbit ea. “Cum să nu cunosc, lucrez în curtea asta de când aveam 17 ani! Coniţa e tare bolnavă, dar nu o doare nimic, eu cred că are o problemă cu uitarea: nu ţine minte nimic din ce face… Mai pomeneşte, din când în când, de tortul pe care obişnuia să-l servească musafirilor, pe vremuri, atât mai ţine minte; de aia v-a promis că vă serveşte şi pe dumneavoastră…”

          “Oameni buni”, a oftat ea, “să ştiţi că doamna a fost cea mai frumoasă femeie din toate ţările câte erau în România Mare la vremea aia… Ne povestea că a văzut tot Parisul şi Germania. Pe vremuri, veneau la noi, la Răşinari, mulţi boieri mari din Sibiu, dimpreună cu cucoanele lor, dar nici una nu o ajungea în frumuseţe pe coniţa noastră…”

          “Tanti Lucreţia, dar despre marele poet ce poţi să ne spui?”

          “Ce pot să vă zic, oameni buni? Lui domnu’ nu-i plăcea munca! Scria fel de fel de hârtii, cât era ziulica de lungă, şi le strângea, grămadă, pe dulap, pe scaune, pe sobă, pe te miri unde, de te înăbuşeai, nu alta…Când a văzut coniţa că lui nu-i plac nici munca, nici treburile gospodăreşti, l-a lăsat în plata Domnului, cu meteahna lui cu tot…”

          “Avea mulţi prieteni”, reluă ea, “care veneau în vizită şi-i dăruiau cărţi de-ale lor… De 10 Mai, când era sărbătoarea ţării noastre, conaşul se îmbrăca în costum naţional, cu un tricolor lat peste trup, şi se ducea la biserică, acolo unde se aduna toată suflarea din Răşinari şi din împrejurimi. Ne adunam în curtea bisericii şi-l ascultam pe conaşul vorbindu-ne după gustul inimii noastre: ţara noastră e cea mai frumoasă ţară din lume şi nu sunt oameni pe lumea asta mai vajnici ca românul. Te trecea aşa, ca un curent, prin tot corpul, atunci când conaşul ne citea din poeziile alea ale dumnealui… Era mare iubitor de ţară!”

          “Tanti Lucreţia, eşti o comoară”, am zis noi, “a fost o adevărată plăcere să te cunoaştem şi să aflăm câte ceva despre marele poet. Ne pare rău, însă, pentru doamna Veturia! Îi dorim însănătoşire grabnică!”

         

“Şi eu trag nădejde că se va face bine”, a zis ea, “nişte femei din sat mi-au spus că ştiu ele sigur că doamnei i s-au făcut farmece şi că trebuie ca cineva să o descânte… Am auzit că într-un sat de pe lângă Deva e o femeie care face minuni, nu alta! Aici, la noi, chiar a vindecat câteva persoane care sufereau de aceeaşi boală ca doamna Veturia… Uitau tot ce făceau, soacra pădurarului umbla noaptea ca buimacă, culegea tot felul de produse de prin curţile oamenilor şi le aducea cu sacul acasă. Când o întrebau oamenii de ce le-a furat roşiile, castraveţii, cartofii sau mai ştiu eu ce, ridica din umeri şi răspundea scurt: Nu ştiu ce vreţi de la mine, oameni buni, eu habar n-am ce am făcut azi-noapte… Oamenii se trezeau cu bunurile furate, ea – cu rafturile şi cămările pline! Todiraş al Gherghinei de peste pod”, continuă Lucreţia, din ce în ce mai însufleţită, “i-a furat maşina lui Niculai al Popii şi unde credeţi că l-au găsit jandarii? Tocmai în piaţa mare din Sibiu, se tocmea cu unul ca s-o vândă! A ţinut-o tot aşa: că nu ştie când a luat-o, cum a luat-o şi cum a ajuns cu ea taman la Sibiu…”

“Un doctor bătrân ne-a spus odată că ăştia care se plâng de boala uitatului sunt toţi nişte prefăcuţi; lumea îi crede bolnavi de cap şi-i lasă în pace şi uite-aşa scapă şi de lege… Toţi s-au însănătoşit ca prin minune, o dată ce oamenii le-au prins trucul. Coana Veturia însă e bolnavă cu adevărat şi, hotărât lucru, vom merge la Deva să i se descânte…”

Întârziasem destul şi ne pregăteam de plecare, convinşi că nici un tort din lume nu ne-ar fi îndulcit precum povestirile în grai ardelenesc ale Lucreţiei. “Mergeţi sănătoşi, dară; poate mai treceţi pe la noi în vară, ori la toamnă, ori poate anul viitor! Cine ştie? poate veţi găsi şi muzăul şi casa mormorală pe care le-a promis boierul cu şcoală de profesori… Chiar dacă conaşul nu a lucrat nimic în viaţa lui, lumea tot vorbeşte de el ca de un rege! Să-l fi văzut în curtea bisericii”, a mai zis ea, în timp ce noi ne îndreptam spre poartă, “când recita, până şi păsările se opreau din zbor… Dar poate că şi scrisul pe grămezile alea de hârtii, cărţile şi ziarele dânsului erau tot un fel de muncă, făcută cu creerul, şi noi nu am ştiut a înţelege. Mare păcat că l-am judecat aşa! Iertare, conaşule…”

Ne întorceam, aşadar, la autocar, mulţumiţi şi entuziasmaţi peste poate de întâlnirea cu tanti Lucreţia, când cineva din grup lansa o nouă propunere: “Dacă tot suntem în Răşinari, ce ar fi să trecem şi pe la casa marelui filozof Emil Cioran?” Bineînţeles că am acceptat cu toţii, fără rezerve, şi, ceva mai târziu, băteam în a doua poartă pe ziua respectivă.

 Aşteptăm şi batem din nou. Linişte absolută, spartă numai de un lătrat stingher de câine, în fundul unei grădini. Împingem poarta cu sfială, poarta se deschide puţin, atât cât să vedem că cineva se îndrepta către noi, cu paşi rari şi apăsaţi şi, secunde mai târziu, ne trezeam faţă în faţă cu un bărbat trecut de 50 de ani, îmbrăcat în straie ţărăneşti şi cu ceva pe cap care aducea a fes de lână. “Bună ziua, domnule!”, am îndrăznit câţiva dintre noi, în timp ce ceilalţi îngânau, timid, bade. “Bună să vă fie, d-apăi ce vă trebuie?”, ne-a răspuns bărbatul, molcom.

“Am vrea să aflăm, dacă se poate, câte ceva despre marele nostru filozof şi patriot…”

“Apăi, să ştiţi că aţi nimerit prost, fratele meu nu e acasă; nu mai stă demult în Răşinari, s-a mutat cu traiul tocmai în Franţa, la Paris!”

“Ştim că trăieşte la Paris, avem însă rugămintea să ne povestiţi dumneavoastră câte ceva despre viaţa şi preocupările dumnealui… Ce-i plăcea cel mai mult să facă? Ce iubea cel mai mult?”, am insistat noi, plini de speranţă.

“Ce aş putea eu să vă spun?”, a ridicat omul din umeri şi, după ce ne-a studiat câteva clipe, a revenit, mai însufleţit parcă: “Da’ o ţigară aveţi?”

“Cum să nu, se poate?”, au sărit îndatoritori fumătorii din grup, “luaţi, vă rog, păstraţi pachetul, noi mai avem!”

Omul şi-a aprins tacticos ţigarea, a tras adânc în piept fumul şi a început: “Vedeţi, domniile dumneavoastră, fratele ăsta al meu nu semăna cu nimeni din satul nostru. Îi plăcea să stea singur, să citească şi să scrie; nici măcar cu noi, cu familia, nu stătea de vorbă mai mult de 2-3 ceasuri pe zi… Avea câţiva prieteni la Bucureşti care mai treceau pe aici, din când în când, să-l viziteze… Şi ăia aveau, ca şi el, musca scrisului şi a cărţilor, iar atunci când se întâlneau vorbeau tot felul de lucruri minunate şi interesante, pe care noi, ăştilalţi, nu le înţelegeam deloc. El zicea că sunt filozofi…”

“Ei, domnilor dragi”, reluă el după ce-şi dresese niţel vocea, “într-o bună zi, uite-aşa, şi-o luat două valize cu cărţi şi cu hârtii scrise de el şi o plecat în Franţa, la Paris… Or trecut vreo doi ani de zile, ne era la toţi dor de el şi, într-o seară, mă trezesc cu femeia mea că-mi zice: ‘Ce ar fi, Şogoraş dragă, să te duci la Paris să-l cauţi pe frate-tău, Emil, poate că o duce greu acolo săracul, printre străini! Poate că are nevoie de ajutorul nostru, să nu se prăpădească!’

Tătă familia m-o încurajat şi uite-aşa se face că în două săptămâni eram la Paris, pe o străduţă îngustă şi întunecoasă, la adresa scrisă pe plic. Acolo, sus, într-o cămăruţă taman la cucurigu, locuia frate-meu, Emil…Când m-o văzut acolo, în pragul uşii, cu desagii pe umăr şi în straiele noastre populare, din Răşinari, o încremenit! Tot eu am dezgheţat atmosfera: hai să ne aşezăm la masă mai întâi, om mânca bucate ca la Răşinari şi om bea câte-o pălincuţă…Ne-o pus Veta în desagă slană, pită, scovergi cu brânză şi o pulpă groasă de miel, că nu demult ne-or fătat oile! 

 Dar ce ziceţi domniile dumneavoastră? Frate-meu nu s-o arătat prea încântat nici de venirea mea, nici de bunătăţile aduse de acasă… Eu îi vorbeam de familie, de ăi de-or murit, de ăi de s-or căsătorit, dar parcă vorbeam la părete, el era cu gândul în altă parte, tot la hârtiile şi cărţile lui…”

“Bine, mă, Emile, i-am zis după al doilea păhărel de pălincă, cum te-ai îndurat tu să laşi în urmă o casă cu multe camere, cu lărgime de pridvor, cu grădină, ca să vii să stai în cămăruţa asta întunecoasă şi strâmtă, în care abia încap două scaune şi patul ăla sărăcăcios? Cine te mai bagă în seamă dacă ai ajuns aşa rău?...”

Mi-o zâmbit. “Vezi tu, dragă frate, în cămăruţa asta, aşa sărăcăcioasă, mă vizitează cei mai mari poeţi şi filozofi. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, oameni de artă şi de cultură…”

“Deci nu mai ai de gând să te întorci niciodată acasă, la Răşinari?”

“Nu pot”, mi-o zis el, “ăsta e drumul pe care mi l-am ales şi care-mi dă bucuria şi împlinirea vieţii.”

“Apăi încâlcit drum ţi-ai mai ales, frate dragă…”, am zis eu.

         

O cumpănit niţel şi apoi m-o întrebat când am de gând să mă întorc acasă. “Stai liniştit”, i-am răspuns, “dacă te-am deranjat ori te-am obosit pot pleca chiar mâine!” “Înainte de a pleca”, o zis el, “o să facem o plimbare; vreau să-ţi arăt Parisul!”

Ce de lume! Ce hărmălaie! Ce înghesuială şi ce de oameni grăbiţi, parcă-i alerga cineva! Nu am plecat a doua zi, am plecat a treia zi, şi numai bunul Dumnezeu ştie ce era în sufletul meu atunci când mă îndreptam către casă. Un frate rece, retras şi neprimitor, preocupat de enigme, de lucruri ciudate, de istorie, dar l-am înţeles, ăsta era drumul lui: să lămurească lucrurile pentru omenirea întreagă! Abia târziu aveam să înţeleg că munca cu scrisul cărţilor este mult mai grea decât săpatul porumbului şi mi-am dat seama ce om de valoare am avut în familie, un om care şi-a iubit familia şi poporul cu tot sufletul, nu numai din vorbe…”

Ne-am luat rămas bun de la şogor (aşa-i spuneau cunoscuţii) şi ne-am urcat în autocar, veseli că mergem, într-un final, acasă. Cu experienţele încă proaspete în minte, ne-am apucat să refacem filmul întâmplărilor din acea zi. Unii o imitau pe coana Veturia şi invitaţia ei amabilă la o felie de tort, alţii pe Şogor, cu vorba lui ardelenească… La primul popas pe care l-am făcut pe Valea Oltului, la o cârciumă, colegii comandau câte un coniac mare, ca să le taie greaţa de la crema tortului. “Da’ ce felii, şi ce gustos, hă, hă, hă!” “Noi, ăia care am stat mai în faţă am primit feliile mult mai mari, ni s-a aplecat de atâta cremă, hai să mai bem un coniac, hă, hă, hă!”

“Simpatică şi tanti Lucreţia, cu povestirile ei despre oameni rătăciţi cu mintea din cauza farmecelor... Noaptea se duceau la furat, a doua zi cică nu mai ţineau minte nimic!”

Nu ţin minte să fi scăpat vreun popas de pe Valea Oltului în drumul spre casă, într-o atmosferă de bună-dispoziţie explozivă, alimentată de glumele care nu mai conteneau pe seama vizitelor noastre la Răşinari şi a coniacelor…Fusese un episod care ne stârnea râsul de fiecare dată, cel în care Şogorul ne povestea ce impresie îi făcuse lui Parisul: “Acolo, în hulubăriile alea, locuiau cei mai vestiţi scriitori”, cu referire la strada Montmartre sau MonMartin (cum îi spunea el), ori “Ştiţi dumneavoastră că acolo merg tramvaiele pe sub pământ? Dacă, într-o bună zi, se hurducăie pământul? Toate cămăruţele alea, clădite unele peste altele, se vor îmburda şi va veni sfârşitul lumii!”

Am ajuns acasă fericiţi şi mulţumiţi pentru inspiraţia pe care o avusesem cu vizita la Răşinari, dar, în acelaşi timp, ne-am simţit norocoşi şi răsfăţaţi de soartă; cine mai avusese, oare, ocazia, să viziteze în aceeaşi zi şi pe marele poet Octavian Goga, şi pe marele filozof Emil Cioran?

Ne înclinăm cu respect şi pioşenie în faţa acestor somităţi ale neamului nostru.

N.A. Sunt întâmplări petrecute aievea, rezumate ale unor călătorii, care nu au nici un fel de legătură cu biografia documentată a marilor scriitori români. Relatări are unor poveşti auzite la a doua mână, ce-i drept, de la persoane care fie au fost rude, ori au fost apropiate acestor scriitori.

Refugiul I: Dezrădăcinaţii

- Vecină, ai auzit?

- Ce să mai aud, Frăsâno, că de o vreme încoace m-ai înnebunit cu zvonurile tale...

- Au dat la ora 10.00 la aparat, naşă Anică!

- Spune odată ce au dat, numai gura ta se aude în toată mahalaua...

- Au zis că ruşii au spart frontul şi-i împing pe nemţi către noi, spre Nistru!

-Vai de noi şi de păcatele noastre, dacă trec Nistrul o să fie pârjol, nu alta!

- Ce pârjol, naşă Anică, dumneata n-ai aflat nimic, nimic?

- Nu, ce să aflu, de la cine, ce?

- Dochiţa ştie tot de la bărbatu-său, care a fugit într-o noapte când făcea de strajă...

- Chiar, ce face acum Grigore, fugaru’, dezertoru’?

- Ce să facă? Stă ascuns într-o căpiţă de ciocleji în fundul grădinii... Te îngrozeşti ce povesteşte omul ista despre ruşi... Când ajung prin sate, caută mai întâi mâncare şi băutură. După ce se satură, năvălesc în casele oamenilor după femei şi întreabă pe ruseşte: gde hazeaica? Săracele femei, de frică se ascund şi dorm pe unde apucă: prin grajduri, prin păduri, pe sub căpiţe de fân... Asta nu-i nimic; te îngrozeşti dacă-ţi zic ce spunea Grigore... Cică într-o sâmbătă după-masă, un pluton rusesc cu căruţe, cu cai şi cu două tunuri a apărut în Jurilovca. Împuşcături, răcnete, bărbaţii satului înarmaţi cu furci, sape şi hârleţe, nimeni nu ştia ce se întâmplă, ce vor soldaţii de la ei... Hazeaica, devuşca, aia vroiau... Nu toate femeile au scăpat cu fuga, se spune că au pus mâna pe două fete care s-au împotrivit din răsputeri atunci când soldaţii au încercat să le necinstească şi s-au ales cu ţâţele tăiate... Aşa că vremurile sunt tulburi, naşă Anică, dacă vin ruşii peste noi o să ne ia dracu’ pe toţi! Trivoga e aproape de noi, aici, pe malul Nestrului şi nu mai e mult până o să ne trezim cu ruşii în sat! Bieţii gospodari care au fete nu mai pot dormi de grija barbarilor ăstora!

- Alexandre, zice mama, eu mă duc până la părintele Gârlea, să mă sfătuiesc cu dumnealui cu facem cu fata!

Părintele Gârlea avea să-i confirme mamei că nu era de bine cu venirea ruşilor şi o anunţase că intelectualii satului aveau să se întâlnească a doua zi la ora 10.00 pentru a stabili ce era de făcut. Peste noapte, însă, ştirile proaste aveau să se înteţească...

- Oameni buni, ruşii au trecut Nestrul şi vin puhoi peste noi; nu-i de şagă, trebuie să fugim din calea lor, că ne omoară pe toţi

Dinspre gară, prin pădure, îşi face apariţia Iuri Melnic, făcând semne disperate către oameni...

- Ce-i, măi, Iura? Unde alergi aşa?

- Fraţilor, diseară soseşte la noi în gară un tren de marfă cu 17 vagoane... Şeful gării zice să nu mai stăm pe gânduri; luaţi-vă mâncare pentru două-trei zile, ne îmbarcăm şi ne ducem direct la Iaşi. Stăm acolo vreo câteva zile, până ce ai noştri or să-i întoarcă pe ruşi... Să vedeţi voi ce mămulică de bătaie or să le tragă ai noştri, împreună cu nemţii! O să le zboare călcâiele până la Moscova, mama lor de sălbăticiuni...

Nimeni nu a mai aşteptat un al doilea îndemn; într-o viteză uimitoare, intelectualii şi crema gospodarilor erau în tren şi la orele 23.00 plecau spre Iaşi.

Probabil că dintre toţi călătorii cea mai fericită eram eu; fusesem acceptată să călătoresc la Iaşi! Câtă fericire pe mine! Aveam să văd Iaşiul lui Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu, Topârceanu, oraşul încărcat de istorie, cetate a culturii româneşti de care eram îndrăgostită până peste cap!

Să fi fost orele 9.00 dimineaţa când un soldat a apărut la uşa vagonului:

- Nu coboară nimeni din vagoane, ruşii s-au întărit al dracului şi-i fugăresc pe nemţi către Prut...

- Mare ţi-e minunea, Doamne, zice cineva, te pomeneşti că bestiile astea vor trece şi Prutul...

- Atenţiune, atenţiune! Alarmă aeriană! şi imediat ce vocea impersonală termina anunţul, o escadrilă de avioane avea să survoleze, într-un zgomot infernal, Iaşiul, ţintind cu predilecţie periferia oraşului, acolo unde era zona industrială. În câteva clipe, care mi-au părut o veşnicie, totul avea să fie pus la pământ de bombe.

Raidurile şi bombardamentele au continuat în tot cursul zilei... La un moment dat, acelaşi soldat avertiza toţi călătorii români să se urce în vagoane, pentru că trenul avea să plece într-un sfert de oră cu direcţia Bucureşti; Iaşiul nu mai prezenta siguranţă.

Panică, speranţe zdrobite, mâncarea ni se terminase... Trenul pufăia şi gemea indiferent la durerea noastră printre dealurile şi colinele Moldovei în jos... Plecasem din Iaşi pe 4 martie... După 20 de kilometri trenul a oprit în plin câmp, ordinul era clar: în timpul alarmei nu se circulă. Nici acum nu ştiu ale cui avioane erau: ale ruşilor? ale americanilor? ale nemţilor? Cert este că staţionam zile şi nopţi de-a rândul prin gări mici ori pe câmp, bine camuflaţi... Chiar înainte de Bârlad eram informaţi că vom mai rămâne în plin câmp vreo două zile: fusese bombardată calea ferată...

Plecasem din Cuhureşti de frica ruşilor care veneau puhoi în urma noastră, cu gândul că în câteva zile ne vom putea întoarce la famiile şi casele noastre, după ce ruşii vor fi fost împinşi înapoi. Realitatea, însă, contrazisese dur speranţele noastre... În atmosfera apăsătoare din vagoane, sfâşiaţi de dorul cumplit de casă, năpădiţi de păduchi, drămuind bruma de mâncare care ne mai rămăsese, ne confruntam cu cele mai sumbre temeri: ce se va întâmpla cu noi? ce vis groaznic trăiam? vom mai ajunge vreodată acasă? Singura nădejde ne rămăsese în Dumnezeu...

- Atenţiune, atenţiune, comunicat important pentru ţară! Aşteptam cu sufletul la gură ca domn’ sergent să ne citească documentul. Începând de astăzi, România a întors armele împotriva nemţilor...

- Cum adică au întors, întreabă unul, nu am luptat alături de nemţi împotriva ruşilor?

- Lasă, mă, nene, filozofia... N-auzi? De azi încolo suntem fraţi cu marele popor sovietic şi luptăm alături de el...

- Înseamnă că ne putem întoarce acasă, în Basarabia?

- Unde să te întorci? Cum să te întorci? Basarabia a fost eliberată de sub jugul fascist, nu ai auzit? Face parte acum din Uniunea Sovietică...

- Deci s-a închis graniţa?

- De câte ori vreţi să vă explic? Ordinul e ordin: rămâneţi în vagoane, peste un sfert de oră plecăm spre Bucureşti!

Durere, desnădejde, resemnare, revoltă, disperare; rugăciuni îndreptate către cer din suflete sfâşiate; potop de înjurături la adresa celor care porniseră acest război... Trenul se punea în mişcare lent, ca într-un vis urât ce nu se mai termina...

- Atenţiune, atenţiune! Se anunţă un atac aerian american! se auzi vocea sergentului. Când o să sune alarma, trenul o să se oprească şi din acel moment nu mai vreau să văd nici o mişcare, continuă el, ameninţător.

- Dar, dom’ sergent... îndrăzni cineva.

- Gura, dumnezeii mă-tii, vrei să ne descopere inamicul? Paştele şi grijania mamii voastre de bolşevici, continuă el, spre stupefacţia celor din vagon, care nu se dumireau când intervenise întorsătura în comportamentul sergentului.

Era momentul care avea să dea tonul atmosferei în care ne vom fi continuat drumul nesfârşit către Bucureşti. Înghiţeam cu umilinţă şi resemnare înjuriile şi vorbele grele pe care ni le aruncau tot felul de nulităţi, deveniţi, peste noapte, şefi, iar eu, adolescentă cu 4 clase de liceu, crescută la ţară, eram martoră neputincioasă a lacrimilor şi durerii din jurul meu, incapabilă să-mi răspund la întrebarea ce mă chinuia de la începutul drumului: oare o să mai pot râde vreodată?

De ce plecasem din Cuhureşti, unde râdeam toată ziua din orice nimic? Ce făceau părinţii mei, pe care-i lăsasem în gară, fără să ne spunem nici un cuvânt (fireşte, nimeni nu se gândea la întorsătura pe care o vor fi luat lucrurile)? Ce o fi fost în sufletul lor? Dar Senea, care rămăsese în urmă, grav bolnav, ţintuit la pat, ce mai făcea? Oare se va vindeca, revenind la glumele şi şotiile lui?

Înaintam cumplit de lent către Bucureşti, cu opriri nenumărate din cauza alarmelor care, în cele mai multe cazuri, erau urmate de bombardamente. Era o degringoladă şi o confuzie generală; nu mai ştiai care îţi este duşman şi care aliat... Scenele de luptă pe care le surprindeam uneori pe câmp luau în mintea mea de adolescentă aspecte groteşti şi de neînţeles – nu pricepeam ce aveau de împărţit oamenii ăia unii cu alţii...

Una dintre aceste scene mi-a rămas, totuşi, întipărită în memorie, la fel de vie ca şi atunci când mi s-a desfăşurat în faţa ochilor... Din uşa vagonului aveam să fiu martoră, la un moment dat, la capturarea a doi ofiţeri nemţi de către un grup de soldaţi ruşi. Mai întâi, ofiţerilor li s-au smuls chipiele de pe cap şi le-au fost aruncate, în batjocură, pe câmp. Apoi au fost scuipaţi şi le-au fost rupte însemnele de ofiţeri de pe uniforme. La final, au fost dezbrăcaţi până la brâu, loviţi cu patul armelor, scuipaţi din nou şi, după câteva picioare în spate, lăsaţi, totuşi, să plece.

La o vârsta aceea fragedă, scena avea să mă cutremure, nu pentru violenţa fizică, ci pentru modul în care acei ofiţeri fuseseră literalmente înjosiţi şi umiliţi... Dintre toate experienţele pe care le poate trăi un om, cred şi acum că strivirea morală este cea mai cumplită dintre toate... Munca grea, gerul, căldura, foamea, setea, boala, pot fi învinse, dar înjosirea, umilirea, te distrug, îţi omoară spiritul şi personalitatea şi, în cele din urmă, îţi ştirbesc ireparabil fiinţa. Vae victis, vai de cei învinşi, spuneau latinii... Ofiţerii nemţi nu aveau altă vină decât aceea de a fi urmat nişte ordine în plin război, de a fi respectat un jurământ militar.

...Domn’ sergent apăruse cu o hârtie în mână şi toţi fremătam de nerăbdare sperând că acel petec de hârtie ne va aduce, în sfârşit, o veste bună, o urmă de speranţă...

- Băi, începu el autoritar, fiţi atenţi la mine! Noaptea asta vom ajunge în Bucureşti, aţi înţeles?

- ‘Nţeles, domn’ sergent!

- Cum ajungem, vom deschide obloanele şi veţi elibera vagoanele fără zgomot şi fără vorbă, că vă ia mama dracului, aţi înţeles? De acolo sunteţi liberi să plecaţi unde vă vor duce doi ochi, Dumnezeii mamii voastre, nu v-am chemat noi aici... Avem probleme grave cu războiul ăsta, lumea e în fierbere, numai voi ne mai lipseaţi!... Şi încă ceva: care dintre voi e spion sau bolşevic?

- Doamne fereşte, spuse cineva, noi tocmai din cauza bolşevicilor am fugit, de spioni habar nu avem, nici măcar nu ştim ce sunt ăia...

- Lasă gura, nu fii clănţos şi nu vorbi neîntrebat!

Pe nesimţite a venit şi seara, s-a lăsat şi noaptea şi, târâş-grăpiş, trenul nostru ajungea în Bucureşti puţin după miezul nopţii. Cu bagajele făcute, aşteptam înfriguraţi sosirea dimineţii, atunci când vom fi plecat care încotro, în căutarea rudelor sau prietenilor...

Numai că Bucureştii zilei de 4 aprilie aveau să întoarcă spre noi faţa hâdă a războiului. Nici nu apucaserăm să coborâm din vagoane că s-a dezlănţuit infernul, cu mesagerii lui, zecile de avioane de luptă americane... Priveam, dezorientaţi şi îngroziţi, acoperişuri smulse, bucăţi de mobilă, paturi, dulapuri, geamuri, plutind prin aer ca nişte frunze în bătaia vântului, sub covorul de bombe aruncate deasupra oraşului... Clădirile se prăbuşeau precum castelele din cărţi de joc şi zgomotul aducător de moarte al avioanelor era acoperit numai de ţipetele şi urletele oamenilor, care fugeau panicaţi în căutarea unui adăpost...

Confruntarea avea să capete aspecte şi mai dramatice în momentul în care avioanele româneşti au fost angajate în conflict, cu greaua misiune de a respinge asaltul aerian american. Emblematic, chiar simbolic, este episodul în care unul dintre piloţii români a urmărit, îngrozit, cum un avion american bombarda strada Mântuleasa şi cum una dintre bombele lansate de acesta lovea casa în care locuia mama lui. Reacţia lui a fost aproape reflexă; s-a desprins de formaţia de zbor şi a pornit în urmărirea rece şi calculată a avionului american, cu luciditatea omului care vrea să-şi răzbune mama ucisă. În apropiere de Constanţa, Nicu (aşa se numea românul) l-a prins în colimator pe american şi l-a doborât. Nimeni din echipajul american nu a supravieţuit, aparatul a fost distrus complet, dar nimic nu avea să recompenseze faptul că românul îşi pierduse mama, icoana sufletului său...

În timp ce Nicu îşi ducea la capăt răzbunarea sfântă, aviaţia americană se retrăgea spre Apus, lăsând în urmă un Bucureşti desenat în tuşe apocaliptice... Odată cu vaierul alarmelor anti-aeriene, ce se stingea treptat, oamenii ieşeau pe străzi să vadă ce mai rămăsese şi, mai ales, cine mai rămăsese. Femei şi bărbaţi răniţi grav, copii ţipând îngroziţi; cai morţi pe caldarâm; căruţe abandonate, maşini arse; mormane de moloz şi fiare contorsionate acolo unde, cu câteva ore în urmă, erau magazine sau case; priviri încărcate de jale şi gândul dureros că munca de o viaţă ţi-a fost îngropată în câteva clipe; brancardieri transportând cadavre ori răniţi către spitale...

Începusem, deci, un nou capitol al vieţii noastre, dar ce început! Coboram din vagoane tăcuţi, marcaţi de tragedia tabloului ce ni se înfăţişase în toată cruzimea lui, apăsaţi de propriile noastre drame, dar pregătiţi, totuşi pentru confrun-tările la care viaţa avea să ne supună pe drumul ce ni-l hărăzise bunul Dumnezeu.

Iar confruntările nu au întârziat să apară... Priviţi cu milă, cu suspiciune şi reticenţă de români de-ai noştri, trebuia să facem constant faţă huiduielilor şi reproşurilor... Ce căutaţi pe capul nostru? Nu vedeţi că războiul ne-a sărăcit? Unde să vă găzduim şi pe voi? Cu ce? Abia ne ţinem noi, nu mai avem de nici unele...

- Cine sunt ăştia de la voi din curte, fină Veto?

- Nu ştim sigur, naşă, am primit ordin de la Primărie să le asigurăm o cameră de locuit...

- Şi cum arată, fină? Deh, prin gard nu i-am putut vedea foarte bine...

- Vaaai, naşă... Nişte amărâţi, nişte jerpeliţi... Cred că au profitat de război ca să fugă de nevoi şi de sărăcie. Poate va da Stalin un ordin să-i adune pe toţi şi să-i ducă la mama dracului, de unde au venit...

- Cam aşa le-ar trebui, fină...

Toţi basarabenii refugiaţi aveau să fie martori voluntari sau involuntari ai unor asemenea discuţii... Fugiserăm de hoardele ruseşti, cu frica morţii şi abuzurilor în suflet, către fraţii şi surorile noastre din patria-mamă, România, şi ne alesesem cu stigmatul de venetici... Venetici? Eram de-un sânge, tot români şi noi...

- Cum adică de un sânge? În ce parte a Africii se află Basarabia asta? Cum îşi permit să spună că sunt fraţi cu noi? Am auzit că sunt de religie păgână, că în unele sate, mai răzleţe, cuvântul basarabean era sinonim cu bandit, hoţ ori haiduc... Ce liftă păgânească am pripăşit la noi în ţară?

...Cu luciditatea specifică vârstei, în primul moment în care o oarecare stare de acalmie se instaurase în Bucureşti, mi-am adus aminte că aveam o cunoştinţă la Palatul Telefoanelor, clădirea cea mai mare din Capitală, pe vremea aceea. După ore de mers pe jos, domnul Director m-a primit, a înţeles gravitatea situaţiei în care eram şi disperarea mea şi a hotărât:

- O să primeşti o cameră unde să dormi, vei mânca la cantina noastră, iar de mâine vei merge la nişte cursuri de specializare în telecomunicaţii... Ai grijă. şcoala a început de şase luni de zile, pune-te cu burta pe carte şi recuperează... Du-te!

Din iad în rai... Eram absolut copleşită de schimbările radicale petrecute într-un interval atât de scurt de timp. Lumină, căldură, apă caldă; lenjerie moale şi imaculată pe pat (prima noapte am dormit pe marginea patului ca să nu cumva să şifonez cearceafurile...). Salariaţi îmbrăcaţi în haine luxoase, femeile – cu rochii şi poşete scumpe.

A doua zi dimineaţă – ceai cald, cu brânză şi cu şuncă la micul dejun, aproape le şi uitasem gustul de când plecasem din Cuhureşti... Fascinaţia lucrurilor noi pe care le învăţam: cursuri de istorie, geografie, etică, codul bunelor maniere, limba franceză... Ce putea fi mai interesant – la vremea aceea – decât să afli că, prin nişte mişcări simple, poţi să suni de la Bucureşti la Suceava ori Iaşi şi să auzi vocea unui om aflat la sute de kilometri depărtare?

Pasiunea şi asiduitatea mea în învăţătură mi-au adus, la sfârşitul cursurilor, premiul I, depăşindu-mi colegele... 18 dintre absolvente am fost repartizate la Cluj-Napoca, oraş eliberat doar de câteva luni de sub administraţia maghiară.

Chiar în momentul în care ajungeam la Cluj, lupte crâncene se desfăşurau la Oarba de Mureş, acolo unde nemţii, cu una dintre ultimele zvâcniri, au luptat cu cerbicie, presărând câmpul cu trupurile soldaţilor români...

Refugiul II: Bucureşti, prima poartă deschisă...

...Aveam să las în urmă coşmarul drumului interminabil de la Iaşi la Bucureşti şi cumplitul bombardament de la 4 aprilie în momentul în care un om cu suflet mare m-a ajutat să intru la Şcoala de Telefonie. Adăpostită de Palatul Telefoanelor – clădire impunătoare, ce domina arhitectura bucureşteană la vremea aceea – şcoala de telefonie a fost un adevărat rai pentru mine, după ce mă aflasem la doi paşi de iadul războiului. Profesori reputaţi, blânzi şi omenoşi, colege cu nume de rezonanţă: Alice Averescu, nepoata generalului Averescu, comandantul Corpului IV al Armatei Române; nepoata lui Nechifor Crainic; Alice Presbiterianu, a cărei familie descindea din Banii Craiovei... Toţi aceşti oameni extraordinari au creat în jurul meu o atmosferă caldă, de înţelegere şi chiar compasiune pentru statutul meu de refugiată, ajutându-mă şi chiar încurajându-mă să recuperez materia pe care cele 40 de colege ale mele o aveau în avans. Pentru mine se făcuse o excepţie: la momentul în care fusesem înscrisă la cursuri, şcoala începuse de mai bine de 6 luni, aşa că trebuia să-mi prind colegele din urmă!

Eram absolut fascinată, însă, de tot ce studiam, învăţam cu multă plăcere şi mă îndrăgostisem de meseria pentru care mă pregăteam – cea mai frumoasă meserie din lume – şi căreia aveam să-i rămân credincioasă până la pensie... Astfel că, în scurt timp, recuperasem materia şi devenisem fruntaşa clasei.

La vremea aceea, telefoanele (comunicaţiile) şi petrolul României erau concesionate americanilor, iar toţi cei care lucrau în aceste domenii erau consideraţi ca făcând parte din elita societăţii româneşti. Pentru mine, o adolescentă venită din cu totul altă lume, era un vis şi o onoare să pot fi asimilată acestei elite, ale cărei semne distinctive erau bunăstarea şi luxul, profesionalismul şi educaţia solidă. Tot corpul profesoral al Şcolii de Telefonie, spre exemplu, era format profesional în America.

 În acest Bucureşti, care-mi oferise adăpost, hrană, căldură şi, mai presus decât orice, cultură, faptul că mi-am creat un scop nobil din învăţătură a venit firesc şi mă rugam din tot sufletul ca şcoala săţină cât mai mult...

- Fetelor, zice şefa clasei surescitată, mâine avem inspecţie mare, domnul director general Racotă vine să asiste la lecţie şi să ne examineze...

- Dracu’ ne-a luat, se aude o voce răzleaţă, ăsta a studiat materia asta 4 ani, în America!

Întrebări, răspunsuri, emoţii, bâlbâieli, transpiraţie...

- Dumneata, de aici, din faţă, de ce te uiţi la mine aşa speriată şi tremuri, mi se adresează, la un moment dat, domnul director general.

- E din Basarabia, domnule director, a sosit cu trenul ăla de refugiaţi din 4 aprilie, răspund fetele în locul meu.

- Îţi place meseria asta? mă întreabă domnul Racotă, ignorând parcă răspunsul colegelor. Să ştii, continuă el, este o meserie foarte grea, dar extraordinar de frumoasă... Ia spune, copilă, ai reuşit să reţii capitalele de judeţ din România? Dar capitalele câtorva ţări europene ştii să-mi numeşti?

 Învingându-mi emoţia, am început să-i recit reşedinţele de judeţ ale României şi capitalele europene, fără să mă poticnesc şi fără să omit vreuna. Examenul ad-hoc a continuat cu întrebări din etică şi din franceză; nici o greşeală, nici o ezitare în răspunsurile mele. „Bine”, zice domnul Racotă într-un târziu, „stai jos!” şi, după ce mi-a mai adresat câteva cuvinte de laudă, a părăsit clasa.

Nu aveam să-mi savurez, însă, micul meu triumf până la capăt... Drumul meu spre dormitor trecea pe lângă cancelarie şi, ca un făcut, uşa cancelariei era întredeschisă, aşa că am auzit fără să vreau câteva dintre comentariile pe care domnul director general le făcea referitor la inspecţia pe care tocmai o încheiase. O frază, însă, mi-a atras atenţia: „Domnilor profesori, să ştiţi că fata asta din Basarabia are aptitudini”... Nu cunoşteam înţelesul acelui cuvânt şi, în ignoranţa mea, am asociat termenul cu ce era mai rău: boală, ruşine... Mi s-au muiat picioarele şi abia am ajuns în dormitor.

„Ce cumplit”, gândeam, „să constate domnul director aptitudini tocmai la mine... Oare au şi alte colege boala asta? Ce se va alege de mine acum? Mă vor da afară de la cursuri şi mă vor trimite la spălat podele?”... Scenariile sumbre pe care le măcinam erau alimentate şi de atitudinea amabilă şi binevoitoare a profesorilor, pe care de data asta o interpretam exact în sens invers, văzând-o ca pe un semn clar al gravităţii situaţiei mele.

În ciuda faptului că, de ruşine, nu împărtăşisem cu niciuna dintre colege frământările mele, în scurtă vreme adevăratul motiv al indispoziţiei şi tristeţii mele avea să iasă la iveală... „De ce nu ai spus nimic, de ce nu ne-ai întrebat?”, a fost reacţia generală şi, din acel moment, pentru o bună bucată de timp, cuvântul aptitudini avea să declanşeze un haz nebun, indiferent de contextul în care era folosit.

Războiul se apropia de sfârşit...

Armata sovietică înainta glorios spre graniţa de Apus, izgonind trupele germane şi lăsând, ca semn al eliberării noastre de sub fascişti, câte un ofiţer (politruc) în fiecare localitate importantă. Bucureştiul a avut parte de un întreg comandament sovietic, pe măsura rangului de capitală şi ca simbol al grijii frăţeşti pe care marele popor sovietic i-o purta poporului român, o grijă atât de mare încât nu avea să-l părăsească mult timp după aceea...

Scurta perioadă de acalmie din şcoală avea să fie întreruptă brusc, într-o dimineaţă, de apariţia unui ofiţer sovietic, însoţit de doi soldaţi, la conducerea şcolii...

- Băi, tovarăşe director, a început ofiţerul, vrem să ştim cam câţi basarabeni ai matale ascunşi pe aici, pe la tine...

- Tovarăşe maior, nu ştiu despre ce vorbiţi, a răspuns, imperturbabil, domnul director.

- Cum adică nu ştii? Au fugit din Basarabia şi s-au ascuns aici, la voi, Hristoşii şi dumnezeii mamii lor de spioni. Ăştia sunt în stare, a continuat el emfatic, să vândă toată Uniunea Sovietică, nu le place de noi, de ruşi. Aşa că aduni matale tot ce este picior de basarabean pe aici şi mâine dimineaţă ni-i predai nouă, la comenduire. La Donbas, la scos cărbuni, acolo le e locul, hahalerele dracului! În Siberia, la muncă, cu 60° temperatură, să vedem cine scapă... Iar pentru cine se opune, avem destule gloanţe!

 Evident că tirada ameninţătoare a maiorului sovietic nu a avut nici un ecou... Nu numai că nu am fost trădaţi; am fost ascunşi, ocrotiţi, hrăniţi şi ajutaţi să scăpăm de raziile ce se efectuau periodic. Cel mai mic semn de pericol ori de primejdie ridica în jurul nostru un adevărat zid de prietenie, solidaritate şi dragoste frăţească. Cum să te uit, atunci, Bucureştiul meu drag, poartă larg deschisă în drumul vieţii mele?

Cu o săptămână înainte de absolvire avea să se anunţe, în entuziasmul general, că Ardealul fusese eliberat de sub unguri. Dintre noi, proaspetele telefoniste, 12 primiseră repartiţie chiar acolo, în inima Ardealului, la Cluj.

Măsurasem drumul de la Bucureşti la Cluj nu atât ca depărtare în spaţiu ci mai mult ca diferenţă de mediu. Ardealul – aspru, sobru, cu locuitorii săi care nu tolerează lenea şi minciuna, dăltuiţi întru cinste şi adevăr şi în mijlocul cărora te poţi căli. Noi – proaspete absolvente, plecate de la Bucureşti pentru a ne îmbrăţişa meseria pentru care ne pregătisem, dar şi pentru a duce propria noastră luptă: punerea la punct a sistemului de comunicaţii şi transmisiuni.

Familia mea rămăsese peste Prut, în Basarabia. Bunele mele colege, Alice Averescu, Alice Presbiterianu, dar şi nepoata lui Nechifor Crainic s-au retras spre Bucureşti, acolo unde îşi aveau familiile şi rădăcinile şi le-am înţeles alegerea. În ciuda sorţilor care-mi păreau ostili, însă, eu, dezrădăcinata, am prins rădăcini adânci în inima Ardealului...

Viaţa este un vis frumos, dar ireal... Să fie oare moartea o realitate? Să fie războiul un fel de selecţie naturală? Toate dramele, toate tragediile pe care le-am trăit atunci au rămas dureros de proaspete în mintea mea... Nimic, însă, nu va ştirbi dulcea amintire a şcolii din Bucureşti, a oamenilor care m-au ajutat şi m-au pregătit pentru meseria de care voi rămâne etern îndrăgostită...

Costăchel

Pe Coca o ştiam din momentul în care se angajase la noi în unitate şi nu avea să treacă foarte mult timp până să o îndrăgim pentru onestitatea, demnitatea şi caracterul ei distins. Avea un fiu, Costăchel, de a cărui educaţie şi îngrijire se ocupa împreună cu mama sa – pensionară – într-o cămăruţă modestă pe care o închiriaseră de la domnul Ciomag. Cu alte cuvinte, o existenţă extrem de simplă, dacă nu chiar modestă.

Dedesubturile poveştii Cocăi erau, însă, mult mai complicate... Tatăl lui Costăchel fugise din ţară atunci când copilul avea numai doi ani şi jumătate. Nu se mai ştia nimic despre el, nu se păstraseră nici un fel de legături, lucru pozitiv (în tragedia lui) pentru că înlăturase un alt motiv de oprimare asupra lor din partea comuniştilor. Cele două femei proveneau dintr-o familie cu o avere considerabilă, amândouă aveau studii superioare, trebuiau pedepsite exemplar pentru „opulenţa” în care trăiseră, aşa că dictatura analfabeţilor le dăduse afară din casă, obligându-le să se înghesuie în câţiva metri pătraţi.

În ciuda vârstei fragede, Costăchel pricepuse exact ceea ce trebuia să priceapă din discuţiile purtate între cele două mame ale sale (aşa le numea el): nedreptăţile inimaginabile suferite de familia lui, mocirla comunistă şi, mai presus de toate, faptul că exista undeva, în lumea mare, o ţară care ne putea scăpa de comunişti: America! Aşa că, în scurt timp, ajutat de inteligenţa lui ieşită din comun şi impulsionat de firea lui vulcanică, Costăchel punea la lucru toate aceste idei, declanşând propriul lui război împotriva comunismului.

Începuse prin a arunca cu ce găsea la îndemână în clădirea partidului şi în curtea miliţiei... Bătăile pe care le căpăta de la miliţieni atunci când era prins nu erau însă de natură să-i oprească sfântul demers de a scăpa ţara de comunişti, ci dimpotrivă, îl îndârjeau şi mai tare. Îngrijorată, Coca opina la un moment dat că, poate, „copilul nu ar fi aşa de răzvrătit dacă reuşeam să-l botez...” „Cum adică, Coca”, am sărit noi ca arse, „Costăchel are patru ani şi jumătate şi încă nu l-ai botezat?” „Nu”, a replicat ea, aproape în şoaptă, „nu am avut bani, nu ne-am permis”... „Copilul trebuie încreştinat, neapărat”, am zis noi, sentenţios, „uită de cumetriile şi petrecerile de după botez, nu contează”... „Bine”, a ridicat ea ochii din pământ către mine, „vreţi să mi-l botezaţi dumneavoastră?”

Am acceptat cu cea mai mare plăcere, am trecut cu bine de Sfânta Taină a Botezului, dar, pentru mine, au rămas fascinante eforturile de a-l face pe copil să treacă prin ritualul încreştinării; nici nu concepea să intre în biserică, drept pentru care am promis că o să-i cumpăr toate armele de foc necesare să extirpe tumoarea comunistă, numai aşa l-am convins!

Clasa întâi nu avea să debuteze pentru Costăchel sub cele mai bune auspicii, mai ales că, de la prima întâlnire, i-a adus la cunoştinţă învăţătorului său faptul că el deja ştie să scrie şi să citească de la mama şi bunica lui şi că, în loc să le predea lucruri de mult ştiute, dacălul ar trebui să-i înveţe despre motoare, despre arme, despre avioane, în fine, lucruri la îndemână atunci când plănuieşti să zdrobeşti un întreg regim opresiv. Toate acestea însoţite de o paletă bogată de expresii care mai de care mai folclorice, cu trimiteri specifice la diferite rude ale tovarăşului învăţător...

În timpul celor 6 clase, pe care cu greu le scosese la capăt, Costăchel îşi făcuse o grămadă de prieteni, din varii domenii sociale, cărora le împărtă şise planul său suprem, acela de a pleca în America. Aşa că, într-o bună zi de marţi, atunci când planul său căpătase un contur definit, el şi câţiva prieteni aleşi pe sprânceană se suiau în trenul personal Râmnicu Vâlcea – Sibiu, cu destinaţia America. La staţia Călimăneşti, însă, s-a dovedit că planul său avea hibe, toţi au fost coborâţi din tren, bătuţi deopotrivă şi de controlori şi de miliţieni şi trimişi acasă, pe jos, flămânzi şi însetaţi, cale de 20 de kilometri.

Prima încercare de a pleca în America eşuase în mod lamentabil, era timpul să se întoarcă la proiect... Între timp, Costăchel îşi continua protestele solitare, scuipându-i şi înjurându-i în mod direct pe toţi cei ce aveau tangenţă cu aparatul comunist: lucrători pe la judeţeana de partid, miliţieni, etc. Îşi asumase, evident, reacţiile autorităţilor, încasa bătăi crunte fără să clipească, iar atunci când mama sa, Coca, îl implora să se cuminţească, răspundea că nu există nici o închisoare care să-i curme visul de a ajunge în America.

...Maşina ce transporta câţiva activişti de partid zăcea, răsturnată într-o rână, într-un şanţ din mijlocul oraşului, şi, de peste drum, Costăchel şi încă trei amici din gaşca lui spărgeau liniştea prăfuită cu un potop de imprecaţii: „ar fi bine să rămâneţi cu toţii morţi acolo, în maşină, fir-aţi ai dracului de comunişti!”... Tocmai în momentul în care începuseră să-şi însoţească blestemele cu pietre şi bulgări de pământ, două echipaje de miliţie, apărute ca din pământ, îi culegeau de pe trotuar şi îi duceau la secţie, sub acuzaţia de huliganism.

Toate întrebările ce i-au fost puse, acolo, la secţie, au căpătat, invariabil, acelaşi răspuns, spus pe un ton cât se poate de rece şi impersonal: „Nu mi-e frică şi nu vă suport, în general, pe voi, comuniştii. Nu vreau să învăţ şi nu vreau să muncesc în ţara asta. Vreau să ajung în America!”.

La o lună după ce Costăchel fusese transferat în puşcăria din Râmnicu Vâlcea pentru răspunsurile sale edificatoare, neavând nici o veste de la el, m-am hotârât să trec pe la Coca, doar-doar voi afla ceva noutăţi despre finul meu... În poarta imobilului, însuşi proprietarul, zâmbind afabil.

- Bună ziua, domnule Ciomag, zic eu cu condescendenţă, ce mai faceţi, ce face doamna Surda, soţia? şi, pe măsură ce pronunţam cuvintele, realizam că fac o greşeală îngrozitoare.

- Ştii ce, cucoană? a venit răspunsul, care plutea, oricum, în aer. Mă cheamă Rădulescu, Ion, şi pe nevastă-mea Maria! Surdă e mă-ta şi să te duci tot la mă-ta cu ciomagul tău cu tot! Să nu te mai prind pe la poarta mea, du-te şi caută-l în altă parte pe derbedeul ăla al tău, care e spaima oraşului, poate la puşcărie, acolo unde sper că o să-i putrezească oasele! A făcut praf camera, mi-a distrus pereţii, mobilierul, a spart geamurile, a făcut uşile praf!

- Vă rog să mă scuzaţi, domnule Cio... ăăăă... Rădulescu, am îngăimat eu o scuză, nu ştiam că v-a supărat aşa de tare...

- Pleacă, acum, nenorocito, a şuierat el, s-ar putea să mă enervez şi mai rău...

Luni, la serviciu, Coca avea să-mi explice, cerându-şi mii de scuze, că de fapt Ciomag era numai porecla domnului Rădulescu... Omul fusese gardian la penitenciarul din Aiud şi îşi căpătase renumele datorită faptului că ori de câte ori considera că un deţinut avea nevoie să fie vindecat, îl bătea cu un ciomag noduros până la leşin... Ce-i drept, nu-i prea mergea cu vindecatul la toţi, râsese Coca, câţiva dintre deţinuţi au ripostat şi l-au vindecat pe vindecător cu propriu-i ciomag, dovadă cicatricile adânci de pe faţă...

Câteva zile mai târziu, fără să fac de data aceasta nici un efort, aveam să aflu ultimele noutăţi despre Costăchel. Evadase din penitenciarul Râmnicu Vâlcea şi, după căutări asidue şi urmăriri ca-n filme, fusese recuperat, reîncarcerat şi judecat în piaţa publică, cu asesori populari, după tipicul vremii. Acelaşi răspuns în faţa judecătorilor săi: „urăsc comuniştii şi vă urăsc pe voi!”...

Două luni după ce fusese zvârlit din nou în puşcărie, Costăchel evada din nou. De data asta parcursese o bucată mai mare din drumul său de vis până la ţinta supremă, America: miliţia de frontieră îl culesese din apele Dunării, în momentul în care înota, relaxat, către graniţa iugoslavă. De data asta, însă, autorităţile vremii realizau că se confruntă cu ceva mult mai serios decât un simplu capriciu adolescentin; omul era determinat să plece cu orice preţ! Aşa că lui Costăchel i s-a schimbat regimul de detenţie către o închisoare cu un grad de siguranţă ridicat: cea de la Turnu-Severin.

... În acea zi, o zi ca oricare la închisoarea din Turnu Severin, directorul îşi parcase maşina pentru câteva momente în curtea închisorii, lăsând, din greşeală, cheile în contact... Cele câteva momente de neatenţie ale gardienilor şi ale domnului director însuşi i-au fost mai mult decât suficiente deţinutului Costăchel Brătescu, aflat, providenţial, la grupul sanitar din curte, pentru a se sui la volanul maşinii şi a demara în trombă către Timişoara, nu înainte de a fi salutat cu respect de către portarul închisorii, căruia i se explica mai târziu că domnul director nu are şofer personal... „O să vă dau afară pe toţi!” a tunat vocea disperată a tovarăşului director atunci când alarma suna strident şi amploarea dezastrului era deja cunoscută... „Lăsaţi, nu-i nevoie”, s-a auzit vocea unui gardian, „o să vină domnul ministru şi o să ne dea afară pe toţi...”.

După trei zile de la incident, Costăchel se întorcea, din post în post, la Râmnicu Vâlcea, dezamăgit că benzina i se terminase chiar în apropiere de Timişoara, dar cu credinţa că şansa era de partea lui; în definitiv, fusese, din nou, mai aproape de visul lui.

Minor fiind, lui Costăchel nu i se puteau aplica încă pedepse drastice. Nenumăratele interogatorii şi interminabilele discuţii pe care le avusese cu diverşi reprezentanţi ai autorităţii se izbiseră de acelaşi răspuns, de neclintit: „Nu am nici o intenţie să trăiesc în ţara asta atâta vreme cât este condusă de comunişti. Aţi furat averea familiei mele, mi-aţi umilit mama şi bunica, mi-aţi gonit tatăl din ţară. Vreau să plec în America, ţara în care vreau să învăţ şi să muncesc şi care îmi poate garanta libertatea şi care mă respectă ca om! Lăsaţi-mă să plec!”

Nu se ştie nici acum cum au decurs lucrurile, cine a intervenit ori la cel nivel, cert este că la un moment dat, Costăchel avea să primească aprobarea de a pleca definitiv din ţară, în condiţiile în care mama lui ar fi avut o cunoştinţă într-o ţară capitalistă şi i-ar fi cumpărat bilet de avion numai dus. Aşa că, imediat ce Coca a reuşit să strângă banii de bilet, Costăchel era suit în avion, cu destinaţia Israel, acolo unde mama lui avea o fostă colegă de liceu. Însă...

Însă şi acum îmi reprim fiorul de spaimă pe care îl resimt dureros ori de câte ori îmi amintesc cum a plecat acel copil printre străini. Cea de-a treia condiţie pe care i-o puseseră autorităţile atunci când l-au lăsat să plece a fost „fără bani de schimb”. Adică fără nici un ban în buzunar. Adică fără nici o posibilitate de a-şi lua, pe lungul drum spre exil, măcar un pahar cu apă, ceva de mâncare ori de a beneficia de un mijloc oarecare de transport de la aterizare până la destinaţie, fără nici o scăpare dacă s-ar fi schimbat ceva între termenii înţelegerii dintre Coca şi fosta ei colegă de liceu.

Se spune că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, din tot sufletul, întreg Universul conspiră întru a-ţi realiza dorinţa. Mânat de propriul ideal, motivat de ura lui aproape viscerală faţă de comunişti dar şi ajutat de o forţă divină pe care, cu siguranţă, a înţeles-o mai târziu, Costăchel avea să treacă şi peste această încercare şi ajungea cu bine în Israel, acolo unde fosta colegă de liceu a Cocăi avea să-l găzduiască vreme de două zile, după care îl îndruma către un şantier de construcţii, într-o echipă de zugravi.

Departe de a percepe acest gest ca pe o încercare rece de a i se comunica faptul că acolo este absolut pe cont propriu, Costăchel a considerat lucrul pe şantier în primul rând ca pe o şansă de a strânge ceva bani şi, pe de de altă parte, o haltă temporară în drumul lui către destinaţia ultimă: America! Şi, de îndată ce a strâns bani suficienţi, a plecat cu prima cursă aeriană către New York, fără regrete, fără să se uite înapoi...

La scurt timp după sosirea în Statele Unite, Costăchel era angajat la uzinele Ford. Ţara visurilor lui îl primea cu braţele deschise iar românul dovedea, în numai câţiva ani, că nu este numai un angajat oarecare, ci unul care poate să-şi aducă propria contribuţie la visul american, parte din visul lui, cu inovaţii, idei şi chiar mici invenţii care depăşeau cu mult cadrul postului pe care fusese angajat. S-a însurat, şi-a întemeiat propria familie şi a fost binecuvântat cu o fetiţă căreia i-au spus Anastasia, după naşa lui, „cea mai bună şi mai frumoasă naşă din lume”, aşa se lăuda colegilor şi prietenilor.

Nimic nu l-a împiedicat mai apoi, după ce atinsese un anumit statut social, să-şi cheme mama în America. Iar la aeroport, Coca a fost întâmpinată de băiatul ei, care purta două buchete mari de flori: unul din partea lui şi unul din partea directorului filialei Ford la care lucra, „în semn de apreciere pentru mama românului extraordinar care lucrează la noi...”

După 1989, Costăchel avea să revină în ţară, să-şi umple plămânii cu aerul libertăţii proaspăt căpătate de români şi liber de plaga comunistă. Şi m-am uitat, oarecum curioasă la el, ca şi cum l-aş fi văzut pentru prima oară: da, era exact finul meu, numai că pe faţa lui era întipărită liniştea omului care-şi văzuse visul cu ochii, omul care atinsese propriul lui curcubeu...

Amintiri, dragi amintiri, cartea!

O puteţi citi, în format electronic, aici: http://www.scribd.com/doc/79322914/Amintiri-dragi-amintiri

Scrisoare deschisă adresată domnului primar al Râmnicului, Romeo Rădulescu

Domnule primar,
Vă rugăm, vă întrebăm, vă propunem!
 

Cerşetoria este un aspect care nu face cinste oraşului nostru. Ştim că persoanele pe caz de boală beneficiază de pensii şi drepturi prevăzute de lege, cu toate facilităţile ce li se cuvin pentru gradul I – II şi III.
De ce li se permite să cerşească? De ce nu sunt verificaţi şi sancţionaţi? Un alt aspect al cerşetoriei este lenea, comoditatea, alcoolul şi ţigarea. Persoane apte de muncă, cu vârste sub 50 de ani, stau cu mâna întinsă spre trecători. O mare parte din aceşti cerşetori recurg la tot felul de trucuri: se schimonosesc, îşi strâmbă picioarele şi mâinile, în mod artistic, pentru a smulge mila trecătorilor! Se impune un control mai riguros din partea autorităţilor!!!
O altă formă de a sta cu mâna întinsă este şomajul şi ajutoarele sociale!! Câte sunt legale şi conform legii? Bănuim că s-au făcut şi abuzuri?!!
Noi, pensionarii cu vechime în câmpul muncii de 30-40 şi 50 de ani ne punem următoarea întrebare: Ce au făcut aceşti oameni pentru ţară? Ce îi îndreptăţeşte să stea cu mâna întinsă şi să ceară? Avem drepturi dar şi îndatoriri!!
Rugăm să se ia măsuri mai severe şi împotriva ghicitului pe stradă de către persoane specializate!
Nu suntem de acord cu omorârea animalelor şi a câinilor vagabonzi. Propunem şi susţinem construirea de adăposturi, eşalonat, în funcţie de bugetul primăriei!
Vă propunem, domnule primar, ca împreună cu Consiliului Municipal să colaboraţi mai strâns cu şcolile din municipiu, în vederea atragerii de cât mai mulţi voluntari!
În curând va sosi primăvara! Să fim pregătiţi ca oraşul Râmnicu Vâlcea să îmbrace o haină nouă! Este datoria noastră de patrioţi să ajutăm să arate cât mai curat, cu multă vegetaţie, pomi, flori, iarbă, etc…
Recunoaştem că în oraşul nostru s-au depus eforturi şi s-au obţinut multe realizări. Propunem amenzi usturătoare pentru cei ce distrug bunul obştesc. Propunem ca şi Poliţia Comunitară şi Jandarmeria să aplice amenzi pentru toate infracţiunile constatate. Propunem amenzi pentru toţi cerşetorii din faţa bisericilor, a cimitirelor şi a lăcaşurilor de cult, unde suntem sufocaţi în timpul pomenilor şi a parastaselor. În alte ţări cerşetoria este eradicată. Poliţia Comunitară să nu se plimbe, să scotocească toate ungherele rău famate, să ia lua măsuri ferme, categorice!
Se impune ca, noi, locuitorii, să fim mai patrioţi, să ne iubim oraşul nostru, îngrijindu-l şi protejându-l. Propunem sprijinul tuturor autorităţilor, precum şi a populaţiei de a face din oraşul nostru o oază de verdeaţă, de curăţenie, de linişte, de eradicare a aspectelor negative.
Sarcina este a noastră a tuturor: nu numai a primarului şi consilierilor! 

Cu stimă,

Anastasia Stroescu

Publicată în "Curierul de Râmnic" din 18 ianuarie, 2012.

Alexandre, te las şi plec în lume!

          Ca orice gospodărie ţărănească din vremea aceea, şi a noastră funcţiona după un tipar foarte strict: tata – înfrăţit cu plugul, grapa şi pământul – pleca dis-de-dimineaţă la muncile câmpului; mama râmânea acasă cu tot ceea ce însemna treburi gospodăreşti, inclusiv educaţia celor doi împieliţaţi: eu şi Senea.

         

Harnică şi pricepută în tot ceea ce făcea, mama alerga toată ziua încoace şi încolo cu o energie ce nouă, copiilor, ni se părea inepuizabilă... Din când în când, însă, treburile o pridideau şi atunci se vedea nevoită să apeleze la ajutorul nostru.

“Măi copii, măi afurisiţilor, aduceţi măcar apă de la fântână şi adăpaţi vitele astea, săracele, nu vedeţi că sunt arse de sete? Măi, Senişor, ia tu, mamă găleata şi pune măcar o jumate’ la fiecare animal!" Senea ia găleata, se îndreaptă agale spre fântână şi, când era pe cale să se apuce să scoată apă, îl vede pe vărul şi bunul lui amic, Ştefănică, făcându-i semne discrete să meargă până la el.

Un ceas mai târziu, Senea nicăieri; numai găleata stătea goală, pe marginea fântânii, semn al trecerii lui pe acolo… "Va să zică", începu mama atunci când, într-un târziu, îi dibui pe cei doi, "aici erai… Nu cumva v-aţi apucat de fumat, împieliţaţilor?! Treaba asta, ţine minte de la mine, nu o să rămână aşa, Senea dragă... Abia aştept să vină taică-tău acasă, o să-i spun tot; te omoară, te taie bucăţele dacă aude ce ai făcut!"

Momentul a coincis, în mod fericit pentru noi, copiii, cu sosirea unor neamuri de-ale noastre de la Senatovca, pe care urmam să le găzduim vreme de vreo 2-3 zile. Aşa că mama nu a mai apucat să-şi ducă ameninţarea la capăt, era mult prea prinsă cu atenţia şi grija pentru musafiri, iar seara, atunci când tata a ajungea acasă, se purtau discuţii interesante legate de cele două familii, planuri de viitor, mă rog, discuţii de oameni mari… Cu ai mei ocupaţi cu musafirii, toată lumea era a noastră: grădina, copacii, iazul, uliţa, pădurea, curtea…

Norii de furtună aveau să se adune însă deasupra capetelor noastre imediat ce musafirii îşi încheiaseră vizita… “Am rămas între noi, acum”, a zis mama, pe un ton ce nu prevestea nimic bun, “trebuie să am o discuţie foarte serioasă cu voi, pezevenchilor, credeaţi că o să uit cum v-aţi comportat cât au stat oamenii ăştia la noi?” “Numai bine”, continuă ea, “a sosit şi taică-tău acasă, o să stăm cu toţii de vorbă, să afle şi el cum îmi scoateţi voi peri albi…”

De la prima lingură de ciorbă, mama începea să-şi verse of-ul: “Bine, bre, Alexandre, tu îţi dai seama cam ce păţesc eu cu împieliţaţii ăştia? Nu mă ascultă de loc; sunt leneşi, obraznici, fug de lucru ca dracu’ de tămâie şi apar prin casă numai când li se face foame… Se înnădesc la oala cu smântână, la untişor, la fripturică, dar să aducă o găleată de apă, nici vorbă…”

“Tu ai văzut, Alexandre”, continuă ea, “ce ruşine ne-au făcut cât au stat oamenii ăia pe la noi? De câte ori ne aşezam la masă, începeau să se vânzolească prin spatele musafirilor şi de fiecare dată căpătau ba o pârjoală, ba o bucată de cozonac ori o prăjitură, de parcă nu le lăsasem eu destulă mâncare după sobă, în bucătărie… Stăteaţi acolo, în pragul uşii”, se întoarse mama către noi, “murdari, cu picioarele julite şi vă holbaţi, cu gurile căscate, la oameni! De câte ori v-am zis că nu aveţi ce căuta în cameră când sunt oameni la masă? Unde aţi mai văzut voi copii care să se smiorcăie în jurul mesei cu oamenii mari? Oamenii în vârstă vorbesc vrute şi nevrute la un pahar de vin în plus, spun întâmplări şi glume fără perdea, lucruri pe care copiii nu trebuie să le audă!”

“Cât e ziulica de lungă încerc să-i învăţ ce e bine”, oftă mama, “dar parcă înadins fac totul pe dos… Crezi tu, Alexandre, că eu mai pot să trăiesc cu aşa copii? Nu ştiu ce, ori cum vei face, dar trebuie să faci ceva să-i aduci pe calea cea bună! Tu nuieluşă nu ai, curea nu ai, de zis nu le zici niciodată nimic, de aia mi s-au urcat mie în cap! Eu îi mai pişc cu nuieluşa de câteva ori pe zi, dar ce folos? Râd şi fug în pădure…”

Tata s-a ridicat calm şi tacticos de la masă şi ne-a spus, blajin: “Măi copii, fiţi cuminţi şi n-o mai supăraţi pe mama!” După care, la fel de tacticos, a ieşit afară şi s-a îndreptat spre magazie cu o găleată goală în mână. Iar atunci când a ieşit din magazie aveam să asistăm la cel mai duios spectacol din întreaga noastră viaţă…Cum stătea acolo, în mijlocul curţii, cu găleata plină de boabe în mână, toate păsările şi orătăniile din curte, din grădină, din toate ungherele gospodăriei se strânseseră în jurul lui, ciugulind, măcăind, cloncănind a mulţumire pentru ospăţul pe care i-l le oferise blândul lor stăpân.

Nu există cuvinte care să exprime sentimentele care mă încercau în momentul acela, aproape religios; ştiam deja că tata semăna cu moş Nicolae, dar văzându-l acolo, înconjurat de acele vietăţi, am avut imaginea vie a patriarhului coborât din cer, venit să răspândească pacea şi liniştea în familia noastră…

Pentru că viaţa tatei s-a desfăşurat, mai presus decât orice, sub semnul iubirii, în orice formă ar fi fost ea: pentru oameni, pentru animale, pentru copii, pentru natură şi toate fiinţele lăsate de bunul Dumnezeu pe pământ. Nu ştia ce înseamnă invidia, egoismul, gelozia sau lăcomia… De unde ştia tata, oare, toate sărbătorile de peste an, cine îl învăţase să povestească atât de frumos, la gura sobei, vieţile sfinţilor, de unde ştia atâta istorie – Alexandru Macedon, Napoleon, cele două războaie mondiale? Ca om al pământului, cunoştea astrele şi mersul lor, ştia să citească semnele naturii, dar, mai presus de orice, respecta cu sfinţenie Cele 10 Porunci, care-i îndrumau paşii, munca şi planurile. “Omul are nevoie de credinţă”, spunea tata, “nimic nu se poate rezolva în viaţă fără credinţă!”

…Mă agăţasem de creanga unui pom din grădină, trăgeam puternic de ea într-un copilăresc huţa-huţa, creanga s-a rupt şi, în momentul imediat următor, tata culegea creanga ruptă de pe jos, cu delicateţe, şi mă trăgea deoparte. “Vezi ce ai făcut? Vezi tu seva asta? E sângele copacului, la fel cum creanga pe care ai rupt-o este copilul lui… Uită-te, creanga plânge, e ca şi cum ai smulge pruncul din braţele mamei!” Niciodată după acel moment nu am mai avut puterea să rup vreo plantă, vreun arbore ori vreo floare…

Mama îşi continua netulburată demersul întru a ne face copii cuminţi. “Diseară, când vine taică-tău, îi spun că nu mai e de trăit cu voi doi, şi de data asta nu mai scăpaţi cu una, cu două! V-aţi băgat nasul peste tot: la smântână, la ouă, la dulceţuri… Măi băiete, mi-a spus Olga lui Sarion că te-a văzut de vreo două ori pe la Iancu; ce cauţi tu la Iancu? Nu cumva furi ouă şi le dai pe bomboane şi acadele? Ferească Dumnezeu să audă taică-tău de aşa ceva!” Aproape de fiecare dată, însă, nu reuşea să-şi ducă ameninţarea până la capăt, pentru că se iveau treburi mult mai importante de rezolvat…

“Bre, Alexandre”, zice mama într-o bună zi, “diseară, când te întorci de la coasă, abate-te pe la bostănăria lipovenilor, la Bălţata, şi ia vreo zece bostani mai mărişori ca să am ce le da la animalele astea, că ar mânca toată ziua!” Zis şi făcut, toate stabilite şi vorbite, numai că tata apărea seara fără bostani… “Bine, omule”, a oftat mama, “nu te-am rugat să aduci nişte bostani din Bălţata?” “Bostanii sunt ai lipovenilor”, a zis tata blând, cum îi era obiceiul, “eu nu mă ating de munca oamenilor… Le dăm sfeclă şi tărâţe, le-or ajunge pe seara asta…”

          “Ei, bravo”, a pufnit mama, “mă miram eu să te fi descurcat! Sărăceau lipovenii dacă luai şi tu nişte bostani… Molâu ai fost de când te-am luat şi aşa ai rămas! Ce s-ar face gospodăria asta fără mine? Nu am avut parte şi eu, ca alte femei, de bărbat descurcăreţ! Toată ziulica mă zbat şi mă frământ să fim şi noi în rând cu oamenii…”

          “…şi poate nu ar fi aşa greu dacă nu ar fi şi afurisiţii ăştia de copii!”, schimbă mama cursul discuţiei, după o scurtă pauză. “Tu nu vezi că a început să-mi apară păr alb la tâmple? Mă uit la Petrică a lui Onofrei; când ajunge acasă, toţi cei cinci copii ai lui stau smirna în faţa lui; nu-i iese din cuvânt nici unul! Ai noştri sunt gata să-ţi sară-n cap şi tu taci ca mutu’, Alexandre! Măcar o dată deschide şi tu gura şi trage-le o săpuneală straşnică, să ştie şi ei că au şi tată, nu numai mamă! Când te văd cât eşti de moale îmi vine să te las, zău, şi să plec în lumea largă…Dar ce mă mir? Şi la petreceri tot aşa eşti, stai ca chita pe lopată şi nu te mişti de pe scaun până la sfârşit… De jucat nu ştii a juca, de vorbit nici atât! Îţi mai aduci aminte ce ai făcut la Primărie, când ne-am cununat? Primarul te-a întrebat dacă eşti de acord, tu ţi-ai scos batista din buzunar, ai întors spatele, ţi-ai suflat nasul şi abia apoi ai spus da… De atunci mi se trage aşa, cu tine!”

          “Bre, Anică”, îndrăzni tata, într-un târziu, “eu zic că o ducem destul de bine… Dumnezeu ne-a dat ploaie la vreme, ogoarele arată minunat, parcă râd la soare, şi o să avem o recoltă bogată! Cât despre copii, nu te mai supăra şi tu atâta… Sunt sănătoşi, slavă Domnului, or să termine cu năzdrăvăniile când se vor face mai măricei. Noi să ne rugăm să nu-i prindă vreun necaz mare când or să fie în floarea vârstei, sau şi mai rău, vreun război!”

          “Mă miram eu”, replică mama, “să scot altceva de la tine! Doamne-fereşte să mă lase puterile, că vă las pe toţi şi plec unde oi vedea cu ochii…”

          “Deh, Anică, mai bine sănătoşi şi obraznici decât cuminţi şi bolnavi…”

          “Ei, da, la potrivit cuvintele te pricepi, văd! Stai tu cu ei singur o lună şi după aia mai stăm de vorbă!”

          De la o vreme, Senea îşi făcea drum zilnic pe la Gavrilaş, care avea o hulubărie undeva, în mahalaua de lângă Cruce. Când se întorcea acasă, nu mai contenea povestindu-ne cât de frumoşi sunt hulubii lui Gavrilaş: unul are pinteni, altul are creastă ca de cocoş, altul parcă are ochelari…

          Într-o noapte, la ceasul la care eram prinşi cu toţii în mrejele viselor – părinţii la ei în iatac, noi pe cuptor, după sobă – un zgomot ciudat avea să străbată din bucătărie. Parcă erau ciripituri, parcă erau guguştiuci ori poate vreo cucuvea ce-şi făcuse sălaşul acolo şi ne cânta prohodul…

         

“Bre, Alexandre”, zice mama, pe jumătate adormită, “scoală-te, aprinde lampa şi vezi ce se-ntâmplă! O fi necuratu’ în casă, e semn rău, vezi că sticla de aghiazmă e sub icoană, să stropeşti peste tot şi în toate colţurile!”

          Nu a fost nevoie de prea multe căutări. În bucătărie, sub pat, tata dădea peste o colivie cu doi hulubi, care cântau de mama focului şi ţopăiau încolo şi-ncoace cu penele înfoiate. Nu a fost greu să ne dăm seama cum ajunseseră ei acolo, prin grija cui şi de ce…

          “Acum ce mai ai de zis, Alexandre? Băiatul ăsta nu se potoleşte deloc; nu e prima oară când aduce acasă animale: ba un căţel, ba o mâţă, ba o cioară găsită pe te miri unde… Acum, colac peste pupăză, ne-a adus şi muzicanţi, să avem concert la miezul nopţii! Gata cu iertatu’, Alexandre, dimineaţă, când s-or scula, să le dai o mamă de uciganie să o ţină minte toată viaţa…”

          Şi, contrariată de lipsa de reacţie a tatei, mama continuă: “De ce eşti mut, Alexandre? Deschide gura odată şi spune-le ce trebuie! Întreabă-i tu, ce i-au dat lui Gavrilaş pentru hulubi? Ce au luat din casă, ce au cărat din gospodărie să plătească hulubii? Ascultă bine ce-ţi zic, Alexandre, dimineaţă, chiar în faţa lor, o să mă scap de hulubii ăştia; ori le tai gâturile şi-i bag la oală, ori le dau drumul să plece de unde au venit, mă mai gândesc… Până atunci, vreau să afli de la ei ce şi când au furat ca să plătească hulubii!”

          “Toate astea”, zise mama ca pentru sine, “trebuie să se fi întâmplat atunci când am fost la prăşit pătlăgelele, la Vie, am lipsit mai mult de acasă şi şi-au făcut de cap... Dacă dimineaţă”, se întoarse ea către tata, “nu pui cureaua pe ei şi nu faci ordine cu împieliţaţii ăştia, ţine minte că plec şi te las cu ei!”

          Dimineaţă, la prima oră, tata înhăma caii şi pleca taman la Vadu Roşca, să vadă cum se mai prezintă semănăturile noastre. “Bine, bine, Alexandre, vii tu diseară acasă, o să-ţi placă ce planuri mi-am făcut şi ce măsuri o să iau!” Furioasă ca o leoaică, mama se apuca de treburile zilnice, învârtindu-se încoace şi încolo cu nervozitate şi energie.

          În fundul grădinii, după magazie, Senea plângea cu lacrimi cât pumnul, jelindu-şi hulubii, cărora mama le dăduse drumul, pufnind şi ameninţând. Venea şi seara, sosea şi tata de la câmp, cu aceeaşi expresie blândă pe chip şi, în timp ce ne aşezam la masă, mama deschidea discuţia, pe un ton cât se poate de categoric…

          “Alexandre, am chibzuit, am cântărit şi am hotărât că nu mai e chip de trăit cu tine… Am să vă las şi am să plec în lumea mare. Am vorbit cu Pavel Voronin şi mi-a spus că este un oraş mare, Bucureşti îi zice, într-o ţară nu departe de noi şi acolo ar fi o fabrică mare, unde poţi munci pe bani mulţi. Aşa că atunci când o să plece Pavel, o să-l rog să mă ia şi pe mine cu el. Mă duc acolo, la Bucureşti, o să câştig bani frumoşi, ce mai, cucoană mă fac! Tu rămâi cu împieliţaţii tăi cu tot!”

          “Naşule, nănaşă, sunteţi acasă?”, întrerupse Nadia lui Petrică monologul sentenţios al mamei. “Acasă, fină”, răspunse mama, “intră liniştită, câinele e legat!”

          “Duminică e Sfânta Marie”, începu Nadia, “hram mare şi iarmaroc la Cuşelovca, eu zic să mergem să vindem purceii, eu am vreo opt, dumneavoastră vreo zece, sunt trecuţi binişor de şase săptămâni, cât o să-i mai ţinem? În plus, o să luăm bani frumoşi pe ei…”

          Şi brusc priorităţile se schimbau, alte planuri, alte preocupări, ame-ninţările mamei rămăseseră suspendate undeva, în timp…

          Venea toamna, cu belşug, dar şi cu sunetul cristalin al clopoţelului; începea şcoala. Alte preocupări, alte planuri… Într-o zi, la lecţia de religie, preotul ne-a explicat că cel mai mare păcat este să-ţi superi părinţii şi să minţi; iar dacă minţi, o să sfârşeşti într-un cazan cu smoală clocotită pentru vecie. Sfântă naivitate copilărească… Ne-au trecut fiorii pe şira spinării, fiind absolut convinşi că acea pildă este purul adevăr, mai ales că – aşa ne spusese bunica odată – preotul este unsul lui Dumnezeu.

          De cele mai multe ori am crezut cu adevărat că mama o să ne pără-sească şi că, în cele din urmă, o să rămânem fără mâncarea ei bună şi fără plăcintele cu brânză care ni se topeau în gură. Tata, pe de altă parte, ştia foarte bine că mama ne iubeşte şi că nu ne-ar părăsi pentru nimic în lume, şi ştia la fel de bine că ameninţările mamei erau, poate, singurul ei mod de a se descărca de grijile şi poverile zilnice. Iar mama, la rândul ei, găsise propria ei metodă de a ne cuminţi, “lasă că-i spun eu lui taică-tău”, ştiind foarte bine că îl adoram pe tata, îl respectam, ne era ruşine faţă de el şi chiar îl priveam cu evlavie, ca pe o icoană.

          Mai târziu aveam să ne dăm seama că mama era de fapt de acord, ce-i drept, tacit, cu felul în care ne educa tata: în credinţă, în cinste şi bunătate. Tata, la rându-i, o iubea pentru firea ei năvalnică, chiar vulcanică uneori, pentru energia ei inepuizabilă şi pentru felul în care trecea, parcă fără nici un fel de efort, peste momentele grele. Şi am mai înţeles că părinţii mei erau făcuţi unul pentru celălalt…

          De ce simţim regretele aşa de târziu? De ce îmi reproşez că nu am făcut nimic pentru ei? De ce nu pot să dau timpul înapoi, să-i strâng în braţe, să-i respect, să-i venerez, să le ofer neasemuite bucurii, onoruri şi bogăţii? Când ţi-ai pierdut părinţii, ai pierdut şi ultimul prieten, spunea un mare învăţat. Nimeni şi nimic nu-i poate înlocui. Păcat că nu avem capacitatea de a înţelege acest lucru la vârste mai fragede, atunci când mai putem face ceva…

Părinţilor mei, în memoria cărora am sfinţit aceste rânduri cu o lacrimă.