Am crezut că, odată cu
trecerea anilor, durerea şi regretele se vor şterge; nu a fost, însă, să fie
aşa… Amintirile sunt încă proaspete în mintea mea şi imaginea lui mă urmăreşte
pretutindeni.
Nu cred că există alt
mod de a-l descrie pe soţul meu decât în tuşe superlative: era blând, înţelept,
cinstit, delicat şi manierat. Era modest şi tolerant, înţelegător şi săritor la
nevoie, gata să ajute pe oricine cu un sfat sau cu o vorbă bună. Prin însăşi
formaţia sa de filozof şi profesor reuşea să creeze foarte repede punţi de
legătură cu oamenii şi să devină un model etic demn de urmat.
Mai presus de toate,
însă, soţul meu era un familist convins. Nicăieri în lume nu s-ar fi simţit mai
bine decât acasă, în căminul conjugal, acolo unde se bucura de calmul, confortul
şi liniştea de care avea nevoie. Îşi iubea şi preţuia familia şi, la rândul
nostru, noi, cei apropiaţi, îl înconjuram cu toată dragostea şi respectul
cuvenite unui om minunat.
De-a-lungul anilor
l-am alintat cu diverse nume, dar cel care mi s-a părut mai deosebit, mai
aparte şi care am simţit că exprima cel mai bine dragostea şi admiraţia mea
pentru el a fost Ciucuţă. Nu am nici
o explicaţie; pur şi simplu avea o rezonanţă distinctă şi era altfel decât
vechile şi îndelung uzitatele “pui” sau “puişor”. El era Ciucuţă, eu eram mămica…
Tocmai acest ataşament
al soţului meu faţă de familie îl determina să se implice mai mult în treburile
gospodăreşti, însă, cu toată voinţa şi bunele sale intenţii, nu-i reuşea nimic,
niciodată… Rămânea fundamental un filozof şi un psiholog, cufundat în
abstracţiunile cărţilor lui, cu care lumea astalaltă, a noastră, avea prea
puţin, dacă nu nimic, de-a face. Capul familiei fiind, nu renunţa însă ca,
măcar din când în când, să-şi ofere ajutorul.
“Ciucuţă” am zis
într-o dimineaţă, “te rog ca până vin de la servici să-mi spargi şi mie nişte
nuci… Le găseşti în torba asta, sâmburii îi pui într-un castron!” S-a organizat
pe dată (un taburet vechi, o scândură, un ciocan, o oală, o farfurie, un
castronaş mai mic, torba la îndemână) şi a purces la treabă, încântat ca un
copil.
Când am ajuns acasă,
la sfârşitul zilei de muncă, bucătăria era plină de coji de nucă… “Dragă,” mi-a
spus Ciucuţă blajin, “mă lupt cu ele de azi-dimineaţă şi nici până acum nu am
reuşit să le sparg pe toate… Sunt frânt de oboseală, nici cafeaua nu am
terminat-o şi am fumat numai două ţigări…” “Păi, bine,” am zis eu, jumătate
contrariată, jumătate amuzată, “cine ţi-a spus să le cureţi pe toate?” “Aşa am înţeles că trebuie,”
mi-a răspuns el, “vroiam să-ţi fac o bucurie…”
Chiar în momentul acela
s-a uitat în ochii mei, a intuit că nu i-a ieşit surpriza şi tot în acelaşi
moment mi-am dat seama că îi pare rău. L-am îmbrăţişat şi i-am spus că nu are
nici un sens să ne agităm pentru nişte amărâte de nuci… A doua zi dimineaţă îmi
anunţam colegele să nu se mai chinuie să cumpere sâmburi de nucă pentru
cozonacii de Crăciun de la piaţă; aveam eu suficient cât să le ajungă la toate!
Altă
dată, intenţionam să fac plăcinte moldoveneşti, aşa că de cu seară l-am rugat pe soţul meu să
mă trezească dimineaţa, la 7.00, ca să pot curăţa dovleacul, ingredient de
bază, în timp util. Pe la 2.00 ori 3.00 mă deşteptam brusc din somn, pentru că
nişte zgomote ciudate răzbăteau în toată casa. În primă fază am gândit că poate
era croitoreasa de la etajul IV, care lucra şi noaptea, atunci când avea
comenzi, apoi m-am hotărât să urmăresc sursa zgomotului… Când am intrat în
bucătărie, mi-am pus mâinile în cap: soţul meu despicase ditamai dovleacul cu
toporul şi-l cioplise bucăţi-bucăţele; erau coji peste tot, sâmburi împrăştiaţi
pe pereţi iar bucăţi de pulpă de dovleac zăceau atârnate pe bufet şi pe
geamuri… “Ciucuţă, nu te-am rugat eu să mă trezeşti la 7.00, ca să mă ocup de
dovleac? Aveam socotelile mele, de gospodină… Ce te-a apucat să deranjezi
vecinii în crucea nopţii?” “N-am putut să dorm, mămică”, a zis el, dezamăgit
foarte şi cu vocea stinsă, “m-am gândit că o să-ţi fac o surpriză şi uite ce a
ieşit…”
Toate aceste mici
incidente nu au fost niciodată de natură să disturbe pacea şi armonia căminului
nostru, ba dimpotrivă: dădeau o culoare aparte căsniciei şi, după ce
evenimentele se vor fi consumat, ne amuzam copios amintindu-ne de ele. Ştiam
foarte bine că izvorau din dorinţa
soţului meu de a mă ajuta în gospodărie, din dragostea lui faţă de familie şi
poate din faptul că numai acolo, în intimitatea căminului nostru, se simţea
fericit, protejat şi în elementul lui.
Păstorise generaţii
întregi de elevi şi întâlnirile cu multele promoţii îi blocau toată ziua şi
toată noaptea cu bancheturi ori baluri. De cele mai multe ori găsea pretexte să
se retragă chiar în mijlocul dansului… “Hai acasă, dragă, am mâncat, am băut,
mi-am ţinut discursul, nu are nici un rost să mai stăm…” “Măcar o oră,” am
încercat eu să-l înduplec, “să ascultăm muzica, să-i privim cum dansează!” “Ce
muzică,” mi-a replicat el, “zgomotul ăsta asurzitor de clopote, tălăngi şi
fiare vechi? Şi despre ce dans vorbeşti? Ţopăiala asta, dezmăţul, femeile
îmbrăcate ruşinos, în rochii prin care poţi să le vezi anatomia? Hai, mamă, acasă,
nu avem ce căuta în balamucul ăsta!”
Odată ajunşi acasă,
ne-am trântit în fotolii aşa, îmbrăcaţi de gală. “Câtă linişte, mamă, câtă
bucurie poţi să respiri în căminul tău, nu-i aşa?” “La ce bun să te pregăteşti
atâta, cu haine noi, cu cheltuieli inutile,” i-am răspuns eu, puţin iritată,
“când tu nu vrei să stăm niciodată până la sfârşit?” “Lasă,” a zis el zâmbind,
“pregătirile astea vestimentare nu au fost în zadar, săptămâna viitoare Dan
Grigore susţine un concert de pian, cealaltă săptămână ne ducem la o
reprezentaţie a Operei din Bucureşti, cu Carmen de Bizet, luna viitoare e un
mare concert simfonic… Şi îţi promit că de la manifestările astea de cultură nu o să te mai zoresc către casă! Sunt în stare să
stau şi 3-4 ore nemişcat într-o sală de teatru, într-un amfiteatru de
operă ori în prezenţa unui act de cultură sau de artă veritabilă…”
Practic, soţul meu a
fost cel care, fie în mod direct, fie prin pasiunea pe care o avea pentru artă
şi cultură, m-a încurajat să călătoresc, să văd lumea (sau măcar atât cât se
putea vedea din ea pe vremea aceea). Nu am ratat nici o excursie organizată pe
atunci, că era în ţară ori peste hotare, în Europa, în Asia Mică, în Asia Centrală… Refuza, însă, să mă însoţească, pe de-o
parte pentru că nu agrea călătoriile de nici un fel şi, pe de altă parte, era
comod din fire şi avea micile lui tabieturi fine, la care nu putea renunţa.
“Bine, mergem,” a
acceptat el, la un moment dat, să mă însoţească într-o excursie în U.R.S.S.,
“dar cu o condiţie: vreau să-mi cumpăr o undiţă de la ruşi! Am auzit că au
nişte undiţe nemaipomenite!” “Cumpărăm, fără îndoială,” am zis eu, “dar ce o să
faci tu cu undiţa, nu ţin minte să te fi dus vreodată la pescuit?” “M-am gândit
că acum, la pensie, o să-mi prindă bine… O să stau pe malul râului, cu undiţa
în apă, poate o să şi prind ceva, cine ştie?”
Aşa că, după ce ne-am
bucurat privirile şi sufletul cu frumuseţile arhitecturale, culturale şi
artistice ale Rusiei, înainte de a ne întoarce în ţară
am purces la cumpărături. Prima achiziţie, în ordinea priorităţilor, a fost,
fireşte, o undiţă performantă. A doua, la ceva timp, a fost o a doua undiţă,
mai performantă, cu mulinetă de-nu-ştiu-care… Spre marea mea satisfacţie, am
reuşit să cumpăr, pentru mine, două inele cu piatră de jad. Şi de aici încolo a
început seria gafelor lui Ciucuţă…
La graniţă, ni s-a
spus în mod clar că nu avem voie să trecem decât cu un inel de persoană. Simplu ca bună-ziua! “Ciucuţă, pune-ţi inelul
ăsta pe deget,” am zis, “două persoane, două inele, e perfect legal!” “Mai bine
aruncă-l,” a spus el, cu frică, “nu vreau să ne aresteze ruşii şi să ne trimită
în Siberia!” “Şi ştii ce?” a continuat cu
temerea omului profund cinstit şi corect, care nu vrea să intre în încurcături,
“eu zic să lăsăm undiţele aici, în cuşetă, nu ştii care dintre vameşi se mai
leagă şi de astea… Am trăit o viaţă întreagă fără undiţe, vom trăi şi de acum
încolo la fel!”
Trecuserăm cu bine de
controlul vamal, eram deja pe teritoriul României şi eu mă chinuiam să-l
conving pe soţul meu să încerce să doarmă, măcar pentru o oră, două. Tresărea
la fiecare zgomot şi mă întreba, agitat, dacă mai vin grănicerii, ori vameşii…
Ajungeam cu bine la
Bucureşti, bagajele erau în ordine şi la locul lor, iar preţioasele undiţe erau
în siguranţă. “Ciucuţă,” am zis, “suntem în Bucureşti, suntem bine, cred că e
momentul să sărbătorim cu nişte şampanie şi nişte salam de Sibiu. Tu stai aici, lângă bagaje, eu o să
dau o fugă până la cel mai apropiat magazin, să cumpăr ce trebuie şi mă întorc
cât ai clipi!”
…Destupasem şampania,
turnasem în pahare şi nici până acum nu-mi dau seama cum de nu am murit, chiar
acolo, pe loc, în momentul în care constatam că soţul meu nu mai avea inelul cu
piatră de jad pe deget… “Ciucuţă,” am articulat cu greu, în timp ce simţeam că
mă lasă puterile, “unde e inelul? Ce ai făcut cu el, omule, unde l-ai ascuns,
unde l-ai băgat, spune-mi repede…” “L-am scos la graniţa rusească şi l-am
aruncat,” a spus soţul meu, convins de dreptatea lui, “ruşii ăştia sunt
vicleni, chiar periculoşi, uneori…Lasă, nu fi supărată, dacă om fi sănătoşi îţi
voi cumpăra alt inel, şi mai frumos decât ăla!”
Eram supărată,
dezamăgită şi frustrată şi, atunci când trenul ajungea în gara din Vâlcea,
acasă adică, i-am spus: “Eu o să mă ocup de cele 5 bagaje ale noastre, sarcina
ta este să ai grijă de undiţe. Le ţii în braţe şi nu te desparţi de ele pentru
nimic în lume, ai înţeles?” “Bine, bine…” a mormăit el, spăsit.
Lume multă,
aglomeraţie mare, cu chiu cu vai am reuşit să ne coborâm din tren. “Stai aici,
lângă bagaje” am zis, “şi nu scăpa undiţele din ochi! Eu mă duc să chem un
taxi!” M-am întors cu taxiul, Ciucuţă, fericit, s-a aşezat în faţă, lângă
şofer, eu m-am înghesuit într-o poziţie nefirească în spate, alături de cele 5
bagaje cât toate zilele…Nu cred că parcursesem nici măcar un kilometru când
ideea m-a izbit ca un fulger în moalele capului. “Ciucuţă,” am spus aproape
şoptit şi fără vlagă, “unde sunt undiţele? Ce am vorbit noi, cum ne-am
înţeles?” “Păi, nu le-ai luat tu?”, a întrebat el, absolut nevinovat.
L-am rugat pe şofer să
tragă pe dreapta şi să mă aştepte şi m-am precipitat către gară. Norocul nostru
a fost cu aglomeraţia de pe peron, nimeni nu dăduse importanţă undiţelor,
gândind, probabil, că proprietarul e undeva pe aproape, în mulţime. Erau în
acelaşi loc în care le lăsaserăm. Le-am recuperat, deci, şi taximetristul mi-a
întărit convingerea că a meritat efortul: “Bine că le-aţi găsit doamnă, sunt la
mare căutare şi foarte scumpe…”
Deznodământul? Câteva
săptămâni mai târziu, un prieten care venise la noi în vizită le-a reperat pe
dulap, nemişcate şi neatinse, în husele originale. “Ce faceţi cu ele, nu le
vindeţi?” “Cu mare drag,” am zis, oarecum uşurată, “soţului meu i-a trecut
pofta de pescuit, nu lasă el cititul pentru nişte amărâte de undiţe!” Drept pentru
care m-am scăpat de ele atunci, pe loc, şi odată cu ele şi de nefericitul
episod cu vânzoleala de la gară.
Trecuse ceva timp de la călătoria cu
peripeţii, venisem acasă de la servici şi pe masa din sufragerie mă aştepta un
platou mare cu ardei copţi (mâncarea mea preferată), aranjaţi frumos şi cu o
roşie mare în mijloc, ca să dea întregului
aranjament aspect de floare. Plăcut surprinsă, l-am sărutat şi i-am
mulţumit frumos. “Doream să-ţi fac o bucurie, mamă,” a zis el, sfios, “destul
ai oftat după inelul ăla pe care l-am aruncat la graniţa rusească!” “Ei, lasă,”
am zis eu împăciuitor, “am iertat, am uitat, hai să ne aşezăm la masă, mi-e o
foame de lup!”
Un singur lucru nu-mi
dădea pace. “Ciucuţă, cum ai reuşit să cureţi ardeii atât de bine, sunt atât de
albi şi aspectuoşi, mie nu-mi ies niciodată aşa?” “Foarte simplu,” mi-a răspuns
soţul meu, bucuros că poate împărtăşi experienţa lui de bucătar, “i-am copt pe
tavă şi, aşa perpeliţi, negri de funingine, i-am pus pe toţi în chiuvetă, cu
apă multă. După care i-am spălat, unul câte unul, cu săpun. Pe lângă codiţe nu
se lua prea bine pârleala, aşa că m-am folosit de o periuţă de dinţi. Uită-te
şi tu, mamă, cât de frumos arată,” a continuat el, încântat, “i-am şi limpezit
de două ori!”
…Brusc, mi-a trecut foamea.
Complet. Pur şi simplu stăteam acolo, cu platoul de ardei curaţi ca lacrima în faţă şi eram incapabilă să reacţionez în vreun
fel, pentru că nu îmi dădeam seama dacă era o glumă, un vis urât, ori se
întâmplase aievea. Pe măsură ce şocul iniţial se estompa, am început să-i
explic, cu răbdare şi înţelegere, ce se întâmplase de fapt. Un singur răspuns
din partea soţului meu: “Deh, dragă, eu am vrut să-ţi fac o plăcere, nu mi-a
ieşit, doar nu sunt nişte amărâţi de ardei un cap de ţară! Faci tu mâine alţii,
după reţeta ta, viaţa e prea frumoasă ca să ne supărăm pentru nişte legume…
Uite, hai mai bine să-ţi citesc ce spune Balzac în cartea asta…”
Am trecut repede şi
peste acest episod pentru că, încă o dată, realizasem că micile lui stângăcii
şi gafe izvorau din dorinţa lui fierbinte de a-mi face pe plac, de a mă ajuta
în gospodărie după puterile lui, de a mă împăca atunci când îşi dădea seama că
greşise, sau, altfel fie spus, de a-mi arăta că mă iubeşte…
Avea, însă, şi momente
sugestive pentru aspiraţia lui de a deveni un soţ şi un cap de familie mai bun.
Pregătisem, la un moment dat, două sacoşe cu sticle goale spre a le duce la
magazin şi a lua produse în schimb.
“Ce faci, mamă, cu
sacoşele alea?” m-a întrebat el, curios, şi nici nu a aşteptat să termin de
explicat: “Dă-le încoace, sunt bărbatul casei, le duc eu!” “Bine, dar ce vor
zice oamenii când te vor vedea cărând sticle goale?” am întrebat, la rându-mi,
oarecum îndoită. “Nu e nici o ruşine în a-ţi ajuta familia, chiar şi atunci
când eşti director de liceu!”
Pe drumul înspre
magazin, avea să se întâlnească, inevitabil, cu un coleg. “Vai, de mine,
domnule director,” s-a mirat acela, “cum aţi ajuns să vă pretaţi la aşa ceva?”
“Nu numai că nu e o ruşine, colega,” i-a răspuns soţul meu, fără să clipească,
“pentru mine e o onoare să-mi pot ajuta familia şi să fiu de ajutor la
treburile gospodăreşti… Nu crezi că un gest atât simplu şi la îndemâna oricui
dă un pic de culoare vieţii şi familiei?”
Mergând mult înapoi în
timp, un alt capitol edificator pentru fibra interioară a personalităţii
soţului meu începea într-o vineri, când primea ordinul de concentrare.
Luni-dimineaţă, la orele 7.00, era prezent, conform ordinului, la o unitate militară
din Râmnicu Vâlcea; deh, cu armata nu te joci! Careu cu militarii concentraţi,
tabele, repartizări în dormitoare, dispoziţii scurte şi precise. Ordine şi disciplină, că altfel dracu’ vă ia
pe toţi!
Instrucţia companiei a
IV-a, la care fusese repartizat şi Ciucuţă, căzuse în sarcina sergentului
Bumbăcel (cum altfel?), care ţinuse de la bun început să-şi impună autoritatea
în faţa proaspeţilor concentraţi: “Nici o vorbă, nici o şoaptă, nici un cuvânt
să nu aud, aţi înţeles?” “Nţeles, să trăiţi, domn’ sergent!”
Rigorile şi barierele
cazone aveau să se topească pentru Ciucuţă de îndată ce păşea în dormitor şi
dădea cu ochii de fostul său coleg de la Facultatea de Filosofie, Virgil
Ierunca. Prinşi în dezbaterea lor aprinsă despre Kant şi Platon, despre Nae
Ionescu sau Nicolae Iorga, nici nu auziseră semnalul de adunare, însă i-a trezit
din reverie Bumbăcel: “Ce e mă cu voi, sunteţi surzi? Ce e cu ţinuta asta?
Bocancii descheiaţi şi nelustruiţi, tunicile vraişte, nasturi lipsă la
vestoane… Şi pe deasupra mai şi vorbiţi franţuzeşte… Marş imediat şi
încolonaţi-vă, plecăm la instrucţie, dau eu milităria jos din pod,
filfizonilor!”
Sosise ordin ca, în 24
de ore, compania soţului meu să se prezinte cu tot efectivul la o unitate
militară din zona Harcovului. “Vedeţi, bă,” a rânjit Bumbăcel, “noi suntem aici
ca să ne apărăm ţara, nu avem timp de
franţuzismele voastre!”
Aproape de Harcov,
însă, ruşii reuşeau să-i împingă printr-un val de atacuri spre Nistru. Reuşeau
să rămână pe poziţii undeva, în Sudul Basarabiei, în nişte tranşee foarte
adânci, din care sergentul Bumbăcel îi sfătuise să nu ridice capul; ruşii aveau
iscoade şi patrule peste tot şi dacă simţeau ceva, acolo le putrezeau oasele…
“Tu ce tot clefăi şi molfăi acolo, soldat?” s-a întrerupt din instrucţiuni
Bumbăcel, uitându-se curios la Ciucuţă. “Rumeg şi eu nişte ţărână din asta cleioasă
şi gustoasă din glia străbună a Basarabiei, domn’ sergent” a răspuns soţul meu,
senin, “nu am mâncat nimic de trei zile!” “Ei, bravo,” a pufnit sergentul,
“suntem în mijlocul frontului, în plin război şi ţie-ţi arde de filozofii… De
ce crezi tu că am venit până aici? Să ne apărăm ţara
şi să murim pentru ea, dacă e nevoie!” a adăugat el, de parcă era necesar ca
tocmai el să le explice soţului meu şi lui Virgil Ierunca ce înseamnă
patriotism şi dragoste de ţară.
În câteva zile soarta
războiului avea să se schimbe, însă, pentru că România se aliase cu Rusia.
Teteriştii au fost lăsaţi la vatră. Soţul meu a revenit la catedră. Virgil
Ierunca a ales calea exilului în Franţa şi, împreună cu Monica Lovinescu a
întreţinut vie flacăra patriotismului românesc la Radio Europa Liberă. Dar
prietenia dintre Ciucuţă şi Virgil Ierunca a continuat, peste timp;
corespondau, chiar în acele vremuri aspre şi, din când în când, primeam cărţi.
Într-o zi m-am pomenit
cu el acasă ţinând în braţe un buchet de flori mototolite, rupte, unele fără
codiţe, altele ofilite. “Ce e, Ciucuţă, cu buruienile alea?” l-am întrebat,
oarecum contrariată. “Ei, mamă,” a oftat el, “buchetul ăsta a fost extraordinar
de frumos şi proaspăt, îl luasem pentru tine, numai că, pe drum încoace m-am
împiedicat de o piatră şi am căzut, florile s-au rupt, vezi şi tu… Aşa că le-am
strâns de pe jos, cum am putut…” “Păi bine, dragă, trebuia să le fi lăsat acolo
şi să vii liniştit acasă!” “Nu puteam,” mi-a spus el uitându-se în ochii mei,
“erau pentru tine…” Şi m-a lăsat, pentru a nu ştiu câta oară, fără replică.
Mă simt vinovată, Ciucuţă, pentru că nu te-am răsplătit cu
gesturi mai pline de tandreţe, pe care le meritai din plin. Mă simt vinovată că
nu m-am zbătut mai mult pentru sănătatea ta şi iată, te-am pierdut. Mă simt
vinovată că te-am lăsat să pleci. Nu a existat, nu este şi nu va exista un
termen de comparaţie pentru tine. Descopeream, pe zi ce trecea, alte şi alte
calităţi în tine şi până şi micile tale gafe şi stângăcii erau fermecătoare,
pentru că erau parte integrantă din omul minunat care erai. Omul meu.
În fiecare an, de 1 ianuarie, aranjez masa şi scot o sticlă
de şampanie, cu ocazia concertului de la Viena. Mai ţii minte cât de mult ne
plăcea să-l ascultăm şi să-l urmărim împreună? Acum sticla de şampanie rămâne
nedesfăcută; nu mai am cu cine ciocni. Scaunul şi paharul tău sunt goale, goale
îmi sunt şi mie inima şi sufletul. Şi nu-mi rămâne decât să mă plec cu smerenie
în faţa mormântului tău. Ai fost şi ai rămas un sfânt pentru mine!
Aceasta e spovedania
mea, sinceră şi nealterată, pe care o închin cu drag nepoţilor şi strănepoţilor
mei. Poate le va fi de folos şi-i va alina în momente de supărare, în momente
de cumpănă. Cea mai frumoasă formă de existenţă omenească este, până la urmă,
familia…