Pensionari şi veterani, de ce aţi rămas în genunchi?

Am uitat şantierele pe care am muncit în condiţii de ploi, ger, noroi şi zăpezi? Am uitat cum se ridicau în urma noastră clădiri, case, şcoli, cămine, parcuri şi alei pentru popor? Am uitat că după o săptămână de muncă în fabrici, uzine, pe ogoare, duminica eram chemaţi la munca voluntară? Plecam voioşi la culesul recoltei, curăţenia parcurilor şi culturalizarea maselor la sate. Am uitat că pâinea pe care o mâncam era cumpărată pe cartelă? Războiul a lăsat multe sechele în sufletele noastre, dar noi munceam şi construiam de zor aşteptând democraţia.

În ce măsură ne mai sunt respectate drepturile câştigate cu atâta sudoare? De ce nu se mai eliberează veteranilor de război biletele gratuite (unul pe an) la tratament balnear? De ce la farmacie se aplică taxe pentru medicamentele gratuite? De ce pensionarilor care au lucrat în grupele I şi II de muncă nu li s-a calculat pensia conform hotărârii? De ce politicienii au salarii de mii de euro, îşi fac concediile în străinătate îşi fac vile şi au maşini de lux? De ce atâta discrepanţă între pensionarii ajunşi la vârsta de 80-85 de ani care au muncit şi au trudit din greu, şi politicieni?

Drepturile câştigate în '89 se aplică unor anumite categorii, dar nu şi pensionarilor. De ce atâtea călătorii peste hotare pe banii statului? De ce atâtea mese costisitoare cu prilejul unor sărbători? Considerăm multă risipă cu festivaluri, excursii şi petreceri costisitoare. Timpul şi banii erau necesari în redresarea economiei. Cu banii risipiţi se puteau înfiinţa cantine pentru pensionarii bătrâni, cu fonduri create pentru aşa ceva. Facem apel la organele locale şi cele centrale să ne ajute să ne ridicăm din genunchi.

Ajutaţi-ne să îmbrăcăm haina demnităţii. Dorim să trăim şi să murim demni. Mai multă comunicare cu noi pe toate tărâmurile. Noi mai putem contribui cu idei, planuri şi programe în folosul colectivităţii acestui oraş. Nu ne trataţi cu indiferenţă şi neîncredere. Suntem mari patrioţi, iubim oraşul. Suntem alături de autorităţi în toate acţiunile pozitive. Facem apel şi la tineret să fie prezent la toate chemările noastre, nu numai la concerte de muzică, uşoară, sport sau filme porno. Respectăm dorinţa tinerilor, dar e bine să fie uniţi cu bunicii şi străbunicii lor.

Domnule Primar, pensionarii vă propun...

Oraşul nostru se bucură de o aşezare pitorească. Nu toţi locuitorii preţuiesc, însă, acest dar minunat. Curăţenia şi îngrijirea oraşului lasă de dorit în multe cazuri. Domnule primar, vă rugăm cu respect să ne ajutaţi în următoarele cazuri: 

• Să se monteze încă cel puţin două (2) cabine cu scaune în staţia de autobuz din faţa magazinului de artă, vis-a-vis de Cozia. Această staţie deserveşte călătorii din Zona Nord, Traian şi Ostroveni. Sunt necesare cel puţin 10-15 scaune faţă de numărul mare de călători la orice oră. Vine toamna cu ploi şi frig, apoi iarna. Mulţi călători sunt în vârstă şi bolnavi. Aşteptăm cu încredere extinderea acestor cabine. Nu uitaţi promisiunile făcute! 
• Vă rugăm să dispuneţi salubrizarea celor două pasaje (ganguri) de acces spre biserica Sf. Anton. Aceste pasaje sunt permanent murdare, confundate cu ghenele de gunoi. Se impune asfaltarea, zugrăvirea pereţilor, câte 2 coşuri de gunoi şi afişe de atenţionări. Această biserică catolică este vizitată foarte des şi de turişti străini.
• În Zona Nord, pe Str. Crinilor, între Bl. A6 şi Bl. 27 se află o alee de acces din zonă spre calea  lui Traian şi invers. Treptele aleii sunt degradate în proporţie de 90%. Acest drum de acces corespunde direct şi cu spitalul judeţean. Pensionarii în vârstă le urcă şi le coboară foarte greu când au nevoie de spital. Se impune de urgenţă repararea şi asfaltarea acestor trepte. În iarna 2011-2012 au fost mai multe cazuri de căderi şi rostogoliri de pe aceste trepte. În caz de zăpadă şi îngheţ vor deveni aproape impracticabile, dacă nu se iau măsuri.
• Să luaţi măsuri mai ferme şi amenzi usturătoare faţă de cei care distrug bunul obştesc, care nu respectă curăţenia, spaţiile verzi şi locurile publice. Să se aplice amenzi şi locatarilor care aruncă murdăria pe geamuri. Să fie dotaţi cu chitanţiere şi gardienii şi salariaţii de la primărie care să ia măsuri când le constată. Covoare de coji de seminţe, mucuri de ţigări, cutii goale, hârtii etc. 
• Domnule Primar, rugăm să ne sprijiniţi în respectarea drepturilor noastre. Interveniţi la spitale pentru reducerea timpului de aşteptare!

Iftime, de ce-o loveşti aşa de tare?

Toloaca – aşa-i spuneau sătenii – era o colină domoală, acoperită cu iarbă verde şi deasă, care se întindea, cât vedeai cu ochii, dincolo de râpă. Acolo se adunau vitele la cireadă, dimineaţa şi tot acolo le oprea văcarul seara, atunci când fiecare stăpân îşi lua vita acasă.

În zilele de sărbătoare, toloaca era locul de distracţie a tineretului din sat. Se organizau diferite jocuri sportive şi distractive: meciuri cu mingi improvizate, ţurca, trânta între cei mai voinici flăcăi, alergatul pe diferite distanţe, se spuneau glume şi bancuri. Fete şi băieţi cântau romanţele la modă, fiecare etalându-şi vocea de bas, tenor, sau fetele cu vocea lor de soprane şi cântecele lor răsunau în văzduh, taman până în vatra satului.

Sus de tot, acolo unde se sfârşea toloaca, se afla o izâtură, adică o râpă cu apă bâhlită, plină de stuf, de buruieni şi de păpuriş. Împrejur mărăcini, câteva sălcii, salcâmi, orăcăit de broaşte şi ciripit de păsări, ca într-un crâng de poveste.

În acest loc mirific, ascunsă vederii de nişte salcâmi, era căsuţa Dochiţei lui Bursuc şi a soţului ei, Iftim. Unde îl găsise Dochiţa pe soţul ei, de unde şi cum îl adusese, nu ştia nimeni... Cert este că atunci când au dat cu ochii de Iftim, Bursuc şi Bursuciţa i-au alungat pe amândoi de la casa lor. Dochiţa şi Iftim au fost, deci, nevoiţi să-şi facă un adăpost unde să locuiască.

Cât pitoresc, câtă vrajă, cât farmec şi câtă atracţie avea această căsuţă! Ruptă parcă din cea mai îndepărtată antichitate, nu putea opri curiozitatea trecătorilor. Cei patru pereţi erau o combinaţie de chirpici, cartoane, scânduri şi deşeuri strânse de pe izâtură iar acoperişul, jumătate stuf, jumătate paie cu spice de grâu printre ele. Primăvara boabele de grâu încolţeau şi un covor verde se aşternea pe acoperiş.

Dochiţa şi Iftim duceau o viaţă cât se poate de retrasă şi plină de mister. Nu munceau, pentru că pământurile îmbelşugate, livezile, viile şi pădurea le ofereau tot ce le era necesar traiului, dar nici nu cerşeau. Sătenii, la rândul lor, nu se preocupau foarte tare de această familie singuratică, ce trăia sus, pe izâtură, aşa că cei doi aveau viaţa lor, liniştită, de familie, acolo, în micul lor univers.

Era o seară liniştită de august, copiii se întorceau cu vitele din Bălţata, de la păscut şi se opriseră, ca de obicei, pe toloacă, să-şi ia rămas bun unii de la alţii până a doua zi. Deodată, din curtea lui Iftim, zgomot, ţipete, înjurături şi blesteme...

Curioşi, copiii s-au apropiat de căsuţă, urmaţi îndeaproape de nenea Manole cu boii şi vaca. O dată ajunşi în faţa casei, ce să vezi? O bătaie ca-n filme... Dochiţa striga cât o ţinea gura: “Nu mai da, măi banditule, aşa de tare, hoţ şi puşcăriaş ce eşti! Crezi că lumea nu ştie că tu furi găinile sătenilor? Tu i-ai prădat pe jidanii din Soroca, de i-ai lăsat fără bani şi fără ceasuri, şarlatan, bandit, hoţ şi cremenal ce eşti!”

Parcă mai îndârjit, Iftim a început s-o lovească şi mai tare cu pumnii şi cu picioarele şi atunci nenea Manole s-a apropiat de el şi pe un ton rugător şi blând i-a zis lui Iftim să n-o lovească aşa puternic, că poate să moară. Spre stupoarea asistenţei, Dochiţa se ridică sprintenă de jos, se scutură de praf şi se îndreaptă furioasă spre Manole: “Ascultă, măi Manole, ce treabă ai tu să te bagi în familia noastră? Mai bine vezi-ţi de familia ta şi de sluta de nevastă-ta. Soţul meu e stăpânul meu şi are tot dreptul să mă bată când are chef şi când vrea! Şi voi ce vă holbaţi aşa,” s-a stropşit ea către copii, “ia căraţi-vă imediat acasă! Ce, nu aţi mai văzut gospodari ca noi care se mai ciondănesc?”

Bălăcărit de Dochiţa, nenea Manole pleca încet cu vitele la vale, urmat de copiii încremeniţi de cele văzute şi auzite. În urma lor, ostilităţile începeau din nou, cu mai multă furie, de data asta cu toată recuzita din casă: căni, ulcioare, oale, străchini şi cuţite zburau zvârlite cu sete, de la unul la celălalt… Adăpostiţi în spatele unor sălcii, copiii priveau muţi şi speriaţi încleştarea plină de ură şi sălbăticie dintre cei doi… Fulgii din perna ruptă, aruncată în capul lui Iftim, zburau haotic, iar Dochiţa, cu bluza sfâşiată şi părul despletit, rezista vitejeşte în această luptă cot la cot cu soţul ei, care se bucura de toate drepturile… Odată cu venirea serii, familia s-a liniştit şi cei doi au început să-şi strângă, în tăcere, obiectele aruncate.

Copiii ieşeau din tufişurile unde se ascunseseră şi plecau spre casele lor, împreună cu nenea Manole. În seara aceea toţi au avut ce povesti din cele văzute la casa lui Iftim. Faptele au fost amplificate şi hiperbolizate, iar a doua zi satul clocotea de cele auzite de la copiii lor. Iftim şi Dochiţa s-au retras câteva zile în linişte şi armonie…

Vovel, nepotul lui Ştrul, deschisese în sat o mică cârciumioară, cu două-trei mese, două-trei scaune şi băuturi de prima calitate: şliboviţă, secăriţă, tescovină şi vin, zaibăr şi puterea ursului. În zilele de refacere, după bătăile crunte, Iftim venea cu Dochiţa lui la cârciuma lui Vovel pentru a petrece o seară romantică. Precaut, Vovel avea o politică aparte pentru genul ăsta de clienţi: le cerea banii pe băutură înainte…

Un cuplu de invidiat: îşi vorbeau frumos, îşi turnau în pahare unul celuilalt şi ciocneau paharele făcându-şi urări pline de dragoste şi afecţiune. “Să fii sănătos, puişor drag!” “Şi tu, frumoasa mea dragă!”… Când începeau să se cherchelească, Vovel îi dădea afară şi încuia uşa în urma lor.

“Hai, Dochiţa tatii, să mergem la cuibuşorul nostru drag… Nu ne-a lăsat să mai petrecem, al naibii de jidan!” Iftim o prindea de mijloc pe Dochiţa şi porneau, împleticindu-se uşor, spre casă. După ce treceau râpa, în faţa lor se desfăşura toloaca în toată splendoarea ei.

“Ce zici tu, Iftime, dacă ne aşezăm pe lespedea de la izvoraş şi tragem nişte cântări de ale noastre? Nimeni în satul ăsta nu are glas ca al nostru. Tu, Iftime, dacă nu te ţineau la puşcărie atâţia ani, puteai să cânţi chiar în corul mănăstirii!” “Uiţi, Dochiţo,” a zâmbit Iftim, “povestea cu banii furaţi de la biserică, când m-au prins jandarmii şi m-au ţinut la arest zile întregi, fără mâncare, fără apă, numai în bătăi…” “Oameni fără suflet,” a oftat Dochiţa, “să te ucidă în bătaie pentru nişte copeici luate din biserică? Nu ai luat din buzunarul lor nimic.” “Amândoi am suferit nevinovaţi, dragă Dochiţo, ce? pentru brăţara pe care ai luat-o de la Ştrul trebuia să te lege jandarmii ca pe o hoaţă? Parcă era un colţ de ţară tinicheaua aia care ziceau că e de aur…” “Aşa e,” a încuviinţat ea, “dacă nu ai fi lângă mine şi eu lângă tine ce ne-am face oare, Iftimaş? Mai bine cântă-mi tu cântarea aia care-mi place mie cel mai mult!”

“Frumoasa mea cu ochii verzi,” a început Iftim, “Dochiţo, în genunchi te rog să crezi, că pe tine te iubesc şi de dor mă prăpădesc.” După care continua cu romanţa Trece un car cu boi pe drum. Dochiţa îi ţinea isonul cu vocea ei puternică, de soprană.

Trecuseră câteva zile de linişte totală, întreruptă numai de păsările din copaci şi broaştele din izâtură, când Iftim striga la nevastă-sa, trezit ca dintr-un vis urât: “Ascultă, fa, când are de gând mă-ta, Bursuciţa, şi taică-tău, Bursuc, să dea ortu’ popii şi să ne lase să ne mutăm noi în casă să trăim şi noi mai bine? Cât ai, fa, de gând să mă ţii pe muchea asta de deal? Tu nu vezi că se rupe malul şi ne prăbuşim drept în fundul izâturii?”

“Iftimaş,” a răspuns ea, împăciutoare, ei ne-ar primi şi acum în casă, dar nu te cunosc pe tine; adică cine eşti, al cui eşti, din ce sat eşti şi de ce ai stat atâţia ani la închisoare?” “Cum fa,” s-a indignat el, “mă judecă ei pe mine, prăpădiţii dracului de boşorogi? Mai bine să mă întrebe cum te-am luat eu pe tine, prăpădito…. Ţii bine minte cum te-am găsit cu şleahta de haidamaci în pădure? Mi-a fost milă, te-am luat cu mine şi acum ţii cu ei, în loc să ţii cu mine? Stai că-ţi arăt eu, să mă ţii minte toată viaţa…”

Şi jap! şi trosc! şi dă-i şi pisează la Dochiţa şi cu pumnii, şi cu picioarele. “Un bărbat frumos, vajnic şi arătos ca mine, puteam să iau fata ministrului, nu pe tine miorlăito!” a scrâşnit el, şi dă-i, şi ţipă, şi iar dă-i, ca să ştie Bursuc cu Bursuciţa ce ginere le-a găsit fata lor. Şi în furia lui, Iftim puse mâna pe cuţit şi o zgârie rău pe pulpa unui picior. “Săriţi! Săriţi, oameni buni, cremenalul mă omoară! Săriţi, că m-a înjunghiat!” Ţipetele Dochiţei se auzeau până în vale, la casa lui Costan.

Spiritele se domoleau pentru o clipă, ca să reînceapă cu o intensitate şi mai mare. “Hoţul! El e tâlharul satului,” ţipa Dochiţa ca din gură de şarpe, “săriţi, săriţi că mă omoară, m-a tăiat banditu’!”

“Costane, du-te măi omule şi vezi ce se întâmplă acolo. În noaptea asta se face moarte de om…” Cu furca de fier într-o mână, cu un ciomag şi cu câinele lui, Lăbuş, după el, Costan urca sus, la Iftim. “Iftime! Iftime, ieşi oleacă afară, măi, ce-i la voi…”

Nici nu apucase bine omul să termine că Iftim se precipita către poartă, turbat, cu privirile tulburi şi cu o toporişcă în mână… “Ce cauţi la poarta mea, Costane? Dacă nu pleci, bag furca aia a ta de fier drept în tine… Marş de la poarta mea, strâmbule ce eşti!” “Măi, Iftime,” i-a zis Costan, blând, “nu-i frumos ce faceţi, e trecut de miezul nopţii şi voi aprindeţi satul cu urletele şi ţipetele voastre…” “Costane,” a replicat aprins Iftim, “dacă nu pleci o să vină nevastă-ta să te ia cu făraşul din urzicile ăstea, ai înţeles?”

Omul îşi lua seama şi făcea drumul înapoi către casă; nu e bine să te pui cu nebunul…

”Ce vroia Costan de la noi, dragule?” Luat complet prin surprindere de schimbarea de atitudine a Dochiţei, Iftim se domolea, brusc. “Ce să vrea, oameni neserioşi, dragă! Se bagă peste tot, uite aşa, netam-nesam…” “Ei, puişor drag, nesimţire curată din partea lor…Când ne-am amestecat noi în familiile cuiva, dragule? Eu zic să-i lăsăm în pace pe toţi nesimţiţii şi să ne pregătim de culcare…” a zis Dochiţa, pe acelaşi ton neutru, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce şchiopăta amarnic de un picior. “Ia adă tu de afară o mână de lut galben, îl înmuiem şi facem două comprese; le punem la picior legate cu basmaua mea cea mare şi până dimineaţă vindecarea e gata. Lutul scoate fierbinţeala şi vindecă orice rană…”

Mai bine de o săptămână numai concertul broaştelor, păsărilor, greerilor şi foşnetul frunzelor au mai tulburat liniştea patriarhală din jurul căsuţei. Duminica următoare, Iftim şi Dochiţa, proaspeţi, odihniţi şi ferchezuiţi, se hotărau să coboare în sat, la cârciuma lui Vovel. “Hai fa, Dochiţo să ne mai petrecem, că doar oameni suntem,” o încurajase Iftim, “ne ajunge cât stăm pe toloaca asta cu prostimea; să stăm şi noi la local cu lumea bună la masă!”

Parcă în ton cu liniştea din ultima vreme, la intrarea în local îi întâmpina o muzică dumnezeiască; Serghei Cocoşatu din Făgădău cânta la mandolină de-ţi ungea sufletul nu alta. Muzica şi vinul schimbaseră cârciuma într-un colţ de rai. Veselie, glume şi mai cu seamă dans.

Nimeni nu-l întrecea pe Iftim la cazacioc. Se aşeza în genunchi, bătea cu palmele în duşumea, făcea salturi acrobatice, cu figuri de mare artist. Dochiţa cu mânile în şold, sprintenă ca o păuniţă, se învârtea frumos în jurul lui, pe ritmurile dezlănţuite şi furioase. Au urmat şi momente de adevărată gingăşie poetică. Pasiunea lui Iftim era valsul. Prinşi în vârtejul muzicii, elegant şi cu sentiment, parcă alunecau pe valurile Dunării. Rănile de la piciorul Dochiţei dispăruseră ca prin minune, datorită tratamentului ad-hoc cu lut galben. Toţi cei aflaţi în local au rămas acolo până noaptea târziu, admirându-i şi aplăudându-i pe cei doi, cum dansau, cum se comportau şi mai cu seamă cum cântau romanţele, care erau la modă pe vremea aceia. Mult după miezul nopţii Iftim şi Dochiţa, vedetele serii, părăseau localul şi ajungeau acasă toropiţi de oboseală.

“Dochiţo, ia scoală, fa!” “Ce ai, puişor, tu nu vezi că nici nu s-a luminat bine de ziuă?” “Scoală, fa, când îţi zic, am o treabă cu tine…” “Da’ ce treabă ai, Iftime, aşa din zori?” a întrebat femeia, încercând să se elibereze din mrejele dulci ale somnului.

“Tu vrei să cobor milităria pe tine, sau te scoli?” Tonul aspru a lui Iftim nu suporta replică şi femeia se trezea de-a binelea. “Gata, Iftimaş, m-am sculat!” “Ascultă bine la mine,” a spus Iftim, după un moment de tăcere, “te duci în sat, la babalâcii tăi de bursuci şi le spui să se mute în magazie, ca să ne putem muta noi imediat în casă. M-am săturat să aştept, iar nesimţiţii tăi de bursuci nu se mişcă defel din loc ca să ne lase casa liberă…”

“Aşa mi-ai promis, Dochiţo, atunci când te-am luat,” a continuat el, “că ai tăi or să-ţi dea casa ca zestre! Tu nu te gândeşti, Dochiţo, că pe un om ca mine, frumos, fălos şi voinic l-ar pune şi regele la masă, iar voi mă ţineţi sus, la cucurigu’, pe gurguiată!” “Cum crapă de ziuă, puişor, o să mă duc pe la ei şi voi lămuri toate lucrurile cum se cuvine…”

Vizita la părinţi a fost binevenită şi bineprimită. Au discutat tot felul de lucruri, de întâmplări, evenimente, numai despre casă nu a suflat nimeni nici o vorbuliţă...

De ceva vreme Dochiţa era stăpânită de o presimţire ciudată şi vise la fel de ciudate. În drum spre casă, s-a gândit că îi va spune lui Iftim că totul este aranjat şi pe curând se vor muta. Presimţirile nu înşală niciodată. Când a ajuns în dreptul casei a început să-l strige pe Iftim: “Puişorule, îngeraşule, iepuraşule!” Fără răspuns, însă; camera era răvăşită şi multe cărămizi aruncate pe jos. Îngrijorată, s-a dus la Parastiţa lui Costan, poate ea ştia ceva…

“Vecină, nu l-ai văzut cumva pe Iftimaş al meu?” “Ba l-am văzut,” i-a răspuns femeia, “da’ tu unde ai fost, fa, toată ziua?” “Am fost la părinţii mei, în sat…” “Ei, află că Iftimaş al tău a fost ridicat de jandarmi şi dus la puşcărie pe 7 sau 9 ani de zile…”

“Văleu, văleu, ce mă fac? De ce s-o fi legat de capul lui săracul de el? Nu ai aflat, Paraschiţo, de ce îl învinuesc jandarmii?” “Nu-l învinuieşte nimeni,” i-a replicat Parastiţa, mai în glumă, mai în serios, “e mai rău, l-au dovedit că el este ăla care l-a prădat pe brigadirul silvic din pădurea Soloneţ, i-a legat soţia cu o funie de un copac şi a fugit cu banii şi obiectele de aur…” “Cum adică?” s-a mirat Dochiţa, “Iftimaş nu mi-a pomenit nimic de povestea asta…” “Ce poveste, fa? A clocotit tot judeţu’ mai bine de jumătate de an, tu pe ce lume trăieşti?”

“Uite cum a fost,” a reluat femeia după ce Dochiţa îşi mai revenise niţel, “Iftim a văzut când a plecat brigadirul cu sarela la Soroca şi a înţeles că acela nu se va întoarce acasă decât seara târziu. Aşa că s-a furişat în casa omului cu gândul să-i fure toţi banii, cu o mască pe faţă şi un cuţit lung în mână. Soţia omului rămăsese singură în toată gospodăria… Ascultă, fa, banii sau te mângâi puţin cu cuţitul ăsta… Aoleu, hoţu’, săriţi, hoţu’, mă omoară! a ţipat femeia. De ce nu taci tu, măi femeie? Stai binişor, să-ţi arăte nenea ceva. A luat o funie din ocol, a trântit-o jos şi a legat-o pe biata Ilinca de un copac. Apoi a luat bănişorii, aurul şi s-a făcut nevăzut prin pădure. Brigadirul şi-a găsit soţia mai mult moartă decât vie…

Au vuit satele, dealurile şi văile, dar pe hoţ nu reuşeau să-l descopere. Din cauza sperieturii, Ilinca umbla numai pe la doctori, pe la preoţi şi pe la babe dar totul era zadarnic. Se trezea noaptea şi nu vroia nici în ruptul capului să rămână singură, nici măcar pentru un minut. Jandarmii suspectau pe toţi ăia care cheltuiau prin cârciumi, pe băutură, pe jocurile de noroc, fără să muncească sau să producă ceva…”

“Ei,” a continuat Parastiţa, “încet, încet, toate bănuelile se opreau asupra lui Iftim. De muncit nu muncea, dar de două, trei ori pe lună rupea sute de lei la cârciuma lui Vovel. Aşa că dimineaţă, când te-a trimis pe tine la ai tăi, să-i elibereze casa, lui i se pregătise o altă locuinţă, la puşcărie. Iftime, l-au somat cei trei jandarmi, mâinile sus, că eşti arestat! Cu pistolul la tâmplă şi cătuşele pe mâini au trecut la reconstituire şi Iftim a recunoscut totul, cuvânt cu cuvânt, aşa cum ţi-am povestit şi eu. Banii care-i mai rămăseseră, 300 de lei, îi ţinea ascunşi sub două cărămizi din faţa sobei…”

“Bine, Paraschiţo,” a întrebat-o Dochiţa, nerevenindu-şi din şoc, “dar de unde ştii tu aşa de bine povestea asta cremenală din pădurea Soloneţului?” “Ştiu totul foarte bine, de la un nepot care lucrează ca furier la postul de jandarmi din sat…”

“Doamne, Doamne, ce mi-a fost dat să aud,” a început Dochiţa a se văita, “să trăiesc cu un aşa cremenal, care îmi spunea că banii îi are de la bunica lui care avea o bogăţie mare… Aurul pe care l-a vândut unei doamne, mare cântăreaţă de operă, zicea că tot de la bunica lui îl are. Doamna asta a simţit că aurul e de furat şi i-a mânjit ochii cu doar 200 de lei. Iftime, Iftime ce mi-ai făcut tu mie, Iftime! De ce m-ai părăsit, Iftime, şi m-ai lăsat văduvă singură cu inima frântă de durere? Cum să mă descurc în lumea asta fără tine?”

“De ce-l jeleşti, fa,” a întrerupt-o Parastiţa, “nu cumva te-ai obişnuit cu ciomăgeala, cu zdupăneala, cu oase rupte şi bătăile cu pumnii şi picioarele?” “Ei,” a oftat Dochiţa, “toate astea le făcea numai când era nervos, dragul de el. După ce se calma, era bun şi blând cu mine, mă alinta şi mă iubea frumos…” “Păcat de tine, Dochiţo, că ai ajuns să te mulţumeşti numai cu atât în viaţă. Cum ai putut să aduci blenderăul ăsta în sat la noi? Se vede de la o poştă că e haidamacul din ceata lui scaraoţchi, care jefuiau şi omorau la drumul mare. Huligan, dezertor, derbedeu şi cremenal, ăsta era puişorul tău de Iftim… Auzii că excrocul vroia să-ţi dea părinţii afară din casă şi să se instaleze el ca un belfer? Bieţii bursuci, nici nu ştiau ce le pregătea viitorul ginere… Dochiţo, adună-ţi minţele în cap, fă-te femeie de treabă, du-te la părinţii tăi şi la casa părintească. Derbedeu’ şi haiducu’ ăsta a făcut din tine ruşinea satului. Nu vei greşi dacă o să mă asculţi, Dochiţo!”

Dochiţa se întorcea, deci, la casa părintească, gospodăria creştea şi înflorea şi, uşor-uşor, căpăta respectul şi stima tuturor sătenilor În fiecare duminică se ducea cu mama ei, Bursuciţa, la biserică, să mulţumească Domnului că le-a scăpat de necuratu’ şi le-a luminat drumul şi calea vieţii.

De multe ori nu simţim cum trec lunile şi chiar anii. Haiducu’ şi banditu’ Iftim a fost dat uitării de către săteni şi mai ales de Bursuci şi Dochiţa. Timpul avea să şteargă complet imaginea lui din memoria comunităţii…

Trecuse multă vreme de când nu mai ştiam nimic de Dochiţa… Într-o zi mă întâlnesc cu Saveta din Dealul Crucii. Din vorbă-n vorbă, am întrebat-o dacă ştie ceva de Dochiţa şi de Bursuci. “Ştiu, cum să nu ştiu; sunt toţi foarte bine! Bătrânii sunt sănătoşi şi au de toate pe lângă casă. Dochiţa s-a măritat cu factorul poştal Nicolae, care rămăsese văduv şi creştea doi nepoţi, ai unei fete care se prăpădise într-un accident şi rămăseseră mititeii orfani de mamă. Câtă dragoste şi câtă iubire vărsa Dochiţa asupra acestor copii. Îi îngrijea ca pe ochii din cap. Bursucii s-au declarat imediat bunici şi se jucau toată ziua cu ei. Familia trăia în armonie, înţelegere şi multă dragoste de a creşte doi copii orfani. De multe ori Dochiţa stătea pe prispă şi reflecta aşa: Doamne, ţie îţi mulţumesc că mai ajutat să înţeleg viaţa curată şi adevărată…”

Cât despre căsuţa din deal, de la cucurigu’, copii au făcut din ea o adevărată colibă plină de inedit şi de mister. Înăuntru găseai fel de fel de obiecte ascunse de copii care le foloseau în joaca lor. Copii Dochiţei au crescut mari şi au fost ajutaţi să înveţe la şcoli înalte. Unul a devenit învăţător şi unul judecător. Au fost înfiaţi de Dochiţa şi de Bursuci, ca să devină moştenitori de drept când se va stinge familia.

Mulţumim încă odată ţie, Doamne, că ne-ai călăuzit pe drumul cel drept. Tu ne-ai ajutat să înţelegem sensul vieţii, să preţuim bucuriile şi darurile tale Doamne!

Pe Iftim l-a înghiţit pământul. Nimic nu s-a mai aflat de el.

Pensionari! Treziţi-vă din adormire!

Condiţiile noastre de viaţă şi de trai s-au redus în mod simţitor. Medicamentele gratuite nu mai sunt gratuite; la majoritatea se percep sume care acum un an sau doi în urmă nu se percepeau. Condiţiile de internare în spital sunt legate numai de bani. Pacienţii trebuie să cumpere toate cele necesare tratamentului. Birocraţia şi modul de organizare pentru internare îmbolnăvesc mai tare pacienţii, cu stat la cozi şi drumuri multe pentru procurare de acte şi adeverinţe.

Cum este posibil ca o persoană cu boală cronică de inimă să fie programată la cabinetul de cardiologie, la un specialist, peste 3-4 săptămâni. Dacă ai norocul să trăieşti aceste 3-4 săptămâni, în ziua programării trebuie să mai aştepţi câteva ore până îţi vine rândul să intri în cabinet. Ce ne facem cu acest segment de oameni (pensionarii) care sunt pe cale de dispariţie? Gârboviţi, slăbiţi, nepunticioşi şi umiliţi, mai speră la o rază de viaţă în spatele acestor uşi.

De multe ori pensiile se cheltuiesc mai mult de jumătate pe medicamente. Despre pensii arătăm că sunt calculate cu bună ştiinţă în defavoarea pensionarilor de toate categoriile. De ce pensionarilor care au muncit în grupa I şi II nu li s-au acordat drepturile cuvenite la timp? Dragi pensionari, cu flacăra de patriotism din noi, să pornim la luptă pentru a ne câştiga şi recâştiga drepturile. Arma noastră de luptă să fie unirea. Să fim solidari, să fim patrioţi, fermi şi convingători în toate demersurile noastre.

Să facem memorii cât mai multe la Uniunea Naţională a Pensionarilor, arătând starea de fapt pe care o trăim. Să facem memorii la Ministrul Muncii, Guvern şi Preşedinţie, arătând clar cât de mult ne sunt ştirbite pensiile. Să ne pronunţăm cu fermitate în şedinţe, adunări şi conferinţe despre starea jalnică a multor pensionari lipsiţi de hrană şi medicamente. Să rugăm autorităţile să se aplece mai mult asupra noastră, a celor vârsnici. Care este recunoştinţa, faţă de tot ce am creat şi am zidit în această ţară, care este recunoştinţa că noi am crescut copii şi nepoţi care se folosesc de sudoarea, eforturile şi sacrificiile noastre, ale celor care am clădit această ţară, atât de frumoasă?

Uneori, această zestre minunată nu este preţuită de către mulţi tineri din generaţia de azi. Să reînviem cultul faţă de vârstnici aşa cum este respectul în toate ţările din U.E. Să dăm dovadă de patriotism apărând cu sfinţenie tot ce este românesc. Să respingem cu înverşunare pe cârcotaşi, pe bârfitori şi pe oportunişti. Pensionari, treziţi-vă din adormire! Să contribuim la îndreptarea greşelilor făcute faţă de vârstnici. Să arătăm cu mult curaj nedreptăţile în care trăim. Să nu privim cu indiferenţă la cei care ne fură sistematic din drepturile noastre. Unire, pensionari, unire şi zid puternic în jurul drapelului nostru românesc. Omagiu nouă, cât mai suntem în viaţă!

Două logodne cu peripeţii, amintiri şi regrete

Pe la începutul anului 1941, Senea şi Eşuţă se angajaseră ca muncitori, pe bază de contract, la Societatea Română de Telefoane şi, aproape imediat, fuseseră cooptaţi în echipa domnului şef Urmaciu.

“Băieţăli,” le-a spus el, “noi o să avem de lucru la traseele telefonice din sudul Basarabiei; trebuie înlocuit tot ce este vechi cu materiale noi şi moderne. Trebuie să ştiţi, însă, de la bun început, că populaţia de acolo e o amestecătură de români, turci, bulgari, lipoveni şi ruşi, o să-i înţelegeţi foarte greu la vorbă şi încă şi mai greu o să vă fie să vă obişnuiţi cu tradiţiile şi obiceiurile lor, care sunt şi ele amestecate cu cele mahomedane, musulmane şi ortodoxe. Aşa că băgaţi de seamă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi, mai ales faţă de femei, pe care trebuie să le trataţi cu cel mai mare respect…”

“Staţi liniştit, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem de la poalele cetăţii lui Ştefan cel Mare, nu ne facem noi răzeşii de ruşine!”

“Totul e clar, atunci,” a încuviinţat domnul şef, “hai să trecem la treabă… Prima oprire o facem în satul Giubuşlia, unde o să poposim mai mult; trebuie să înlocuim întreg traseul şi să instalăm telefoane la Primărie şi la postul de jandarmi. Uitaţi aici graficul şi schiţa de lucru.”

Indiferent de anotimp, domnul Urmaciu purta cizme de culoare maron-roşcat, pantaloni bufanţi gris, speciali pentru cizme şi o tunică albastră cu nenumăraţi nasturi galben-strălucitor: la guler, la manşete şi la buzunare, plus însemnele de pe epoleţi, care-i atestau gradul de plutonier-major pe care-l căpătase în timpul serviciului militar. Uniforma, cu totul aparte, a domnului şef, impunea, totuşi, respect şi băieţii, aflaţi într-un mediu cu totul nou pentru ei, nu puteau decât să aprecieze modul în care acest om era văzut, atât la nivel de Centru, cât şi în teritoriu.

În tot satul Giubuşlia nu găseai la vremea aceea nici o familie cu nume românesc, mai toate aveau rezonanţe turceşti. Băieţii reuşeau, însă, să se adapteze rapid la viaţa locală şi în scurt timp începuseră să se lege prietenii… Curând se vedeau invitaţi la şezătoare de către Gherghina, fata lui Chiachir. Se spuneau glume, se cânta, fetele lucrau la broderii sau la gherghefuri, băieţii le ţineau ghemele de aţă, timp în care Senea schimba priviri furişe cu Gherghina.

Idila se înfiripase, a doua zi Senea îşi lua inima-n dinţi şi o invita pe fată la o plimbare, la ceas de seară, în condiţiile în care legea Islamului, în care Gherghina fusese crescută, avea nişte reguli foarte stricte: pe timpul plimbării tinerii trebuiau să păstreze o distanţă de minim 10 centimetri între ei, sărutul era permis numai în ziua cununiei, iar cel mai târziu la orele 8.00 seara domnişoara trebuia adusă acasă, acolo unde cavalerul era tratat cu un pahar de vin, o gustare şi o baclava, după obiceiul locului…

În scurt timp domnul Chiachir realiza că cei doi tineri se plac, aşa că a decis, ca orice tată responsabil, că era momentul să intervină. “Măi cupii,” le-a zis el într-o bună zi, “eu văzut că voi plăcut unul la altul, de aceea eu zic că trebuie făcut logodnă degrabă… Sâmbătă, aşa hotărât eu cu familia!” “Bine, bine,” a îndrăznit Senea, “dar eu nu sunt pregătit cu verighete, cadouri sau ce se mai cuvine pentru logodnică…” “Băieţăli,” a zâmbit domnul Chiachir, “la noi nu facem facem cadouri, nu facem verighete, astea lucruri nu cere Islamul; iubire tu la Gherghina, Gherghina iubirea la tine şi asta tot!” “Am înţeles, domn’ Chiachir,” a insistat Senea, “atunci spuneţi-mi măcar câţi bani trebuie să dau pentru masa de logodnă…” “Logodnă la tine nu costă nimic,” a răspuns omul, “părinţii la fată facem tot…”

“Bune obiceiuri au găgăuzii ăştia din sud,” comenta Eşuţă pe drumul spre casă, “bem, mâncăm şi nu ne costă nimic! Până una-alta, hai să ne pregătim de logodnă, mai sunt trei zile, nunta poate să mai aştepte…”

În Basarabia, atunci când merge în peţit, mirele trebuie să fie însoţit de o rudă sau de un prieten apropiat, care se numeşte staroste şi care are misiunea de a-l descrie şi zugrăvi pe viitorul ginere în cele mai favorabile culori cu putinţă familiei fetei. Un fel de şef de campanie, dacă vreţi… Rolul de staroste căzuse, în cazul băieţilor, în sarcina lui Eşuţă. “Stai liniştit,” a stins el temerile lui Senea, “o să fie bine, nu ai habar ce-mi poate pielea…”

Venea şi ziua de sâmbătă, sosiseră şi invitaţii: Satâr, cumnatul domnului Ciachir, cu soţia; domnul Cadâr, cu soţia şi fata; Ciamur, cu familia; cei doi băieţi ai vărului Catâr, din Ciamurlia, care veniseră să înveselească atmosfera, unul cu balalaica, celălalt cu mandolina… Menu de zile mari, muzică asigurată, totul aranjat ca la carte…

“Oameni buni,” a ridicat Eşuţă cupa cu şampanie, “nici nu ştiţi ce noroc a dat peste Gherghina... În toată Basarabia nu găseşti un băiat mai bun ca Senea. Anul trecut a primit ca moştenire o vilă şi 10 hectare de pădure pe malul fluviului Bahlui, care, după cum bine ştiţi, se varsă în ocean. Şi,” a adăugat el, cuprinzând cu privirea cinstita adunare, “este singur la părinţi, pe care-i va moşteni…Nu bea şi nu fumează!”

S-au ciocnit paharele în cinstea tinerilor şi invitaţii au trecut la ospăţul îmbelşugat: pilaf de orez cu specialităţi din carne de oaie, friptură de miel, baclavale şi sarailii. Balalaica şi mandolina cântau să le meargă la suflet tuturor…

Vestea s-a răspândit repede, a doua zi toată suflarea satului ştia că Gherghina s-a logodit cu un maistru de la telefoane, cu salariu mare, care după căsătorie o să o ducă la vila lui de pe malul fluviului Bahlui. (Bahluiul este un pârâu pe cale de dispariţie, n.a.)

Plimbările nevinovate au continuat şi după logodnă, cu strângeri de mână care le dădeau fiori plăcuţi, mai ales Gherghinei, care credea serios în totă povestea…

Domnul Urmaciu era la curent cu aventurile băieţilor, însă nu se amestecase în nici un fel. “Să nu crezi în femei niciodată!” spunea el, cu amărăciune. Omul era păţit; nevasta îi fugise cu un şofer bulgar şi îi luase toată agoniseala de-o viaţă… “Nu mi-a lăsat nici bani de pâine, nenorocita!” se lamenta el…

  Trecuseră patru zile de la logodnă şi domnul Urmaciu apărea cu o fonogramă în mână. “Băieţăli, strângeţi tot calabalâcul, trebuie să plecăm imediat la Cimişlia… Am cam terminat treaba pe aici…”

Lacrimi, regrete, speranţe, promisiuni de revedere… Băieţii s-au suit în maşina telefoanelor, care transporta şi materiale de construcţii şi duşi au fost!

Popasul următor: Cimişlia! O localitate cu populaţie formată din tot felul de nemotenii pe care istoria le adusese pe aceste meleaguri şi care, de-a lungul timpului, prin căsătorii mixte, îşi împrumutaseră şi îşi adoptaseră unii altora bunele obiceiuri şi tradiţii.

“Măi băieţăli,” le-a zis domnul Urmaciu, chiar de la sosire, “să terminaţi cu fetele, şezătorile şi logodnele, m-aţi înţeles?” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” a spus Senea, “dar nu facem nimic rău, nu vedeţi că găgăuzii ăştia nu se sărută decât după nuntă? Ce vină am eu că Gherghina m-a lăsat să-i mângâi mâna şi degetele ei fine?”

“Sfântă tinereţe, plină de naivitate şi prostie!” a exclamat domnul Urmaciu. “Aveţi dreptate,” a intervenit şi Eşuţă, “dar gândiţi-vă că muncim zi-lumină, din zori până-n seară şi, la sfârşitul lucrului, simţim nevoia să ne relaxăm puţin, să dansăm şi să cântăm…” “Gata,” a scurtat domnul Urmaciu discuţia, “mie-mi trebuie lucru, productivitate, nu obrăzniciile voastre!”

“Domnule Urmaciu, avem o veste bună pentru toată echipa noastră! Domnul Caldarâm, patronul magazinului, ne-a invitat poimâine, sâmbătă, la un zaiafet pe care-l face cu ocazia majoratului fetei sale, Zambila! Suntem oaspeţi de onoare, nu trebuie să ducem nimic, toată cheltuiala se face de către familia sărbătoritei!” “Bune obiceiuri,” au zis băieţii, “să dea Domnul să fie mereu aşa!”

Sosea şi ziua de sâmbătă, ziua petrecerii, sosiseră şi invitaţii: naşii Zambilei, domnul Calache cu soţia şi familia Zaharache, veneau şi băieţii cu muzica, meniul, ca de obicei, era specific regiunii, cu pilaf, fripturi de miel şi multe, multe baclavale… Pe lângă obişnuita sticlă de şampanie, domnul Caldarâm adusese de la magazin şi o sticlă de coneac franţuzesc, spre bucuria domnului Urmaciu, care era aşezat la loc de cinste, în capul mesei…

În timp ce oaspeţii se ospătau şi ciocneau în cinstea sărbătoritei, numai două personaje păreau a fi decupate din altă poveste: Zambilica şi Eşuţă, care nu-şi dezlipiseră nici un moment privirile unul de pe celălalt, făcând evident vizibil faptul că ceva magic se înfiripa acolo între ei doi…

Idila continuase, firesc, cu plimbări în fiecare seară, cu declaraţii şi promisiuni… Zambilica mulţumea cerului că bărbatul pe care-l visase şi îl dorise îi fusese adus, providenţial, chiar de ziua ei, în timp Eşuţă era de nerecunoscut; atât era de îndrăgostit!

Trecuseră unsprezece zile, echipa îşi terminase treaba şi trebuia să se deplaseze spre alt punct de lucru din sud, spre marea tristeţe a Zambilicăi. Eşuţă o asigurase, însă, că se va întoarce imediat ce lucrările se vor fi terminat, aşa că familia fetei a hotărât să organizeze un fel de logodnă simbolică, în cinstea celor doi, pentru seara următoare.

Rolurile erau inversate, de data asta: Eşuţă era cel în peţit iar Senea căuta să joace cât mai bine rolul de staroste. “Stimaţi musafiri şi distinsă familie,” a început el, “nu ştiţi ce noroc s-a abătut asupra fetei dumneavoastră atunci când Dumnezeu v-a trimis în dar acest suflet nobil şi curat! Se trage dintr-o familie de bogătaşi de pe malurile fluviului Răut (un alt pârâu neînsemnat, ca şi Bahluiul, n.a.), are o mătuşă în America, foarte bogată, fără copii şi care a promis că va veni la nunta lui Eşuţă cu Zambilica şi le va face cadou o maşină americană şi 1000 de dolari… Este o femeie respectabilă, care se ţine de cuvânt… Pe malul Răutului, care se varsă direct în Dunăre, Eşuţă, pe care suntem onoraţi şi mândri să vi-l prezentăm ca ginere, mai are 20 de hectare de pădure... Şi, ce este mai important, Eşuţă nu pune picătură de băutură în gură şi nu se atinge de ţigară!” a mai adăugat Senea, spre mulţumirea fetei, a familiei ei şi a invitaţilor.

Cuvintele lui Senea erau în mare parte adevărate, Eşuţă nu punea picătură de băutură în gură, prefera damigeana, cât despre ţigări, aici ocolise niţel problema, Eşuţă fuma cam vreun pachet, două pe zi…

A doua zi a urmat, fireşte, despărţirea, cu lacrimi, regrete, promisiuni şi speranţe şi, ca şi în episodul cu Gherghina, echipa s-a suit în maşina de serviciu şi dusă a fost, de data asta cu o destinaţie mai aparte, Mahmudia, undeva în Dobrogea.

Mahmudia era, într-adevăr, deosebită faţă de localităţile pe care le parcurseseră până atunci, prin aceea că populaţia era, preponderent, de etnie turcă. Bucătăria tradiţională era, de asemenea, deosebită, mai ales prin specialităţile de patiserie pe care, se spunea, le găseai numai acolo: plăcinte creţe cu brânză de capră ori de vacă, covrigi şi cornuri, sarailii ori plăcinte creţe cu dovleac.

“Măi băieţăli, voi trebuie ascultat bine la mine…” şi-a început domnul Urmaciu obişnuitul discurs, de data asta cu o voce mult mai serioasă şi mai gravă. “Aici nu trebuie glumit la femei de turci; bărbaţii turci dacă vede, bagă imediat iataganul drept la inima voastră şi imediat muriţi, măi bre! La Mahmudia mult serios trebuie să fiţi!” “Am înţeles, domnule Urmaciu,” au răspuns băieţii, “suntem însă tineri şi poate mai greşim… Nu vedeţi că-n toată Europa miroase a praf de puşcă şi că-n fiecare zi ne aşteptăm să fim mobilizaţi?”

“Bine, bine,” a zis domnul Urmaciu, ceva mai blând, “dar cu fetiţele de la Giumbuşlia şi Cimişlia cum a fost? De ce aţi minţit voi la ei atâta?” “Ei,” a oftat Eşuţă, “să ştiţi că ne-am hotărât aşa: dacă s-o termina războiul şi om scăpa teferi, fără să fim trimişi în linia întâi, ne vom întoarce şi ne vom căsători cu fetele cu care ne-am logodit!”

“Bravo, băieţăli, aşa o hotărâre cinstită place la mine… Dar cu minciunile de escroci şarlatani cum rămâne?” “Ei, domnule Urmaciu, la început ne-am amuzat, dar după aia ne-am dat seama că vom fi cei mai norocoşi oameni cu asemenea soţii…Cât despre averile despre care am spus că le-am avea, o scoatem noi la capăt; le vom zice că le-au distrus nemţii, ori ruşii… Oricum ar fi, suntem siguri că ne vor ierta şi ne vom căsători cu siguranţă!  Iar la nunţile noastre, când vor fi să fie, dumneavoastră veţi fi invitatul de cea mai mare onoare!” “Mari pezevenchi sunteţi”, a zâmbit domnul Urmaciu, “dar tare simpatici la mine!”

Nu trecuseră decât câteva zile de la discuţia cu pricina şi se trezeau cu jandarmul, la primele ore ale dimineţii, cu ordinele de mobilizare. “Poimâine, pe data de 6, trebuie să vă prezentaţi la unităţi!” “Cum să ajungem până pe 6 la unităţi, dom’ caporal,” au protestat ei, inutil, “azi sunt deja 4 ale lunii…” “Ce mă interesează pe mine, măi băieţi?” a ridicat din umeri omul, “eu ştiu atât: dacă nu vă prezentaţi la termen, Curtea Marţială vă mănâncă… Aţi semnat, vă descurcaţi şi gata. V-am salutat!”

Vâltoarea războiului avea să-i arunce pe cei doi logodnici ai povestirii noastre departe de pământul natal: Eşuţă – dincolo de Crimeea, cu chipul Zambilei încă proaspăt în minte, Senea – pe undeva pe lângă Kiev, cu amintirea Gherghinei. Dar, dincolo de pârjol, de moarte şi de tragedii umane, amândoi nutreau speranţa că, atunci când toate aceste orori se vor fi terminat, se vor întoarce la logodnicele lor şi vor putea să-şi întemeieze o familie, în pace…

Târziu, după ce războiul se terminase şi rănile începuseră să se vindece, Eşuţă ne-a relatat un episod edificator pentru sensibilitatea şi grija ostaşilor care luptau alături de el… “Unitatea noastră avea în dotare şi o căruţă, trasă de o iapă, care transporta provizii şi materiale… La un moment dat, în timpul unui transport, iapa a început să sufle greu, a tras pe marginea drumului şi s-a întins, s-a zvârcolit, iară s-a întins şi, într-un minut, făta un mânzişor roşcat cu o stea albă în frunte… Un semn ceresc, un semn de speranţă, care ne-a umplut de optimism pe toţi! Mă uitam la camarazii mei care scoteau din raniţe, din raţia de război, pesmeţi, ori din bidoane un pic de apă, pentru ca noul membru al companiei să nu ducă lipsă de nimic şi mă gândeam că războiul, cu toate ororile lui, nu a reuşit să ne distrugă, dimpotrivă, ne-a apropiat şi ne-a sensibilizat… Chiar în momentul ăla am devenit naşul mânzului, l-am numit pe loc Voinicel şi, după ce ne-am bucurat puţin de minunea unei noi vieţi apărute pe lume, i-am lăsat-o pe Maşca şi pe Voinicel în urmă spre a ne îndrepta, iarăşi, în ghearele morţii…”

La distanţe imense unul faţă de celălalt, Senea şi Eşuţă respingeau atacurile ruseşti, din ce în ce mai dese şi din ce în ce mai puternice, cu credinţă în Dumnezeu, cu fotografiile logodnicelor în buzunarele de la piept şi cu speranţa dătătoare de putere că în curând tot coşmarul se va fi terminat şi că vor putea reveni la viaţa lor de odinioară…

Războiul se încheia în august 1944, nu înainte de a-şi fi reclamat tributul: mulţi flăcăi tineri şi falnici din sat de la noi au rămas ca jertfă, acolo, prin stepele şi coclaurii ruseşti, Eşuţă revenea acasă cu mâna dreaptă zdrobită de un glonte şi cu timpanul spart şi, două săptămâni mai târziu, Senea apărea la poartă fără un picior, sprijinindu-se în baston, dar cu fericirea de a se vedea acasă întipărită pe chip.

Basarabia fusese alipită Rusiei Sovietice, călătoriile între Nord şi Sud limitate, Senea şi Eşuţă începuseră o altă luptă: cea de a trece peste sechelele războiului şi de a-şi reface vieţile… Treptat, cu sprijinul celor iubiţi şi apropiaţi, au reuşit să-şi întemeieze, fiecare, familia lui. Fiecare a fost binecuvântat, la rândul lui, cu câte doi copii, care, la rândul lor, le-au dăruit nepoţi şi strănepoţi…

În amurgul vieţii, în serile de iarnă, la căldura sobei şi lângă un pahar de vin, aveau să rememoreze, ca pe o carte citită de mult, cu plăcere şi cu regret, Basarabia de Sud, pe Domnul Urmaciu, pe care-l imitau când vorbeau despre el şi despre care aflaseră abia după război că fusese concentrat şi rănit mortal, nu departe de Odessa, perioada impetuoasă a tinereţii lor, plină de planuri, nebunia războiului şi camarazii lor, de care se despărţiseră acolo, pe front dar, mai presus decât orice.pe Gherghina şi Zambilica, ale căror chipuri le păstrau bine ferecate, în sufletul lor, ca simbol al altor vremuri, fără griji şi pline de speranţe…