Plasat într-un peisaj relativ arid, între dealuri şi văgăuni, la mică
depărtare de Cluj, satul Baciu adăposteşte o comunitate care şi-a păstrat
obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti, ignorând, parcă, influenţa tumultului
citadin. Ocupaţia de bază este preponderent agricultura, practicată pe terenul
sărac al vetrei, ceea ce explică, în parte, standardul modest de viaţă al majorităţii sătenilor.
În ciuda sărăciei lor, băcenii sunt ocoşi,
mândri şi, ca orice oameni truditori, au două rânduri de haine: cel de
sărbătoare, cu cizme negre, pantaloni de stofă neagră, cămaşă albă şi vestă
neagră şi cel de lucru. În zilele de duminică şi în orice zi de sărbătoare
uliţele satului se umplu de un colorit şi un pitoresc aparte, decupate parcă
din Mioriţa ori dintr-un tablou de Grigorescu... Bărbaţii satului,
îmbrăcaţi de sărbătoare, se întorc agale de la biserică, revărsându-se pe
uliţele satului şi se opresc adesea în dreptul porţii vreunui vecin pentru a
mai schimba câte o vorbă: despre muncă, despre animale, despre familie, despre
viitor şi ceea ce le rezervă el.
Nea Gavrilă Someşan, numit şi găzdoi,
era unul dintre gospodarii cei mai înstăriţi ai satului: avea casă cu trei
camere, cele două din faţă fiind folosite la depozitarea grâului şi porumbului
drămuite cu sfinţenie până la recolta următoare iar cea dinspre grădină –
camera de locuit, în care îşi ducea traiul alături de soţia sa, Veturia şi
fiica lor, Viorica. Mai avea nea Gavrilă o pereche de boi mari şi frumoşi, o
vacă cu viţel, doi godaci în coteţ şi trei oi pe care le dăduse la stână, la
cioban. Niciodată satul nu mai pomenise un găzdoi atât de înstărit şi, ca atare,
nea Gavrilă îi trata pe săteni de la înălţimea rangului şi averii sale; doar nu
era un fitecine, era cel mai bogat găzdoi din Baciu...
Despre fata lui, Viorica, numai cuvinte de laudă în tot satul, chiar dacă
se născuse cu un picior mai scurt cu 5 centimetri decât celălalt şi şchiopăta
cumplit; era harnică, era cuminte şi, cea mai importantă calitate în ochii peţitorilor, avea
avere. Hotărât lucru, cine va fi luat-o pe Viorica de nevastă, i-ar
fi pus Dumnezeu mâna-n cap!
Care mai de care se perindaseră zadarnic prin faţa Vioricăi, dornici să
ajungă la inima ei, la cele trei pogoane de pământ de la marginea pădurii şi la
averea de acasă; privirile Vioricăi s-au oprit asupra lui Vasile al văduvei
Mureşan... Ce-i drept, băiatul nu avea nici un fel de avere, dar era cel mai
fain ficior din sat!
La rându-i, Vasile visa cu ochii deschişi cum va deveni el cel mai mare
găzdoi, cum va înjuga boii, cum va aduce recolta cu un car mare şi o va
depozita în cele două odăi din faţă şi cum va număra sacii plini cu făină
care-i vor fi asigurat pita pe tot anul... De Viorica îşi aducea aminte rar, în
scurtele momente de trezire la realitate de pe parcursul zilei.
Câtă dreptate avea Liviu Rebreanu în al său roman, Ion… Setea de avere, setea de pământ au provocat atâta invidie,
atâta vrajbă şi intrigă între oameni! Câte inimi zdrobite şi rănite pentru un
pogon de pământ! Câte lacrimi nu au vărsat fetele sărace şi frumoase pentru
flăcăii care le părăseau pentru cele care aveau un petec de pământ şi chiar un
picior mai scurt… Să fi avut Coşbuc atâta dreptate în Noi vrem pământ? Multe familii, întemeiate numai pe interes şi
lăcomie de avere, au suferit decepţii, neîmpliniri şi, uneori, drame cu sfârşit
tragic…
În povestirea noastră,
însă, lucrurile erau bine aşezate, nunta fusese fixată pentru prima duminică
după Sântămărie iar sătenii aşteptau evenimentul cu bucurie, cu interes şi
nerăbdare. “Să trăiţi, nea Gavrilă, felicitări cu socru’ mic… Pe când nunta?”
“Oameni buni, v-am spus: prima duminică după Sântămărie! Mă aştept să veniţi
pregătiţi, aşa cum e obiceiul pe la noi… O să vină şi câteva familii de la
Cluj, prieteni de pe vremea când eu şi Veturia lucram la casele lor ca
servitori; i-am poftit ca să vadă ce mare găzdoi am ajuns!” “Aşa e, nea
Gavrilă, ne-ai întrecut pe toţi!” “Să nu uitaţi asta niciodată…” spunea el, mai
în glumă, mai în serios. “Ei, cum să uităm?”
În fine, sosise şi
ziua mult aşteptată, evenimentul cel mai de seamă al anului: nunta Vioricăi cu
fericitul Vasile al văduvei Mureşan. Ceremonia religioasă decurgea frumos, în
linişte, pace şi cu multe, multe flori aduse de invitaţi. La ieşirea din
biserică îi aşteptau ceteraşii, care
aveau să conducă alaiul nuntaşilor spre casa miresei în ritm de muzică (un
potpuriu de ceardaş, sârbă, vals şi bătuta de la Cluj). Băieţi tineri, înalţi,
foarte bruneţi şi cu părul creţ, care aveau să întreţină de acum încolo
atmosfera cu muzica lor, cu glume la adresa socrilor şi a celor doi însurăţei,
cu chiote şi strigături specifice locului şi obiceiului.
Invitaţii începuseră
să se adune, uşor-uşor, către casa miresei, numai că un lucru ne nedumerea pe
noi, cei din Cluj: cu toţii aveau în mâini câte un coş plin, acoperit cu un
ştergar alb. Curând aveam să aflăm că în satul Baciu era un obicei bizar:
invitaţii la nuntă îşi aduceau mâncarea şi băutura de acasă! “Noi venim la
nuntă să ne distrăm, să jucăm şi să ne împrietenim, nu să facem pagubă, deranj
ori cheltuială gazdelor!” ni s-a explicat şi am îmbrăţişat cu plăcere obiceiul
lor.
Trataţia se face
reciproc, între invitaţi, direct din sticlele cu jinars ori palincă, iar după fiecare înghiţitură femeile oferă câte
o prăjitură, deschizând calea spre discuţii, noi prietenii, informaţii,
amintiri şi peripeţii din viaţa de zi cu zi a fiecăruia. După ce sticlele de
jinars erau golite, nuntaşii se prindeau în joc şi nu se opreau zeci de minute,
în muzica veselă şi săltăreaţă a ceteraşilor, care ciupeau neobosit coardele,
demonstrându-i astfel găzdoiului că merită şi un bacşiş gras pe lângă tocmeală…
Viorica şi Vasile se
ţinuseră tot timpul de mână şi jucaseră tot timpul numai la sentiment; era o
plăcere să-i priveşti: el înalt şi chipeş, ea scundă şi niţel şchioapă, dar cu
avere frumoasă, râvnită de tot satul…Spre seară, după obiceiul locului, gazda
pofteşte nuntaşii la o zupă de găină
cu laşte şi o felie de cozonac (care se încheie şi ospăţul), după care oamenii
se prind iarăşi la joc, cu mai multă veselie şi mai multă forţă.
Se apropia de miezul
nopţii şi oamenii nu se îndurau să plece la casele lor, pentru că, în lipsa
oricăror alte forme de distracţie, nunţile erau cam singurele evenimente la
care puteau să asculte ceteraşii, să joace şi să uite de grijile cotidiene, de
muncă şi de traiul aspru. Pe o prispă, o babă povestea unor femei cum l-a văzut
pe dascăl, la cununie, punându-i Vioricăi o perniţă groasă sub piciorul drept,
ca să pară mai înaltă…
Era târziu şi oamenii
începuseră să se retragă către casă, unul câte unul. “Ei, cum v-aţi simţit la
nuntă? V-au plăcut obiceiurile noastre?” m-a întrebat tanti Veturia, mama
miresei, în timp ce se îndrepta cu un braţ mare de haine către magazie.
“Desigur,” i-am răspuns, “ne-am simţit foarte bine, dar am şi eu o întrebare…
Unde aţi aranjat noaptea nunţii, unde îşi vor petrece luna de miere tinerii
însurăţei?” “Ce noapte a nunţii, ce lună de miere, doamnă dragă,” m-a întrebat
ea, nedumerită, “asta ne trebuie nouă acum, când avem atâta de lucru? Vedeţi şi
dumneavoastră că odăile din faţă sunt pline cu bucate şi nu pot să-i bag peste
noi în odaia cu bucătăria…”
“O să fie mult mai
fain,” a continuat ea, “or să se culce afară, în pridvor… Le-am aranjat un pat
de coceni acolo, le-am pregătit un lepedeu, o pătură groasă de lână şi două
perini, le-o fi de ajuns. La noi, doamnă dragă, tinerii se căsătoresc să-şi
întemeieze o familie, să-şi ridice o căsuţă cu două-trei odăi şi, dacă o vrea
bunul Dumnezeu, să crească şi doi-trei copii… Tinerii noştri nu umblă după
nopţi de nuntă ori luni de miere; la Baciu se luptă să ajungă gazde mari!”
Înţelesesem, dar, în
drum spre casă, la Cluj, gândurile nu-mi dădeau pace: Doamne, cât de puţin le trebuie unor oameni să fie fericiţi! Oare ce
cuvinte blânde şi frumoase îşi şoptesc tinerii pe patul lor de coceni, în
parfum de fân cosit? Aud ei oare simfonia greierilor care au preluat muzica
după plecarea ceteraşilor? Se scaldă ei oare în lumina lunii, lumină pe care
nici un policandru din lume nu o poate răspândi? Fără complexe, fără
complicaţii, viaţa e mult mai uşoară!
Un alt obicei frumos
la Baciu este ca, a doua zi după nuntă, tinerii să ofere câte un pahar de vin
roşu rudelor şi vecinilor, pe care aceştia, după ce-l beau, să-l izbească de
gard, simbol al relelor din viaţa lor, care, întocmai ca şi paharul, se vor
sparge şi ele…
În discuţiile cu
sătenii din Baciu, revenea aceeaşi replică: “Ehei, dacă am avea mai mult
pământ, ce gazde mari ne-am face!” După 1944 au plecat şi grofii, şi boierii,
însă ţăranii nu au apucat să se bucure; toate pământurile au fost băgate în
colhozuri… Cu sapa, cu coasa, cu grebla, cu secera au muncit oamenii, oftând şi
blestemându-şi soarta. Reîmproprietărirea, care avea să vină după 1989, nu a
fost numai un act de restituţie; a fost un act de dreptate supremă, care a
redat ţăranului român, în general, şi celui din Baciu, în special, siguranţa,
demnitatea şi, de ce nu, puterea asupra propriei soarte.
Nu trebuie să ignorăm
istoria; ea ne arată că mai toate războaiele şi conflictele sociale s-au iscat
din dorinţa de expansiune şi acaparare de teritorii. La scară mică, au existat
conflicte între familii de acelaşi sânge pentru un petec de pământ, care au
sfârşit în drame, procese şi judecăţi interminabile.
Satul ştia că Vasile
al văduvei Mureşan că o luase pe Viorica pentru cele 2-3 pogoane de pământ.
“Vasile, hai să bei o bere cu noi!” l-au invitat, într-o bună zi, câţiva săteni
aflaţi la bufetul din sat. “Acum, cu certificatele de proprietar, ia zi-ne: tu
ai luat-o pe Viorica din dragoste, sau pentru cele câteva pogoane de la
găzdoi?” “Oameni buni,” a oftat Vasile, “la ce bun să mai răscolim trecutul? Eu
am iubit-o pe Vetuţa, ca pe o icoană,
dar ce era să fac? Eram săraci lipiţi amândoi, grofii şi boierii stăpâneau tot
pământul, aşa că am luat-o pe Viorica, aşa şoldită cum era ea, numai ca să mă
fac gazdă şi să mă scap de sărăcie… Câte nopţi nu m-am dat dus de la geamul
Vetuţei, ca s-o mai văd o dată, şi încă o dată, cu gropiţele ei din obraji,
dreaptă şi mlădioasă ca o căprioară, de câte ori nu m-am chinuit să mi-o alung
din minte pe ea, cu privirea ei, zâmbetul ei dulce şi sufletul ei minunat,
tinereţea mea…Viorica, săraca de ea, a înţeles că inima mea era dăruită alteia,
dar a acceptat cu înţelepciune situaţia, mai ales că au venit pe lume cei trei
copii, frumoşi, sănătoşi şi foarte buni la învăţătură…”
“Acum îi am pe toţi la
universităţi înalte din Cluj,” a reluat el, “cel mare vrea să se facă doftor ca
s-o ajute pe maică-sa să-şi lungească piciorul ăla mai scurt…”
“Bine, bine, dar cu
Vetuţa cum a rămas,” s-au interesat oamenii, “s-a căsătorit, cum trăieşte, ce
munceşte, ce s-a ales de sentimentele ei faţă de tine?”
“Ei, vedeţi voi, aici
e tot baiul... După ce am părăsit-o, Vetuţa nu s-a mai putut apropia de nici un
bărbat şi a luat calea bisericii şi a mânăstirilor. Chiar şi pământul care i-a
fost restituit cu titlu de proprietate l-a donat unei biserici… Ce-i drept, de
Sântămărie, la hram, am văzut o femeie îmbrăcată în negru care mă fixa tot
timpul şi am gândit: ce bine seamănă,
Doamne, femeia aia cu Vetuţa, sfântă icoană a sufletului meu!”
“Cred că m-a
blestemat,” a continuat Vasile după un scurt moment de tăcere, “trei săptămâni
şi mai bine parcă nu am mai fost întreg; mă sufocam, transpiram, gemeam şi-mi
venea să plec de nebun, în crucea nopţii, spre pădure, acolo unde era casa ei,
cu odăiţa aia proaspăt văruită în care mâncam bucatele pregătite de mânuţele
ei: supă de agrişe ori de vişine, tocană cu podbal, crumpene cu ceapă călită şi
scovergi coapte pe plită pe care le stropeam cu jinars. Ce planuri ne mai
făceam pe atunci şi cum mai credeam că acele clipe minunate nu se vor termina
niciodată!”
“Dacă o iei pe fata lui nea Gavrilă, mă îndemna mama, vom scăpa, dragul mamei, de toată sărăcia şi
toate grijile! Am ascultat-o, m-am însurat cu Viorica şi ne-am aşezat în
rândul gazdelor, cu pământ, cu vite şi odăile pline de bucate. Regretele nu
m-au lăsat niciodată, însă; am părăsit un suflet nevinovat pentru câteva palme
de pământ şi fudulia de a fi gazdă…”
“Ei,” reluă Vasile cu
ochii în pământ, “v-am povestit toate astea ca să-mi uşurez sufletul, tare,
tare împovărat…” “Vasile,” a îndrăznit cineva, “ne-ai vorbit din suflet,
cinstit şi te-ai ridicat mult în ochii noştri…” “Nu ştiu cum mă judecaţi voi,
eu ştiu că acum mă simt tulburat, răscolit şi parcă am un bolovan în capul
pieptului care mă apasă cumplit…” “Ce să-i faci, Vasile,” a zis un altul,
“fiecare păstrăm în suflet o taină care ne însoţeşte până-n mormânt… Hai să ne
liniştim şi să ne pregătim de iarnă şi de sărbătorile Crăciunului!” “Deh, care
o mai duce-o până atunci…” a zis Vasile şi ochii tuturor s-au îndreptat către
el.
“Ce vorbă e asta,
Vasile?” “Ei, uite aşa mi-a venit să zic; e prea departe Crăciunul ca să-l
apucăm cu toţii… Aşa vorbeşte omul după câteva halbe sorbite cu prietenii!” a
zâmbit el, trist.
Venea toamna, cu zile scurte
şi reci, Vasile nu se mai arătase în sat de multă vreme, lumea se gândea că
ajunsese ca socru-său, ocoş şi fudul că are copiii pe la şcoli înalte, la Cluj…
Ţipetele şi vaietele din acea zi de toamnă adunau tot satul către casa lui
Vasile, care murise bolnav de inimă, în somn. “Mai ţii minte, atunci, la bere, săracul,
nu era sigur că apucă Crăciunul…”
Niciodată nu fusese
burniţa mai deasă şi nici toamna mai rece şi mai plină de de mâzgă ca în ziua
aceea. Parcă urmărit de blestem, Vasile nu avea să fie însoţit pe ultimul drum
de nici unul dintre copiii săi: cel mare, medic într-un sat pe lângă Vaslui,
afla de moartea tatălui abia la cinci zile după înmormântare; mijlociul era
ocupat cu împăduririle pe un şantier forestier iar cel mic era plecat într-o excursie
de o săptămână în Cehoslovacia…Viorica abia dacă se mai ţinea pe picioare.
Înmormântarea se
încheiase, oamenii veniţi la pomană îşi primiseră zupa cu laşte, felia de cozonac şi paharul de jinars şi plecaseră
şi ei (unde eşti, Vasilică, să vezi că la
pomana ta avem tot ceea ce am avut la nuntă?), se aşterneau umbrele peste
cimitir şi atunci o femeie îmbrăcată în negru, care stătuse retrasă pe timpul
ceremoniei, se apropia, timid, de mormânt.
Aprindea lumânarea la
căpătâi, depunea, delicat, batista albă plină cu petale de trandafir pe mormânt
şi, în aerul rece al înserării şi în liniştea nefirească, şoaptele ei se
împleteau în rugăciune: “Am ştiut, Vasile, că pe mine m-ai iubit tot timpul…
Averea şi bogăţia ţi-au întunecat mintea, copila noastră avea abia şase luni şi se juca în pântecele meu
atunci când m-ai părăsit… Te-am iubit, la rândul meu, prea mult ca să mă
pun în calea hotărârii tale. În fine,” a oftat femeia în negru, “vreau să ştii
că fata noastră este bine, am născut-o la mânăstire, a crescut mare, a muncit,
a învăţat şi a devenit ea însăşi stareţă; i se spune Maica Vasilica, îţi poartă
numele şi se roagă pentru păcatele tinereţii noastre…”
“Eu te-am iertat,
Vasilică,” a mai şoptit Vetuţa, “odihneşte-te în pace legănat şi mângâiat de sufletul
şi mâinile mele… Se vor schimba, poate, multe în Baciu, taina noastră va dăinui
în veci de veci sub crucea ta de piatră…”
Domnule,
ReplyDeleteinteresantă poveste ...
E artistică, deoarece a reușit ca să mă captiveze, că așa am înțeles eu până la urmă că e arta, e o chestie care te captivează și este făcută de acei meseriași numiți artiști ....
Da,da,da ...