Discotecile de altădată

Pe lângă hora satului, jocul de pe vârful piscului, nunţile şi alte petreceri, existau, în perioada 1930-1940, nişte forme superioare de distracţie, strămoşii discotecilor de astăzi, numite serate dansante.

Pregătirea seratei dansante începea cu şase-şapte tineri care se întâlneau, puneau la cale şi stabileau data evenimentului; până la acea dată, însă, erau multe de făcut… În primul rând, trebuiau să închirieze de la domn’ Mihai camera goală, căruia dânsul îi spunea salon, iar chiria aveau să o plătească ei, organizatorii. Mai apoi, discutau cu Grigoraş – un băiat simpatic foc şi vesel nevoie mare – să vină cu patefonul, în schimbul unei sume destul de frumuşele pe care tot ei aveau să o acopere.

Formalităţile fiind încheiate, tinerii îşi anunţau prietenele, partenerele lor pentru serată adică, iar ele intrau în febra propriilor pregătiri: cu ce rochie urmau să se îmbrace, ce pantofi urmau să poartă, dar mai cu seamă ce bunătăţi să prepare fiecare pentru bufetul clasic.

În ziua în care avea loc serata dansantă, parcă tot satul se pregătea de sărbătoare, vecinii măturau uliţele din faţa casei şi legau câinii la adăpostul lor, să nu atace cumva vreun musafir. După apusul soarelui perechile începeau să se îndrepte către salonul lui don’ Mihai, luminat de lămpi cu gaz şi înviorat de bătrânul patefon care, ce-i drept, mai hârâia el din când în când, dar mergea şi acum avea să învârtească zece plăci de patefon primite de Grigoraş tocmai de la fratele lui, de la Braşov. “Să auziţi, băieţi, muzică de dragoste şi de dans ce nu s-a auzit în satul ăsta de când e lumea!” se lăudase el…

Pe pervazurile mari ale geamurilor de la salon fetele aşterneau prosoape albe, aduse de acasă, iar deasupra aranjau frumos platourile încărcate cu preparate tradiţionale: plăcinte, învârtite, blinele, turte cu mac, dar mai ales năvălănci moldoveneşti (turte din făină de păpşoi amestecată cu lapte acru, smântână, ouă, zahăr şi cîteva linguri de făină de grâu, ca să se lege bine aluatul). Năvălăncile erau la mare căutare pentru că mergeau de minune cu zăibărelul roşu adus de băieţi…

...Şi atunci când totul era la locul lui şi atmosfera se umplea de veselie, bătrânul patefon dădea semnalul dansului, cu primele acorduri din Dunărea Albastră. Perechile se înlănţuiau în ritm, alunecând lin şi elegant pe podelele vechi, de lemn, care păreau de acum noi şi proaspăt lustruite. Grigoraş cunoştea bine preferinţele muzicale ale tinerilor şi, în calitatea lui de maestru de ceremonii, avea grijă să pună muzică sentimentală, valsuri, tangouri, în aşa fel încât perechile să stea cât mai mult îmbrăţişate.

Din când în când se simţea nevoia de o pauză şi atunci cavalerii se îndreptau spre bufetul amenajat pe pervaz, să se fortifice cu câte un pahar de vin şi o plăcintă. “Haideţi, fetelor,” le rugau ei pe domnişoare, “haideţi să gustaţi şi voi un pahar de vin, împreună cu noi!” “Vă mersim frumos de invitaţiune,” răspundeau ele, “dar noi nu servim nici un fel de băutură!”

“Ia vino încoace, Marusică, să guşti numai o picătură din din paharul meu!” îi spuse Antonică, un băiat mai şugubăţ, partenerei sale. Fata se apropie şi, sfioasă, îşi înmoaie buzele în paharul cu vin, se strâmbă puţin şi constată că vinul este cam acru. “Măi băieţi, am băut tot vinul pe partea paharului pe care a băut şi Marusica,” exclamă băiatul, “vinul e dulce, dulce ca mierea; încercaţi şi voi să faceţi la fel!” Veseli, se prindeau cu toţii în jocul inventat pe loc: fetele sorbeau câte o picătură din paharul partenerului, iar acesta bea mai apoi vinul de pe partea de pe care gustase fata, apreciind cât de dulce, de aromată şi de parfumată era băutura după ce fusese gustată de parteneră…

De 3-4 ori pe noapte se mai lua şi un alt fel de pauză: cea de fumat la aer curat. “Noi ieşim la o ţigară, afară, în grădină,” anunţau băieţii, “care vreţi să ne însoţiţi, fetelor?” Iar cele care îşi însoţeau partenerii afară, la aer curat, nu aveau ce regreta, pentru că la domn’ Mihai în curte, înspre grădină, se aflau trei căpiţe, în spatele cărora, sub clar de lună şi feriţi de priviri indiscrete, băieţii puteau să-şi ţină partenera de mână, să fure câte o sărutare, două şi chiar să schimbe declaraţii şi jurăminte fierbinţi. Se întorceau în salon îmbujoraţi, cu ochii strălucind şi cu o anumită stânjeneală în gesturi şi pe chip. Pe atunci trebuia să ai mult curaj ca să poţi săruta o fată pe obraz, dar, ce mai, alte vremuri…

Spre miezul nopţii, atunci când dansul se desfăşura mai cu foc, îşi făcea apariţia şi domn’ Mihai, cu părul ciufulit şi cu ochii umflaţi de somn. “Păi cum ne-a fost înţelegerea, măi băieţi? E trecut de miezul nopţii, nu v-aţi săturat de dans?” “Hai că ne înţelegem noi cumva, domn’ Mihai,” spuneau băieţii, împăciuitori, “până una-alta ia poftiţi la un pahar cu vin şi o ţigară…” Zaibărul şi plăcintele erau de natură să-l înmoaie pe domn’ Mitică, dar numai după cei 6 lei strecuraţi în buzunar şi cele două-trei ţigări de la fiecare, omul era înduplecat să-i mai lase să se distreze vreo două-trei ore.

La sfârşitul petrecerii, băieţii îşi conduceau partenerele acasă şi acolo, în faţa porţii, dacă întunericul îi ajuta, mai furau câteva sărutări şi mai schimbau cu fetele câteva vorbe pline de delicateţe şi de speranţă…

După serată urmau zile şi chiar săptămâni de discuţii şi de impresii, dar aproape de fiecare dată subiectul fierbinte era Grigoraş, omul cu patefonul. Grigoraş avea o imaginaţie bogată şi, la fiecare serată, povestea câte o istorioară pe care, zicea el, o trăise aievea. Noi, însă, o ascultam şi ne amuzam copios, ştiind bine că probabil era un sâmbure de adevăr în ceea ce spunea el acolo, numai că omul avea un talent fantastic în a le înflori.

La ultima serată, Grigoraş reuşise să se întreacă pe sine însuşi, lăsându-ne pe toţi cu gurile căscate. “Măi băieţi,” începuse el, “ca militar, făceam de gardă, la Palat, la Rege…” Şi, încurajat de privirile noastre surprinse, a continuat: “Era o zi posomorâtă de toamnă, frig, burniţă şi, deodată, văd că se îndreaptă către mine o doamnă femeie… Mă uit mai bine şi cine credeţi că era?” Şi pentru că nimeni nu se grăbea cu răspunsul, a continuat, oarecum dezamăgit: “Chiar doamna regină, care-mi zice aşa: Tinere, la prânz, la orele 12.00, eşti invitat la Palat unde ţi se va servi o masă. Sfântă Fecioară, mă invitase doamna regină să mănânc împreună cu dumneaei! Vă mulţumesc, doamnă regină, cu mare mersi şi bonjur pentru masă, am zis eu şi la ora 12.00 la prânz băteam la uşă. M-au primit nişte fete frumoase, care aveau dispoziţie să mă servească cu mâncare, cred că erau fetele reginei; dânsa avea, probabil, alte treburi…” a mai zis el, gânditor. Moment în care cineva din grup, nu-mi mai aduc aminte cine, a explodat: “Măi, Grigoraş, las-o baltă, reginei i s-a făcut milă, omule, te-a văzut tremurând ca o frunză acolo, în frig, şi şi-a făcut pomană cu tine… Atâta tot!”

Ne obişnuisem să înghiţim toate poveştile lui Grigoraş, pentru simplul motiv că el era omul cu patefonul şi că seratele nu se puteau ţine fără muzică. Altfel, nu era om rău; era vesel, optimist, veşnic cu zâmbetul pe buze şi trăia în propria lui lume minunată, ca într-un vis frumos. Mai mult, când depăşea numărul păhărelelor de zăibărel, devenea mai curtenitor, mai blând şi mai generos…

Dincolo de orice, seratele aveau un efect benefic asupra tineretului în special şi asupra vieţii în comunitate în general. La seratele dansante se închegau şi se cimentau prietenii, se făcea schimb de idei, se discuta artă, literatură, muzică bună, se dezbăteau ultimele evenimente. Multe perechi aveau să-şi finalizeze, mai devreme sau mai târziu, prietenia la ofiţerul stării civile şi la Sfânta Biserică…

Dochiţa şi Timofte se cunoscuseră şi se împrieteniseră la o astfel de serată şi, cum făcut, cum au dres, duminica următoare puneau de nuntă mare, cununaţi fiind chiar de plotonerul de la jăndari… Şi nu era un caz izolat, multe familii se întemeiau pornind de la aceste serate dansante, generând, în timp, alte şi alte motive de sărbătoare în comunitate: botezuri, nunţi şi cumetrii, care, dincolo de distracţia şi veselia în sine, creau strânse legături între membrii comunităţii. Câtă vreme se înfiripau noi perechi, însă, şi tinerii aveau nevoie de propria lor formă de distracţie, domn’ Mihai nu ducea lipsă de clienţi în nici o sâmbătă, patefonul măcina hârâit plăcile de ebonită, iar Grigoraş aştepta un patefon nou, cu plăci cu tot de la fratele din Braşov…

…Mă aflam în Băile Herculane, pentru un tratament balnear şi fusesem cazată într-un hotel central, în care beneficiam de toate serviciile. Într-o seară, când toţi cei cazaţi acolo ne aflam în camerele noastre, am auzit o bubuitură puternică, urmată de zgomote stranii, prevestitoare ale unui cutremur sau ale unui incendiu. În panica firească ce a urmat nu am putut desluşi sursa zgomotelor şi nici măcar natura lor; ştiu sigur că mai toţi ne-am precipitat către terasa hotelului, înarmaţi cu ceea ce era de extremă urgenţă: banii şi medicamentele.

Mai calmi, totuşi, după ce ne-am văzut împreună, am constatat că zgomotele scădeau în intensitate, apoi creşteau ca volum, cu mai multă putere, parcă, urmărind un tipar. Şi ne-am lămurit că tot infernul sonor provine de undeva, de la parter. Precauţi, am coborât scările şi, cum aveam să aflăm mai târziu, ceea ce ni se înfăţişa în faţa ochilor după ce deschideam uşile Sălii Mari a Clubului nu era Apocalipsa, ci felul în care nişte elevi din Timişoara, aduşi cu două autocare, hotărâseră că e cazul să-şi sărbătorească banchetul la o discotecă din Hunedoara.

Priveam sideraţi, din cadrul uşii, spectacolul de lumini şi sunet, de tehnică modernă, de fascicule laser care se întretăiau nebun, de tiristoare şi LED-uri clipind în zeci de culori, de başi şi medii şi înalte care se răsteau la noi din pereţi ori din boxele imense. Acolo, în centrul acţiunii, unii se dezbrăcau de sacouri, alţii se descălţau, angajându-se într-un ritual dacă nu barbar, cel puţin penibil al dansului în cap sau pe spate, probabil în speranţa că vor impresiona pe cineva. Pentru că nu-i vorbă, audienţă aveau. Fetele stăteau pe margine, aplaudând…

“Pe vremea mea nu puteai dansa cu vestonul descheiat, darămite numai în cămaşă şi fără cravată…”, s-a auzit o voce şi, în timp ce ne retrăgeam în linişte ca să nu deranjăm cu zgomotul paşilor noştri zgomotele lor, mi-am adus aminte de seratele noastre dansante. Unde sunt vremurile de altădată?

Ne retrăseserăm pe terasă şi continuam să dezbatem dezmăţul de jos, aşa cum îl numise cineva. “Să nu uităm,” a zis un bătrânel, “că trebuie să fim în pas cu vremea şi că aceşti tineri exuberanţi şi zburdalnici reprezintă viitorul omenirii…”

Poate că a fost bine că am trăit astfel de experienţe, pentru că, vrând-nevrând, au un numitor comun: ce le vom povesti urmaşilor noştri. Cândva, cineva din generaţia celor din discoteca de la Sala Mare a Clubului, le va povesti copiilor, ori nepoţilor, ori strănepoţilor cum se distrau ei atunci când erau tineri şi, probabil, la rândul lor, generaţiile mai tinere vor strâmba din nas, fără să realizeze că sunt parte dintr-un ciclu continuu. Un singur lucru nu trebuie uitat: cine nu-şi cunoaşte trecutul, nu este demn de viitor.

De la seratele dansante ale tinereţii mele la discotecile şi videotecile de azi, de la hainele care acopereau tot corpul, până la ţinuta lejeră, de la patefoanele hârbuite şi plăcile de ebonită până la pickup-uri, CD-uri, DVD-uri şi multimix CD-uri, de la Grigoraş al nostru până la D.J.-ul sau V.J.-ul de azi, lumea nu s-a schimbat decât tehnologic. În rest, tinerii au căutat întotdeauna o formă de distracţie, de libertate, care să fie expresia rebeliunii lor supreme. Că şi-au manifestat-o într-un salon închiriat, luminat cu lămpi de gaz, ori într-un club, sub asediul laserelor ori tiristoarelor, nu mai are importanţă.

Toate aceste amintiri ale mele fac parte acum din istorie, la fel de bine cum şi ale dumneavoastră se vor încadra cândva în ea.

Aşa am petrecut de Paşti!

Preotul Mihail Ciobanu era parohul bisericii din comuna Visoca, Jud. Soroca. Noapte; destul de întuneric şi rece. cioc, cioc, cioc… “Părinte, deschide!” Preotul deschide, tremurând de frica unei veşti proaste, şi-l întreabă pe jandarm: “Ce s-a întâmplat, dom’le, ce ne mai aşteaptă?” “Părinte, în 10 minute vă faceţi bagajul, luaţi copii, pe coana preoteasă şi vă prezentaţi la otobuz cu direcţia România! Ruşii au trecut Nistrul şi fac prăpăd prin sate!”

Preoteasa s-a buimăcit, a luat în braţe pe Agleiţa, fetiţa de 6 luni, care sugea de la sânul mamei sale fără prea multe griji, iar Măgduţa, somnoroasă ţinea cu putere de fusta mamei sale… Preoteasa se învârtea prin casă, sub influenţa unui şoc, neştiind ce trebuie să facă, a smuls două perdele de la geamuri, a învelit cu ele fetiţa care sugea şi au ieşit din casă însoţiţi de jandarm, care îi ducea la autobuzul fără întoarcere.

“Părinte,” zice jandarmul, “să ştiţi că ruşii înaintează cu viteză spre Prut! Pe preoţi îi împuşcă, îi batjocoresc, îi spânzură, iar bisericile le transformă în grajduri, scoţând icoanele din ele…” Drumul refugiului a fost lung şi anevoios. Cu ajutorul lui Isus şi a Maicii Domnului preotul Mihail Ciobanu a ajuns la patriarhie, rugând să fie repartizat la o parohie unde să mănânce o felie de pâine şi să-l slujească pe Hristos; pentru care s-a pregătit toată viaţa! A fost numit ca paroh în satul Parva. Acest sat era înşirat în munţii Radnei, cu câteva case sărăcăcioase şi o biserică foarte modestă.

Preotul Mihail Ciobanu trăia cu intensitate religia. Necazurile şi evenimentele sătenilor le trăia, suferea, se bucura alături de toată suflarea satului. Alimentele şi bunurile care se mai aduceau din când în când la biserică, părintele Mihail le împărţea la bolnavi, săraci şi bătrâni. Acasă nu aducea nimic. Preoteasa nu se certa, însă reproşa că trăiesc în sărăcie! Nu suntem săraci, noi suntem foarte bogaţi, că suntem toată familia sănătoşi, averea cea mai de preţ a unui om!

Spre sfârşitul războiului, când armatele germane se retrăgeau, o formaţie militară a început să opună rezistenţă. Încleştarea a avut loc chiar pe câmpia de la Parva. Ruşii, care devenise aliaţii noştri, au băgat un batalion de români să-i fugărească pe nemţi. O imagine zguduitoare: trupurile bravilor noştri ostaşi stăteau întinse pe această câmpie, murind pentru o cauză neînţeleasă! Imediat după război, nimeni nu ştia exact ce trebuie să facă. Primăriile aşteptau ordine, dar nu se ştia de la cine! Părintele Mihail a înţeles că toate treburile administrative mai pot fi amânate sau chiar anulate, dar ostaşii români căzuţi pe câmpul de luptă nu pot fi lăsaţi să putrezească, să-i mănânce noaptea şacalii sau alte sălbăticiuni.

A adunat Consiliul Parohial şi alţi 7 gospodari, s-au sfătuit şi au hotărât pe loc: “Aducem lemne din pădure, facem cruci pentru fiecare, ca să-i îngropăm creştineşte.” Părintele Mihail nu şi-a găsit odihnă până nu a văzut acest cimitir făcut după rânduiala creştinească. El trăia cu putere învăţătorile lui Hristos, dorind pace între oameni, linişte în cer şi pre pământ! Părintele Mihail se ruga pentru toţi enoriaşii, dar avea şi o rugăciune specială aşa: “Doamne, ajută-mă să-mi găsesc cei trei fraţi pe care războiul i-a aruncat prin cine ştie ce colţuri din ţară şi nu ştiu nimic de ei…”

La fel, şi fraţii se interesau prin toate mijloacele să afle unul de altul. Să nu uităm că războiul a despărţit mii şi mii de familii pe care i-a aruncat de la un hotar la altul al Europei, pe lângă celelalte suferinţe şi orgii! Într-o seară vine soţul meu acasă şi-mi aduce marea veste, că fratele său, adică cumnatul meu este preot în Parva-Năsăud. Totul a fost adevărat, mai cu seamă că şi ceilalţi doi fraţi aflaseră de neobositul preot din Parva. Acesta era părintele Mihail, adică Mişu cum i se spunea în familie de mic copil.

La Parva nu era nici doctor, nici sanitar şi nici veterinar. Cu toate problemele de sănătate oamenii veneau acasă la părintele Mihail. De multe ori, când nu avea apă oxigenată, părintele le spăla rănile şi zgârâiturile cu agheazmă, iar ei se vindecau, convinşi că i-a uns cu medicament miraculos (credinţa îi vindecă). De mai multe ori oamenii l-au chemat pe părintele Mihail când aveau necazuri şi cu vitele din curte. “Oameni buni, cum a venit părintele Mihail şi a făcut o slujbă, vaca a fătat uşor o viţică de toată frumuseţea. Până atunci se chinuise, săraca…”

Satul nu avea învăţător. Nimeni nu vroia să vină la Parva, să-şi rupă picioarele prin pietrişul şi dâmburile de acolo, să înveţe câţiva copii într-o sală goală şi friguroasă, cu şobolani cât mâţa de mari. Părintele Mihail i-a chemat pe cei 6 copii la el acasă şi i-a învăţat să scrie şi să citească.

Sătenii ştiau că au un sprijin puternic pentru toate trebuinţele, pentru toate bucuriile şi necazurile lor. Acesta era părintele Mihail, care găsea rezolvare pentru toate. Un singur ziarist din Năsăud, sau Bistriţa, a scris un articol în ziarul local despre preotul din Parva. Un alt ziarist a avut mai mult curaj, evocând lupta sângeroasă de la Parva, cu sute de ostaşi români căzuţi pe această câmpie. Mai târziu un alt ziarist a vorbit despre gestul uman şi creştinesc al părintelui Mihail, care prin propriile sale forţe, împreună şi cu unii din săteni, au construit locurile de veci pentru eroii neamului. Acest cimitir stă mărturie şi în zilele noastre!

Pe lângă activitatea de la biserică şi ajutorul faţă de oameni, părintele se gândea cum să facă să se întâlnească cu fraţii pe care i-a regăsit la Cluj şi la Bucureşti! Sigur că trecuseră patru ani, adică toată perioada războiului în care nu se văzuseră şi nu au ştiut unii de alţii. Paştele se sărbătorea în prima duminică a lunii mai. În această lună, natura ne cheamă şi ne îndeamnă pe toţi la viaţă!

“Ce zici,  nevastă, dacă eu ţi-aş propune ceva?” “Spune, dragule le ce te-ai gândit?” “Iată, îl luăm pe Sandu, fratele nostru mai mic, care-i în anul II la facultate, iar noi ne aranjăm cu serviciul şi plecăm să facem Învierea şi Sfântul Paşte la Parva la Mişu.” Zis şi făcut, până la Năsăud am mers cu-n autobuz, de la Năsăud pe jos până la Parva, mai bine de 16 km. Nu ne-am văitat nici de oboseală, nici de foame şi nici de sete! Prea multă bucurie în sufletele noastre la gândul revederii între fraţi şi chiar la o masă bună! Am ajuns la casa parohială în jurul orelor 18. Ne-a întâmpinat cumnata, preoteasa, cu zâmbetul pe buze şi o oală mare cu cartofi fierţi în coajă. Mişu plecase la biserică pentru vecernie şi apoi pentru slujba de Înviere. Am plecat şi noi la Sf. Înviere. Mişu, când ne-a văzut pe cei doi fraţi şi pe mine, cumnata, a căpătat o lumină şi voce Dumnezeiască în glas.

La sfârşitul slujbei a ţinut o predică cu tema Rolul familiei în viaţa creştină. La ora prânzului ne tot uitam prin casă să vedem poate că apare de undeva vreun platou cu mâncare! Cumnata mea a lămurit lucrurile pe loc! “Dragii mei, nu vă uitaţi degeaba, că nu am pregătit nimic… Poate ne aduce Mişu ceva când vine de la biserică, dacă nu cumva o să urce dealul la doi bătrâni, bolnavi, fără sprijin şi fără ajutor.” Lucrurile aşa s-au petrecut! Preotul a împărţit toate alimentele aduse, la bătrâni, săraci şi bolnavi. “Vedeţi, dragii mei, cum trăiesc eu cu omul acesta de când m-am măritat cu el! Tot ce câştigă şi tot ce primeşte împarte imediat cu cei nevoiaşi. Despre noi spune că suntem o familie bogată şi fericită, bucurându-ne de sănătate şi de toate frumuseţile vieţii! Cine a mai văzut, dragii mei, să mănânci cartofi în coajă la casa preotului în ziua de Paşti?”

“Coană preoteasă! Coană preoteasă!” “Care eşti, măi?” “Eu, Dumitru, coană; daţi-vă către poartă mai încoace…” “Iaca, am venit, spune Dumitre, cu ce te pot ajuta, că părintele nu-i acasă şi nu poţi vorbi cu el!” “Nu-i nevoie, coană, iaca, v-am adus o găleată cu peşte proaspăt! Am fost la pescuit cu Vasile, frati-meu, la Mureş, şi am prins un sac mare de peşte. Când am ajuns acasă Vasile a zis: măi, Dumitre, du-te cu o găleată şi la coana preoteasă, poate nu te refuză, mai ales de crăpuştenii ăştia care trebuie să fie mult mai mari de 1 kg!”

“Ei, cum să vă refuzăm, Dumitre? chiar vă mulţumim frumos!” “Coană, aveţi pentru toate gustările! Să faceţi saramură, să prăjiţi, plache sau ciorbă pescărească…” “Dumitre, Hristos a Înviat şi vă mulţumim!” “Adevărat a Înviat, şi poftă bună, coană preoteasă!”

Toţi am dat o mână de ajutor la curăţitul peştelui şi mai cu seamă la prăjitul lui, dat prin mălai şi ulei încins. Cu masa încărcată de peşte şi o mămăligă mare răsturnată pe o scândură de brad ne pregăteam să începem a mânca. Hopa, a sosit şi Mişu, voios şi mulţumit de această zi. “Staţi măi, dragilor; cum vreţi să vă aşezaţi la masă fără o rugăciune, mai ales că azi e Paştele…”

Am făcut rugăciunea şi am cântat cu toţii “Hristos a Înviat”, de multe ori şi în toate variantele. Câtă armonie, câtă pace în lume şi între noi! Fiecare spunea câte o poveste despre o rudă, despre un coleg sau colegă, despre vreun camarad din armată sau despre unii pe care i-a înghiţit pământul sub ploaia de gloanţe. Bucuria regăsirii, în condiţii de sănătate şi restabilirea relaţiilor de familie a rămas pentru noi toţi ca un plan de viitor; Când şi la care din noi ne vom întâlni în curând?

Într-o zi am avut plăcerea să ne viziteze Mişu! A venit de la Parva la Cluj cu o raniţă goală în spate şi un urcior mare plin cu lapte bătut, chefir de Parva… “Bine, Mişule,” zic eu, “de ce te-ai chinuit să cari ulciorul acesta cu lapte vechi, dospit şi fermentat? E mai acru ca oţetu’, nu se poate înghiţi…” “Dragă cumnată,” zice Mişu, “ocupaţia de bază la Parva este creşterea animalelor. Fiecare gospodar creşte 3-4 oiţe sau o văcuţă. Laptele care le prisoseşte, oamenii îl păstrează în putini de brad lucrate, cioplite de meşterii satului! Aceste putini de brad, pline cu lapte adunat pe parcursul anului, se păstrează la rece, lângă rădăcinile copacilor umbroşi. Când înţarcă vaca sau oiţele, oamenii folosesc laptele adunat şi conservat după obiceiul lor! Am înţeles că în acest lapte se păstrează toate vitaminele de care au oamenii nevoie. Este adevărat că la început pare foarte acru, dar în scurt timp organismul îl primeşte  cu plăcere… Noi ne-am obişnuit ca în fiecare dimineaţă, în loc de ceai să bem câte o cană mare de chefir. Simţim vigoare, sănătate, energie, bună dispoziţie, optimism şi plăcerea de a trăi. Toate aceste calităţi conţine acest lapte conservat…”

Lămurită şi convinsă de miraculosul lapte, l-am întrebat ce preocupări îl mai frământă. Oamenii mai au nevoie, uneori, şi de medicamente. De aceea am venit cu raniţa la Cluj: să cumpăr doctorii pentru cazuri mai urgente şi necesare! Doresc, cu ajutorul lui Dumnezeu să fac şi o troiţă la fântâna da la răscruce! Toate cheltuelile cu ridicatul Sfintei Troiţe le voi acoperi cu banii din salariul meu pe 3 luni a 260 lei pe lună!” “Bine, bine, dar soţia ta, cumnata mea, ce spune?” “Familia mea ştie că eu, ca preot, am o singură misiune: să propovăduiesc binele şi să ajut aproapele! Răsplata o întâlnim la tot pasul. Tot timpul suntem sătui şi sănătoşi!”

A doua zi Mişu a plecat! Cuvintele lui blânde, pline de credinţă şi de optimism, ne-au rămas ca un ecou în sufletele noastre! Este adevărat că faptele rele circulă mult mai uşor în societatea omenească, dar să ştiţi că şi faptele bune ajung unde trebuie chiar dacă circulă mai încet! Pe calea presei, patriarhia a fost informată de preotul Mihail Ciobanu, care-şi dedica toată activitatea Sfintei Biserici. Credinţa şi slujba întru Hristos erau modul său de viaţă. Construirea cimitirului ostaşilor români; ingrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor şi bătrânilor, educaţia copiilor la şcoală, troiţa şi alte multe fapte creştineşti, care îl aşezau pe soclu cel mai înalt!

Nu se ştie ce anume aştepta preotul cu familia, dar parcă îi păştea pe toţi o mare surpriză. Ce să fie oare cu semnele astea? Într-o bună zi primim veste de la Mişu că a fost chemat la patriarhie, şi l-a anunţat că, pentru toate meritele sale, va reprezenta România la Congresul Păcii de la Helsinki! Da, părintele Mihail Ciobanu a reprezentat cu cinste ţara noastră, România, la acel congres istoric. Să nu uităm că acel congres, a avut loc după război în pline prefaceri politice pro comuniste. Preotul Ciobanu, demn, a avut o singură teză de apărat! Iubirea, pacea, colaborarea, ajutorul reciproc între oameni, cultul muncii, cinstea, adevărul şi iubirea faţă de ţară. S-a întors de la Helsinki, cu cinste, cu onoare, cu felicitări şi o diplomă foarte valoroasă pentru cariera sa. Modest, nu amintea nimănui că ne-a reprezentat ţara la Congresul Păcii de la Helsinki.

Cadourile, pliantele şi fotografiile au fost dăruite bisericii, aşezate pe o măsuţă să poată fi văzute de toţi credincioşii. Se înţelege că toţi preoţii din ţară au aflat că preotul Mihail Ciobanu a reprezentat ortodoxia din ţara noastră la Congresul Păcii.

La scurt timp după sosirea de la congres, preotul Mihail a fost chemat din nou la patriarhie! Ca o recunoaştere a tuturor meritelor sale, Preafericitul Patriarh l-a avansat la gradul de protopop în parohia Reghin, Jud.Mureş. Aşa se face că Mişu al nostru a devenit protopop la Reghin, spre mândria şi fala noastră. Reghin, un târg, reşedinţă de plasă (raion) cu o populaţie amestecată din români şi maghiari, cu două biserici: ortodoxă şi catolică, a fost o nouă piatră de încercare pentru preotul Mihail Ciobanu. S-a zvonit în tot târgul că preotul ortodox care a sosit în Reghin este un mare înţelept şi vraci! Cu acest palmares bogat şi-a început preotul Mihail activitatea în noua sa parohie.

Veneau bolnavii să le citească de sănătate, studenţi şi elevi pentru reuşita examenelor, tineri pentru reuşita unei căsătorii, pentru reuşita unei călătorii, etc. Preotul Mihail Ciobanu nu cunoştea cuvântul şovin. El se purta şi trata pe toţi oamenii la fel, indiferent de etnie, culoare şi naţionalitate! “Mi-a citit părintele Mihail şi după 9 zile soţia s-a vindecat!” Oamenii care apelau la părintele Mihail spuneau că au obţinut rezultate miraculoase (credinţa nestrămutată îi vindeca pe toţi).

Ilona îi spune unei vecine că este în prag de divorţ şi trece prin momente cumplite! Nu ştie încotro s-o apuce cu cei doi copii pe care îi are! “Dragă, nu mai sta nici o clipă; du-te îndată la părintele Mihail şi spune-i toată durerea ta.” Ilona aşa a făcut. După multe vizite la această familie, cei doi soţi au înţeles că trebuie să renunţe la ambiţii şi orgolii. Cu o putere convingătoare preotul Mihail a spus că-i aşteaptă focul iadului şi cazanul cu smoală, dacă desfaci taina căsătoriei! Oamenii au înţeles, s-au speriat şi au revenit la sentimentele pe care le-au avut de la început: iubire, armonie, înţelegere.

Tot aşa s-a întâmplat şi cu familia lui Kovaci Ştefan, în care intrase vrajba, ura şi dezbinarea. Preotul Mihail, cu răbdare şi credinţă, a reuşit să-i aducă din nou pe calea cea bună! După aceste cazuri întâlnite, cu probleme de viaţă şi mai ales de copii, au urmat câteva predici despre păcatul divorţului, abandonul familiei şi a copiilor.

Reputaţia preotului Mihail creştea. Părintele Mihail ne-a spus aşa: “Oameni buni; pentru toate rânduelile şi serviciile făcute credincioşilor ortodocşi, nuntă, botez, înmormântare nu cerem nici un fel de taxe! Fiecare să ofere binevol, cât poate şi cât îi lasă inima pentru Sfânta Biserică. Eu am salariu de (260) două sute şaizeci lei, ca salariat al sfintei biserici şi sunt mulţumit!”

Părintele se bucura sincer când oficia o cununie, cânta şi o transforma în sărbătoare înălţătoare, către cer. La botezuri, trăia şi împărtăşea bucuria întregii familii. De multe ori părintele a vărsat lacrimi sincere alături de familiile îndoliate la înmormântări! Acesta era preotul, protopop ortodox Mihail Ciobanu de la Reghin! Un exemplu, ca preot, ca familist. Cele două fiice i-au urmat exemplul şi s-au dedicat activităţilor caritabile; Fiica cea mare, doctor biolog, fiica mică doctor pediatru, din dragoste pentru copii! Benevol au îngrijit răniţii de la revoluţia din 1989. Câte o rugăciune pentru familiile îndurerate care şi-au pierdut părinţi, soţi, fraţi, etc.

Mişu, şi apoi soţia ne-au părăsit şi au plecat pentru totdeauna. Noi, familia, îl păstrăm în sufletele noastre ca pe o icoană sfântă! Fiicele, cu nepoţii şi strănepoţii, trăiesc o viaţă exemplară, după învăţăturile creştine, aşa cum le-a învăţat Mişu, părintele protopop de Reghin. Numai dăruind primeşti, tot ce e mai frumos, mai curat şi mai folositor pentru viaţă. Mişu a trăit credinţa creştină din convingere. Noi urmaşii, avem datoria să aducem cuvinte de recunoştinţă pentru toţi care s-au jertfit pentru credinţă şi Sfânta Biserică. Protopopul Mihail Ciobanu (Mişu) merită această recunoştinţă. Amin!