Tata - un înger în captivitate

          ... Fusese ultima încleştare la care participase în Războiul cel Mare. O încleştare pe viaţă şi pe moarte, în luptă corp la corp, în care fusese rănit la picior, după care, împreună cu cei câţiva camarazi ai săi care supravieţuiseră, era luat prizonier şi trimis în Germania. Aşa îşi începea tata povestea în serile friguroase de iarnă, atunci când ne adunam cu toţii la gura sobei, şi la fel de vie a rămas de atunci şi până acum în mintea mea.

          Fuseseră repartizaţi la muncă pe moşiile unor boieri germani şi, în condiţia lor de prizonieri de război, nu aveau dreptul de a se plânge. Erau patru inşi în grupul lui tata, împărţeau între ei resturile de la mesele boierilor şi se bucurau când, de sărbători, primeau supliment câte un ou sau câte o chiftea. Îşi încropiseră într-un colţ de magazie un fel de dormitor şi erau foarte mulţumiţi că aveau unde să se adăpostească de vreme vitregă. Când frigul se înăsprea, pe timpul nopţii se acopereau cu paie, pentru că nu puteau să facă foc acolo, în magazie. În timpul zilei se încălzeau muncind până la epuizare.

          Unul dintre camarazi – prieten bun cu spălătoreasa – primise în dar o cruciuliţă mică şi o iconiţă cu Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril, învelite cu grijă într-un ştergar alb. Din acel moment umilinţele pe care le suportau zi de zi nu mai aveau nici un fel de importanţă, viaţa lor, prin rugăciune şi credinţă, căpătase o altă valoare. Aveau de acum speranţă şi acea speranţă le dădea putere să lupte...

          Trecuse o a treia iarnă de prizonierat şi, după toate semnele, urmau o primăvară şi o vară blânde. Parcă şi vântul adia altfel, cu o prospeţime de libertate...  Presimţirile lor bune aveau să se adeverească atunci când boierul apăruse în cerdacul casei şi îi adunase pe toţi în jurul lui. “Măi, băieţi,” le-a spus, “într-o săptămână voi primi documentele voastre şi din acel moment veţi fi liberi! Alexandre,” s-a întors el către tata, “peste o oră te aştept la mine în birou.”

          “De când ai venit la noi, Alexandre,” i-a spus boierul atunci când erau numai ei amândoi în birou, “toate au înflorit şi au crescut frumos. Eu recunosc esenţa omului bun şi muncitor, de aceea vreau să-ţi fac o propunere… Ce ar fi să-ţi laşi camarazii să plece şi tu să rămâi aici, în Germania, cu noi? Te însori aici, îţi faci o familie, noi te sprijinim cu tot ceea ce-ţi trebuie…” “Să-mi fie cu iertare,” a răspuns tata, “dorul de ţara mea, de pământul străbun, de satul meu, de casa părintească, nu are preţ!”

          “Şi ce ai făcut apoi, tată?” l-am întrerupt noi, copiii, în mijlocul poveştii. “Ce să fac,” a răspuns tata, zâmbind, “nu mai era nimic care să mă împiedice să ajung acasă, aşa că am plecat spre ţară, cu documentele în buzunar şi cu raniţa în spate, cu bani puţini şi fără hrană multă. Mă simţeam uşor, mă simţeam liber şi primul popas pe care l-am făcut a fost într-o biserică, unde m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea sănătate şi putere să ajung cu bine acasă… Nici acum nu ştiu câtă vreme am stat în biserică, ştiu numai că atunci când am purces la drum simţeam că sunt învăluit de o lumină caldă, blândă şi protectoare şi eram convins că voi ajunge cu bine acasă.”

          “Au fost semne la tot pasul…” a continuat tata. “La ieşirea din biserică am dat peste un domn în vârstă, care se odihnea pe o bancă. M-am apropiat de el, cu sfială şi l-am întrebat în ce direcţie trebuie să o apuc pentru a ajunge în Vengria (n.a. Ungaria). Omul a înţeles, mi-a dat indicaţiile necesare şi mi-a dat şi un ban pentru drum… Am plecat la drum convins fiind că cineva, acolo, sus, veghează asupra mea.”

          “Treceam prin locuri foarte frumoase, cu gospodari desăvârşiţi, cu grădini de legume ori cu livezi date în pârg, eram de multe ori nemâncat de câteva zile, dar niciodată nu am cutezat să le fur oamenilor rodul pământului, pentru că nimic nu e mai de preţ pe lumea asta decât libertatea,” a răspuns tata întrebărilor noastre mute, “am preferat să rabd de foame decât să fiu prins furând şi să mă umilesc.”

          “Ieşisem din Germania, intrasem în Cehia, o ţară cu oameni muncitori, harnici şi mult mai calzi decât nemţii. Am supravieţuit acolo ajutându-I la muncile câmpului, la culesul recoltei, la încărcat, la descărcat; mi se dădeau bonuri, haine vechi ori încălţăminte… Când simţeam că am ajuns la capătul puterilor, o voce de sus mă îmbărbăta, mă călăuzea şi mă îndemna să nu renunţ la speranţă…”

          “Cu o zi înainte de a ajunge în Vengria am intrat într-o biserică mare, unde, pentru a doua oară, am fost scăldat în acea lumină blândă şi liniştitoare, o lumină divină care mă asigura că sunt pe drumul cel bun şi că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Vengria?” a întrebat tata, ca pentru sine, “Vengria a fost momentul în care am înţeles că lumea este plină de oameni care de care mai ciudaţi. Ungurii vorbesc o limbă sălbatică şi de neînţeles, umblau îmbrăcaţi în izmene de lână şi purtau cizme înalte, erau iuţi la vorbă şi mânioşi din fire. Dincolo de astea, curăţenie desăvârşită, ordine şi disciplină. Nu am văzut pe nicăieri prin ţara lor bogăţiile noastre naturale, din România, dar am cunoscut oamenii, pe cât am putut şi mi-am dat seama că sunt un popor de buni familişti şi patrioţi, uneori aroganţi, deşi nu am înţeles niciodată de ce… În drumul meu prin ţara ungurească, am dat peste un tinerel şcolit la Vudapeşti (n.a., Budapesta) care se chinuia să cosească o postaţă de lucernă. L-am ajutat să cosească, să încarce lucerna în căruţă şi să cureţe terenul… Niciodată în viaţa mea nu am mâncat o bucată de slănină afumată cu pâine mai gustoasă ca atunci,” a râs tata, “nici păhărelul de pălincă nu a fost rău…”

          “Mai întremat, am ajuns la Budapesta şi mi-ar trebui zile întregi să vă povestesc numai despre acest oraş… Franţ Iosif, cu imperiul lui austriac, a făcut din Vudapeşti cel mai frumos oraş din Europa şi dacă ar fi să mă întrebaţi, cred că Franţ ăsta tot neamţ era… În fine, întrebam în stânga şi în dreapta de România, mulţi îmi răspundeau, în graiul lor de neînţeles, nem tudom, alţii ştiau de Sibiu şi de Braşov dar nu înţelegeam nimic din ce-mi spuneau. M-au lămurit, până la urmă, doi husari: Măi, române, dacă vrei să ajungi în ţara ta, trebuie să treci prin Polcia (Polonia, n.a.)…”

          “Cu voia şi puterea lui Dumnezeu, am ajuns în Polcia… Sunt multe, foarte multe de povestit despre poleci şi obiceiurile lor, îmi amintesc numai că într-o duminică am văzut lume multă adunată la o mânăstire… M-am aşezat să răsuflu niţel şi să mă închin şi atunci un călugăr de-al lor s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă sunt cerşetor, ori hoţ, ori ce hram port. L-am lămurit, în limba rusă, ce este cu mine şi încotro mă îndrept. M-a înţeles bine poleacul, vedeţi voi, limba rusă şi limba lor seamănă bine, sunt limbi slave… Am primit ceva de mâncare, îmbrăcăminte şi nişte încălţări care să mă ţină măcar până la Braşov. Înainte de a pleca, m-am oprit lângă o cruce şi m-am rugat fierbinte bunului Dumnezeu să mă ajute să trec şi peste ultimul hop şi să ajung cu bine acasă…”

          “…Ajunsesem, deci, la Braşov, mai aveam puţin până acasă, grijile şi temerile mele dispăruseră pentru moment şi, deodată, am simţit un gol mare în stomac, m-a luat cu ameţeală şi m-am prăbuşit pe o bancă de lemn, undeva, în spatele gării. Ca prin vis, auzeam vocea unui târgoveţ oltean: Hai la mălai, că nu-i de trai!, simţeam mirosul îmbietor de turte calde şi îmi dădeam seama că mă luase cu leşin din cauza foamei. Nu pusesem nimic în gură de vreo două-trei zile şi foamea mă doborâse… Puţinii bani pe care-i căpătasem îi cheltuisem pe o pâine şi o lingură de ciorbă. Mi-am adunat puterile şi m-am apropiat de oltean…”

          “Măi oltene, nu am bani să cumpăr o turtă de mălai, dar nu-mi dai una pe o pereche bună de bocanci?” “Să-i văd întâi, neicuşorule!” mi-a răspuns acela şi, fără să stau pe gânduri, am scos din raniţă singura mea pereche de bocanci, cu care aş fi dorit să mă încalţ atunci când aş fi ajuns la mine în sat… Omul a luat bocancii şi mi-a dat o turtă caldă care m-a ajutat să-mi recapăt întrucâtva puterile…”

          “Ţin minte că în noaptea în care am ajuns în sat era beznă şi pustiu şi nici măcar câinii nu lătrau… M-am întins pe o laviţă veche şi am dormit adânc, de parcă nu mai dormisem de ani… M-am trezit şi am stat vreme bună până să mă dezmeticesc şi să-mi dau seama că nu visez, că sunt la mine în sat, în casa părintească… Trei chirpici am adunat şi pe ei m-am aşezat, să privesc în jurul meu ca să văd ce-a mai rămas…” a şoptit tata, ca într-o litanie. “Câţi ani să fi petrecut în pribegie?” a continuat el, oftând. “Trei ani militărie, doi ani în război, mai bine de trei ani şi jumătate prizonier la nemţi şi în toţi anii ăştia dorul de glia strămoşească şi de casa părintească nu s-a stins, ba dimpotrivă, a devenit mai puternic şi mai arzător… Mama şi cu tata plecaseră la Dumnezeu, logodnica mă părăsise îl luase de bărbat pe unu’ Ciugu, de sub pădure, frate-meu şi cu soră-mea împărţiseră bruma de avere lăsată de părinţii mei între ei... Nimeni nu se aşteptase să supravieţuiesc şi să mă întorc în sat, toată lumea era convinsă că am murit pe front...”

          “În fine,” a reluat tata, după câteva clipe de tăcere, “mi-am dat Crucea de Fier, decoraţia pe care am primit-o după ce am fost rănit în luptă, la schimb pentru un sac de seminţe de grâu, pe care le-am semănat pe o bucată de vreo două hectare de pământ. Recolta a fost înzecită şi m-am dus să o vând la iarmaroc. Acolo aveam să o cunosc pe mămica voastră, care venise să vândă nişte oi… Ne-am plăcut, ne-am înţeles şi, în aceeaşi zi am adus-o acasă, cu oi cu tot… Dumnezeu îmi trimisese cea mai frumoasă şi cea mai harnică femeie din lume şi gospodăria noastră înflorea văzând cu ochii, cu belşug, cu păsări şi animale…”

          “După cununie, aţi venit şi voi pe lume, sănătoşi şi voioşi, mulţumesc lui Dumnezeu…” “Tăticule,” l-am întrerupt noi, “ai înjurat vreodată, la supărare, ori la necaz?” “Viaţa e un dar de la Dumnezeu, dragii mei,” a răspuns tata, “şi dacă ai cunoscut foamea, setea, gerul, arşiţa, umilinţa ori goliciunea, nu mai ţii seama de nimicuri… De ce să mă cert, de ce să ţin supărare, de ce să înjur? Dumnezeu bunul ne-a învăţat să iubim întreaga Lui creaţie: oameni, animale, păsări, plante…”

“De unde ştii matale, tăticule, atâtea lucruri minunate?” “Pribegia prin ţări străine, în timpul prizonieratului, m-a învăţat multe despre lume,” ne-a răspuns tata, uitându-se cu dragoste la noi, “oamenii pot face mult bine… De la nemţi am învăţat să nu fiu risipitor, ei valorifică totul, de la cehi, ori unguri, ori poleci, am învăţat să muncesc din greu ca să duc un trai îndestulat şi să-mi pot hrăni familia; ei nu au avut parte de bogăţiile ţării noastre, dar uite, merg înainte…”

          Poate cel mai puternic sentiment care mă cuprinde atunci când mă gândesc la tata este liniştea. O linişte binefăcătoare, absolută, care ne cuprindea ori de câte ori se întorcea acasă de oriunde va fi fost plecat. Nu a ridicat niciodată tonul şi nu ne-a certat niciodată, indiferent ce prostioare vom fi comis, copii fiind. Simpla lui prezenţă, vorba lui domoală, dojana blândă, erau suficiente ca să ne impună respect… Până şi animalele şi păsările de pe lângă casă se bucurau de prezenţa lui, pentru că le mângâia şi le vorbea şi ele înţelegeau, parcă…

         

          Dumneata. Aşa i s-a adresat mama tatei, până la sfârşitul vieţii. “Bre, Alexandre, du-te dumneata şi-mi taie un braţ de lemne!” ori “Bre, Alexandre, adu-mi dumneata o găleată cu apă!” Dincolo de valoarea de reverenţă a cuvântului, dumneata era forma în care mama îi mulţumea lui Dumnezeu pentru Alexandru, omul ei. “Bre, Anică, vezi că te strigă cineva la poartă!” şi, în vocea domoală a tatei, particula bre reverbera toată dragostea pe care i-o purta mamei.

          Tata a fost un sfânt, în toată puterea cuvântului. Orice alte cuvinte sunt sărace şi golite de conţinut. Mă aflam departe de ţară atunci când s-a stins şi probabil cel mai mare regret pe care-l am în viaţa asta este că nu am putut să fiu acolo, să-i stau la căpătâi şi să-l conduc pe ultimul drum.

          Mulţi ani mai târziu, rudele mele mi-au povestit că, după înmormântare, Grivei, câinele nostru, a plecat de acasă, s-a culcat pe mormântul tatei şi a zăcut acolo, fără mâncare şi fără apă zile întregi, până ce s-a stins şi el, sub un copac, alături de mormânt. Este o imagine pe care o voi purta în suflet cât voi trăi…

          Cu dragoste şi smerenie mă rog şi îţi pomenesc numele, tăticul meu drag!

Dacă vrei să reuşeşti, să ştii bine să vorbeşti!

Nu-i poveste, e-ntâmplare adevărată. O ştiu de la coana Zoe, soţia lui dl. plotoner majur, comandantul de pluton. În această unitate, tinerii îşi făceau stagiul militar, care pe atunci avea durata de doi ani. Se ştia de toată lumea că un tânăr, dacă n-a făcut armata, nu e bun de-nsurătoare. Aşa se face că-n această şcoală lungă de-ncercări, de munci diverse, militarii se căleau. În această şcoală a vieţii tinerii din toată ţara se adunau ca să înveţe multe lucruri neştiute (ce înseamnă a iubi, ce înseamnă a preţui neamul, ţara şi părinţii, cultul muncii şi credinţa-n Dumnezeu). Din judeţe şi provincii diferite se-ntâlneau aici tineri, foarte mulţi minoritari – găgăuzi, evrei, bulgari, turci şi foarte mulţi ţigani.

Niciodată supăraţi, veseli, sprinteni şi haioşi, ei se făceau iubiţi de toţi camarazii din unitate. În militărie toţi erau trataţi la fel. Între aceste câteva etnii se legau prietenii, schimburi de obiceiuri, de prin satele lor, de la nunţi şi de la naşteri, cimilituri şi strigături despre naşi şi miri. Coana Zoe ştia multe, de la dl. plotoner majur. În condiţii de cazarmă, toţi mâncau aceeaşi hrană, se culcau la ore fixe. Dimineaţa, la sculare, după ceai şi o gustare, toţi se-ncolonau frumos şi cu cântec înainte, ţării să fim de folos! În această viaţă de militar, trăită în comun cu ceilalţi camarazi se închegau de multe ori prietenii foarte durabile! Aşa o prietenie s-a-nchegat între Vasilică de la Balş şi Gavrilă de la Ciorogârla (un oltean şi un ţigan). Nu ştiau ce-i şovinismul, nici etniile ce sunt.

Se înţelegeau ca fraţii şi împreună ei mâncau. În prietenia lor suportau mult mai uşor toate greutăţile cazărmii. Sincer îşi mărturiseau viaţa şi copilăria lor. De gagici şi de iubiri, de ciordeli şi de mărdeli! În prietenia lor au ajuns să se alinte: Vasilică îi spunea Ciorică de la Ciorogârla, iar Gavrilă îl numea Românică de la Balş. Nimeni şi nimic nu-i deranja, nici glumele cu olteni sau cele cu ţigani. Copios se amuzau când ei singuri povesteau întâmplări din viaţa lor. Amândoi simţeau nevoia unui suflet sincer şi curat, care îi făcea chiar mai puternici. Amândoi se bucurau de vestea bună a celuilalt. Seara până stingerea suna Ciorică nu uita o glumă, două să strecoare ca să doarmă mai uşor. “Românică, ştii ceva? Am o veste bună, în curând vine Crăciunul!” “Asta ştiu şi eu, măi Ciorică!” “Frate dragă, cum să facem să rugăm pe dom’ majur ca să ne aprobe câte o permisie de trei zile, de aceste sărbători?” “Mâine nu plecăm la câmp, că plouă, toată ziua îl găsim la birou la dumnealui…”

Înarmaţi cu motivaţii şi cu rugăminţi fierbinţi, Romănică şi Ciorică s-au prezentat la dom majur, arătându-şi fiecare dorul şi durerea lor! Au promis că vor aduce la sosire zaibăr şi cârnaţi de porc. La sosirea lor acasă, fiecare-n felul lui, petreceau, se desfătau şi de cazarmă cu tristeţe mare îşi aminteau. Nu-i poveste ce vă spun că Ciorică a devenit tată chiar în ziua de Crăciun! Draga şi iubita lui Piranda i-a făcut un băieţel. Toate neamurile din Ciorogârla straşnic s-au mai bucurat, au băut şi au mâncat, au cântat şi au dansat. “Măi Ciorică, ce te-ai întristat aşa?” îl întreabă Bulibaşa. “E de rău, tataie dragă, puşcăria mă aşteaptă…” “Pe cine ai omorât, nepoate, de vorbeşti de puşcărie?” “Carcera e un fel de puşcărie la noi, la militărie!” “Bine, bine, am înţeles, dar ce-ai făcut aşa de grav?” “Ba chiar este foarte grav! Am avut trei zile de permisie aprobate, nu ştiu, zău, cum s-a făcut, c-am întârziat încă două, Bulibaşă... Voi pleca în noaptea asta, ca să fiu de dimineaţă la raport la dom’ majur…” “Te descurci tu, măi Ciorică, ştim noi bine cine eşti!”

Vasilică, zis Românică, a păţit şi el la fel, tot două zile a întârziat. Tremurând şi speriaţi, aşteptau pe dom majur. “Intră, mă, tu cel din Balş!” Cu o damigeană mare ce-o avea lângă picioare a săltat-o drept în braţe şi spăşit cu capu-n jos, a depus-o ca trofeu chiar în faţa lui dom’ plotoner, care nu a fost deloc mişcat de gest. “Bine, bou şi animal ce eşti, cum să-mi faci aşa ceva? Câte zile de permisiune ţi-am aprobat?” “Trei zile, sărut mâna, să trăiţi!” “Şi câte, boule, ai întârziat?” “Două, sărut mâna, să trăiţi!” “Tu cunoşti regulamentul militar, măi boule ce eşti?” “E aşa cum spuneţi dumneavoastră, sărut mâna, să trăiţi!” “Dacă mai întârziai o zi, dezertor te declaram, tribunalul militar te judeca şi înfundai puşcăria pe toată viaţa, ai înţeles?” “Înţeles, sărut mâna, să trăiţi, e ca dumneavoastră, dom’ majur!” “Măi, ia damigeana asta şi pune-o acolo după uşă…” “După uşă, să trăiţi!” “Încă odată te întreb, îţi dai seama ce faptă gravă, ai făcut?” “Gravă, gravă, dom’ majur!”

“Pentru două zile întârziate, două de carceră severă tu vei face, fără hrană şi odihnă. Şi acum fuga-n trap la carceră, animale!” “Vai ce bun e dom’ majur, a strigat cât a strigat, dar m-a scăpat de puşcărie… Două zile de carceră vor trece uşor!” aşa gândea Vasilică, cu sufletul lui de oltean cinstit şi curat, fără loc de supărare, ură sau răzbunare.

Deodată şi Gavrilă apăru. “Intră, intră, măi Cioroi, că de când te aşteptam. Eu trei zile de permisie ţi-am dat, ce-ai făcut croncănitoareo, că două zile ai întârziat? Măi, tu ştii ce-i armata, mă? Disciplină, fără mamă, fără tată! Cum să apărăm noi ţara de război şi de duşmani, cu aşa soldaţi ca tine? Spune mă, ce taci din gură, de ce mi-ai făcut aşa? Animalule, vorbeşte, nu mă enerva!” “Pă…pă…păi…ca…să…să…să…ve…ve…ve…de…de…de…ţi…ţi…ţi…ţi…”

“Spune lămurit, măi animale, nu te bâlbâi aşa!” “E…e…eu…dooo ma…ma…maj…” “Baragladină, tu-ţi baţi joc de mine, măi, sau poate te prefaci?” “Nu…nu…văăăă… ro…ro…ro…rog…” “Simt că-mi crapă capul, Doamne! Lighioană afurisită, tu să-mi spui imediat de ce două zile ai întârziat! Te omor, mă, în bătaie şi te bag zece zile la-nchisoare. Hai vorbeşte şi nu te holba la mine aşa!” “Să…ă…ve…ve…ve…de…deţi…” “Gata, simt că-nnebunesc, ieşi afară chiar acuma, în ochii mei să nu te văd! Nu te mai uita aşa la mine, ieşi afară când îţi spun!”

A ieşit Gavrilă afară şi s-a dus încetişor la camarazii din pluton. “Măi Gavrilă, ne-ai lipsit şi-ntrebam pe fiecare unde e Ciorică al nostru oare!” “Măi băieţi, să ştiţi şi voi de la mine o vorbă dreaptă: că armata-i foarte grea, că armata nu-i frumoasă!”

După două zile iese şi Românică de la carceră şi pe cine credeţi că vede în faţa ochilor? Ciorică mătura nişte scări la dormitoare şi fluiera de dor şi jale. “Stai puţin, Ciorică frate, să ne lămurim noi amândoi: am primit câte trei zile permisie de Crăciun, este adevărat?” “Adevărat, Românică dragă, foarte adevărat!” “La întoarcere, fiecare câte două zile am întârziat; e adevărat?” “Adevărat, dragă Romănică, adevărat!” “Pentru două zile întârziere, la carceră două zile pe mine m-au băgat, iar pe tine, măi Ciorică, te văd vesel, fluierând!”

“Spune-mi dragă, ce-ai făcut, şi cât ai dat, că majuru’ te-a iertat?” ”Ce să dau măi Românică, doar am folosit şi eu o vorbă veche din bătrâni…” “Spune-mi-o s-o ştiu şi eu!” ”În viaţă ca să reuşeşti, trebuie să ştii bine să vorbeşti”

Ştrul îşi vinde casa

De când Ştrul a dat zvon în sat că-şi vinde casa, pe mine m-a încolţit un gând şi un plan. Mă frământ, mă tot sucesc, cum să fac s-o potrivesc? Gheorghe al meu e foarte bun, dar la vorbă să nu-l pun. După multă chibzuială, într-o seară liniştită, l-am rugat pe Gheorghe al meu cu răbdare să mă asculte.

“Gheorghe dragul meu bărbat, du-te mâine tu la Ştrul şi-l întreabă cât cere pe casă tare m-aş mai bucura s-o putem cumpăra… Copii noştri au crescut şi mâine, poimâne vor pleca pe la casele lor. Noi avem pe toţi cinci de înzestrat măcar pentru unul o căsuţă să-i fi înjghebat…” “Măi femeie, ce să-ţi spun, tu nu-l cunoşti pe jupân Ştrul?” “Ba-l cunosc, măi Gheorghe, bine, te va primi cu vorbe bune pentru interesul lui având casa de vânzare!” “Păi m-oi duce, Melanio ca să scap de gura ta, dar cu Ştrul e greu amarnic, nu ştiu cum m-oi descurca…”

A doua zi de dimineaţă, fiind şi mare sărbătoare, Melania l-a gătit pe Gheorghe cu costumul cel curat, cu bocancii văcsuiţi şi cu pălăria nouă şi omul a luat-o încet, spre râpă, şi apoi mai spre colină, la căsuţa lui jupân Ştrul. “O, ce surpriză, bade Gheorghe, cam de mult nu ne-am văzut!” “Am venit, jupâne dragă, c-o singură întrebare: de vânzare-ţi este casa?” “De vânzare, bade Gheorghe, de vânzare şi ce casă! Hai să vezi că aşa o casă mare la voi în sat n-ai să găseşti! Uite bade, în jurul casei ce mai gard şi ce mai poartă, ca la curţi împărăteşti!”

“Bade, prost aşa cum eşti mata, ce-ai văzut în curtea mea, slavă Domnului, eu te ştiu un om deştept. Casa-i mare cu terasă, şi ce casă, ce terasă!” “Măi jupâne,” zice Gheorghe, “noi la ţară creştem vite… seara când vin de la cireadă unde o să le adăpăm?” “Vai, ce prost eşti, bade Gheorghe, eu te ştiam mult mai deştept. Uite, omule, mai bine, aici casa, aici apa!” “Bine, bine,” zice Gheorghe, “dar când vine seara câteodată turma de pe câmp de la păscut unde se adapă toate?” “Tot din râpă asta, bade, că-i din mare revărsată! Bade Gheorghe, nu fii prost; eşti deştept şi-ai să-nţelegi că un chilipir aşa de mare n-o să-ţi cadă la matale, bade Gheorghe, cât trăieşti!”

“Măi,” se gândeşte badea Gheorghe, “ba sunt prost, ba sunt deştept, iar nevastă-mea îmi spunea că sunt mutul de pe lume”. Cu această gând Gheorghe a rămas în poartă şi-o întrebare îl rodea: “Şi cât zici că ceri pe casă, spune-mi ca să ştiu un preţ…” “De, măi bade, ce să-ţi spun, prost aşa cum eşti matale şi deştept ca să-nţelegi, te consider ca un frate şi mai mult ţi-o dăruiesc!” “Hai jupâne, nu mă fierbe, spune-mi cât îmi ceri pe casă!”

“Bade, tu ai văzut ce casă-i asta… Cu terasă, cu gard mare şi cu apă! “Iar începi cu lăudatul? Spune-mi suma, ca să ştiu…” “Ce să ştii, ce casă-i asta, cu terasă şi cu apă!” “Lasă lauda jupâne, eu mai am doar o-ntrebare!” “Spune, spune, bade Gheorghe!” “Măi jupâne, dar dacă vine-o ploaie mare şi ne-neacă-n plin casa?” “Ehei, măi bade Gheorghe! Unde-i apa, unde-i casa! Bade Gheorghe, bade Gheorghe, la ovrei se spune-aşa: ai grijă să te păzeşti, pe român nu-l păcăleşti!”

Alba, noi nu te-am uitat!

1

Obosită de la muncă,
Mă-ndreptam încet spre casă
Era frig şi întuneric
Şi din nori, o ploaie deasă.

2
Mai la vale, către centru,
Am simţit în urma mea
Respiraţia unui suflet
De căţel ce ţopăia.

3
Am privit cu interes
Căţeluşu-acel pletos
Care căuta în noapte
Un suflet cald şi-un adăpost.

4
Am pornit cu paşi grăbiţi
Către locuinţa mea,
Unde cele două fiice
Vica şi Nataşa aşteptau sosirea mea.

5
Pentr-o clipă, eu uitasem
Că mă însoţea cu drag
Căţeluşa cea pletoasă
Că de loc n-o alungasem.

6
Tot aşa mergând prin noapte
Am întrebat-o-ncetişor
Unde-i sunt părinţii, fraţii;
Fără nici un ajutor!

7
Căţeluşa a înţeles
Şi pe dată mi-a răspuns
Cu-o privire disperată,
Eu pe tine te-am ales!

8
Am ajuns în faţa casei
Căţeluşa jucăuşă,
Prin trei salturi acrobate
M-aştepta în pragul uşii

9
Am intrat uşor în casă,
Unde Vica şi Nataşa
M-aşteptau cu nerăbdare
Deodată hop „Stupoare”!.

10
Ce faci, mămicuţo dragă,
Ce bagi câinele în casă,
Nu vezi cât e de murdară
Şi cât este de flocoasă?

11
N-am putut scăpa de ea,
S-a ţinut de mine scai…
Daţi-i voi ceva măncare
Şi apoi s-o alungaţi!

12
De mâncare noi i-am dat,
Însă căţeluşa-aceasta
Înainte de-a mânca
Pe picioare ea ne-a lins şi ne-a pupat.

13
Măi flocoaso, zice Vica,
Tu vrei joacă sau mâncare?
Căţeluşa a-nţeles şi privea pe fiecare
Cerşind milă şi-ndurare.

14
Mamă e păcat s-o alungăm
Într-o noapte-aşa ploioasă,
Lasă-ne să o spălăm
Pieptănată şi curată să-o botezăm.

15
Suflete curate la Nataşa şi la Vica
S-au jucat s-au hârjonit şi pe dată au decis

Alba dragă să o cheme după blana ce o poartă

Mătăsoasă şi curată.

16
A venit şi tati-acasă
Iar-n prag a fost primit
Dând din coadă Alba noastră
Ca un semn „Bine venit”.

17
Tot lipindu-se de tati,
Ea îi povestea mereu
Că-n această bună casă
A adus-o Dumnezeu!

18
Mă jigodie pletoasă, zice tati:
Nu te linguşi aşa!
Înţeleg eu ce doreşti;
Să rămâi în casa mea!

19
Fetele s-au bucurat
Că tăticu-a acceptat
Să rămână musafir în casa noastră

Alba sprintenă, voioasă şi cu blana ei pufoasă!

20
Nu ştim ce s-a întâmplat
Dar de când avem pe Alba
Nimeni nu e supărat.

21
Alba intuieşte şi la toţi ne-a demonstrat
Că n-avem pe acest pământ
Suflet devotat şi mai curat
Credincios pân-la mormânt.

22
Când sosim cu toţii-acasă
Obosiţi, cu griji destule,
Alba ştie să ne-ajute
Să scăpăm de cele multe!

23
Înţeleaptă şi cuminte,
Ea ne-a cucerit pe toţi
Ca un membru de familie
Ea ne ocrotea pe toţi.

24
Ura! a venit iar vara;
Şi vacanţa a venit,
În această vară caldă,
Tati, unde vom călători?

25
La bunicii de la ţară
Cu pădure ca la munte
Linişte, cu flori şi păsări
Să vă odihniţi copii tatii!

26
Noi îţi mulţumim, tăticul nostru
Pentru grija ce ne-o porţi
Dar cu Alba ce ne facem?
Va muri de foame, tati!

27
Pentru bucuria voastră
Alba va călători cu noi
Companie credincioasă, v-a simţi că o iubim
Nicidecum s-o părăsim!

28
În vacanţă a fost frumos
Şi fetiţele şi Alba căutau din plin să guste,
Din pădure şi-n grădini,
Chiar şi-n râpa cu lăcuste.

29
Scurt-a fost vacanţa aceasta
A sosit şi ziua-n care
Să ne-ntoarcem toţi acasă
La bunici lăsând pe Alba
Ce-n curând urma să nască.

30
Cu speranţă, că-n vacanţa următoare
O să fim din nou cu Alba
Liniştiţi şi cuminţi,
Ne purtam frumos în casă ascultându-i pe părinţi.

31
Alba a rămas la ţară
Înţeleaptă şi frumoasă
Ea păzea gospodăria
Devotată, credincioasă.

32
A-nţeles că nu se poate
Ca să stăm cu toţi la ţară
Dar concediul când venea
Ea pe toţi ne aştepta.

33
În grădina de la ţară
Într-o magazie mică,
Alba-adevenit mămică
Într-o noapte liniştită.

34
Veseli, burduhoşi şi voioşi
Se rostogoleau prin iarbă
Iar Alba grijulie
Îi privea cu ochi de mamă.

35
Chiar nici puii mici de Panda
N-arătau aşa frumoşi
Numai alba şi mândria
Cu aşa pui în viaţa sa.

36
Simţ matern şi comportare,
Altruism de mamă bună,
Alba ne-uimea pe toţi
Cum în lume să te porţi.

37
Delicată şi gingaşă,
Cunoştea măsura-n toate.
Respecta stăpânii casei
Dar avea un loc aparte.

38
Oameni buni, să nu uitaţi
O zicală bătrânească:
De la păsări şi animale
Să-nvăţaţi cum vă purtaţi.

39
Într-o zi un pui de-al Albei
A ieşit la drumu mare
O maşină l-a lovit
Şi pe loc a fost strivit.

40
Am chemat-o pe Frăsina
I-a săpat o groapă mică
Cu-n ceraf înfăşurat
Noi pe crengi l-am aşezat.

41
La mormântul lui Păndiţă,
Că aşa l-am botezat,
Alba zilnic se ducea
Şi din suflet îl jelea.

42
Alba a-nceput să zacă,
De mâncat nu mai mânca,
Primul pui ea îl dăduse
Unor oameni mari cu suflet.

43
Singură şi-ndurerată,
N-a pus gura pe mâncare.
Se usca văzând cu ochii
De a ei îndurerare.

44
Unde-i Alba, n-aţi văzut?
Oare unde s-a ascuns?
Alba noastră nu mai este
Ea de ieri a dispărut.

45
Ne-aştepta pe toţi în prag
Ca un membru important
Dispariţia ei ne doare
Şi o pomenim cu drag.

46
Noi te-am socotit a noastră
Şi mereu te pomenim
Ne-ai lăsat exemple multe
Să fim buni să ne iubim.