Artiştii noştri

Faima activităţii noastre artistice se răspândise în tot judeţul şi, seară de seară, căminul cultural era ticsit de tineri veniţi să guste un pahar de cultură…

Serafim Vieru era motorul acestei efervescenţe culturale şi cu siguranţă era cel mai în măsură să ocupe acest rol: în timpul milităriei făcuse parte din trupa de teatru a batalionului unde, ca amator, fusese instruit de mari actori şi se lăuda că a jucat pe scenă alături de Miluţă Gheorghiu, de la Teatrul Naţional din Iaşi. Serafim era tobă de carte şi o sursă inepuizabilă de bancuri, glume, anecdote, şotii şi poveşti din viaţa sa cazonă, pe care nu ne mai săturam ascultându-le. Nu avea decât patru clase primare, dar citise cam tot ceea ce se găsea la biblioteca căminului cultural. “Eminescu? Caragiale? Coşbuc? Goga? Îi am pe toţi la degetul mic…” râdea el.

Eram împărţiţi pe grupe, în funcţie de aptitudini şi talent: Pechea Sunevici era solistul nostru (care Caruso?), eu îi întreceam pe toţi la recitat, iar de teatru se ocupa Serafim, care stârnea, de fiecare dată, ropote de aplauze. În nici o jumătate de an puneam în scenă Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea şi Logodna de pomină, pentru ca, ceva luni mai târziu, să ne îmbogăţim repertoriul cu Vlaicu-Vodă.

În Logodna de pomină a lui Alecsandri, personajul principal era Vasilică al Frăsinii din capătul iazului, un băiat oleacă mai greoi la minte (aşa ziceau oamenii) şi puţin bâlbâit, cu o figură care stârnea hohote de râs la simpla lui apariţie pe scenă… O singură replică avea, pe tot parcursul scenetei: “Păi, dacă aşa zice mama…” “Tu o iubeşti pe logodnică?” “Mama zice că da!” “Dar ea te iubeşte?” “Mama zice că da…” Mama lui Vasilică era o femeie energică, precupeaţă respectată în tagma negustorească, care ar fi făcut orice să-şi vadă băiatul însurat….

Punctul meu forte erau poeziile, iar pe scenă eram în elementul meu. Nu-mi plăceau de nici un fel treburile gospodăreşti şi-mi găseam refugiul şi liniştea interioară la biblioteca de la căminul cultural… Eram atât de îndrăgostită de poezie încât mă desprindeam, uneori, de realitate… Vecina lui Serghei îi spusese o dată mamei că mă surprinsese recitând o poezie despre ţară şi rege cu privirea pierdută undeva, către copacii din grădină…

Micul nostru colectiv artistic se îmbogăţea de la o lună la alta, mai întâi cu Dumitru şi vioara lui, apoi cu Simion, cu baianul (acordeonul). Cu mic, cu mare, satul aştepta cu sufletul la gură duminicile şi sărbătorile pentru a veni la cămin să vadă spectacolele puse în scenă de Serafim.

Eu eram cea care deschidea spectacolul, cu o poezie despre ţară, neam, rege şi Dumnezeu. Urma Pechea Sunevici, cu vocea lui de bariton, cu care putea rivaliza cu orice solist de la operă, iar apoi continuam cu sceneta ori piesa pe care o aveam în program. Protagoniştii – fii satului – se întreceau care mai de care să-şi arate talentul actoricesc.

            Încet-încet faima teatrului nostru (aşa îi spuneam) se răspândise în toate colţurile judeţului şi chiar dincolo şi, într-o zi, la repetiţie, după ce-şi dresese vocea ca pentru un anunţ important, Serafim ne anunţa că duminica ce urma eram invitaţi să susţinem un spectacol la Cusmirca! “Aveţi tot timpul să vă pregătiţi,” ne-a liniştit Serafim, “am anunţat şi grupul vocal de fete să pregătească un program de arii şi de romanţe ce n-au auzit la Cusmirca în viaţa lor… O să mergem cu două căruţe: cu Osia şi cu moş Igor.”

            Ajungeam la Cusmirca în ziua stabilită pentru spectacol, dar, spre marea noastră dezamăgire, nimeni nu părea să ştie absolut nimic despre vreo reprezentaţie a vreunui teatru. Ne-am retras, deci, în curtea şcolii de acolo, am deshămat caii şi i-am slobozit să pască pe marginea drumului, iar noi ne-am întins pe iarbă, la umbra unor brazi. Şi cum nimeni nu părea să fie interesat de străinii care se refugiaseră în curtea şcolii, am început să facem haz de necaz…

            Ne epuizaserăm tot repertoriul de glume şi bancuri, când foamea ne ajungea din urmă. În definitiv, plecasem cu gândul că măcar o masă vom primi la Cusmirca, aşa că nimeni nu împachetase nimic de-ale gurii. Într-un târziu ne-am dus la primărie şi l-am întrebat pe paznicul de acolo dacă ştie ceva. “Azi e duminică,” ne-a zis omul după câteva momente de profundă reflecţie, “tot creştinul se roagă şi se odihneşte… Poate domn’ învăţător Iordache să vă fi poftit la noi... Da’ dumnealui e plecat din sat, la nişte cursuri, o fi uitat…” Şi cum ne uitam toţi la el, stupefiaţi, s-a scărpinat după ureche şi a continuat: “Eu zic să plecaţi de aici cât mai e lumină, nu de alta, da’ sunt nişte crânguri şi zăvoaie ceva de groază pe aici şi s-ar putea să vă treziţi faţă-n faţă cu ditamai lupu’…”

            Şi, exact în momentul în care paznicul ne sfătuia să plecăm cât mai degrabă, aveam să observ pe drum o femeie care aducea, probabil, cele două capre de la păscut. Nu mi-a atras atenţia apariţia ei în sine, cât traista, aparent încărcată cu ceva, pe care o ducea pe umăr… “Vai, ce căpriţe frumoase aveţi,” am început eu, mieros, “dar în traistă ce duceţi aşa greu?” “Nişte mere pădureţe,” mi-a răspuns femeia, “le-am cules din merii ăia de lângă baltă… Nu doriţi şi dumneavoastră? Sunt un pic acrişoare, dar tare gustoase, bată-le-ar pârdalnicu’!” Şi, fără să-mi aştepte răspunsul, a continuat: “Invitaţi-i şi pe colegii dumneavoastră să guste, dacă le-o place!”

            În viaţa mea nu mi s-au părut nişte mere mai dulci şi mai bune, atât de hămesiţi eram… “Ce zici, Serafime, de norocul ăsta cu merele pădureţe?” am întrebat, cu gura strepezită, dar cu burta pusă, oarecum, la cale. “Rezolvam cu brade…” a răspuns el, prompt. “Adică ce vrei să zici?” “Vreau să zic că ne urcam în brazi şi mâncam brade (conuri de brad, n.a.). Ce vreţi? Asta-i viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist! Nu se ştie care dintre voi va apare, mai târziu, pe scena unui mare teatru…”  

           

            Ştia el Serafim ce ştia; mari nume ale scenei româneşti au plecat din trupe prăfuite, de provincie: Colea Răutu, Dumitru Furdui, etc.  Cât despre noi, ce să zic? Eşecurile, din care Cusmirca nu avea să fie ultimul, ne-au învăţat multe…

*

*          *

            Trecusem peste capitolul Cusmirca şi, într-o bună dimineaţă, mă trezesc cu Serafim la poartă.

            “Ascultă, copilă,” zice, “m-a trimis domnul învăţător Vâlcu să-ţi spun că duminică vei participa la concursul de poezie pe judeţ… Aşa că la ora zece să fii prezentă la Grădina de Vară, unde a fost instalată scena! Te va duce tot Osia, cu căruţa lui…”

            Cu lecţia învăţată din episodul Cusmirca, am rugat-o pe mama să-mi dea câteva ouă şi o bucată de pâine, ca să nu mă trezesc iar umblând cu maţele ghiorăind de foame. “Ia călcâiul ăsta de pâine,” mi-a zis mama, “ouă mănâncă numai copilul care face ceva în gospodăria asta; tu nu aduci nici măcar o găleată cu apă! Să vă dea de mâncare ăia de pe la căminele unde învăţaţi scamatorii, poezele, ghicitori şi cum să faceţi lumea să râdă! Pe pâine se unge unt şi se pune brânză, dar de ce-ţi spun eu ţie asta? Te-ai dus vreodată cu vaca la păscut? Să-ţi ungi pâine cu snoave de la ăla cu nasu’ mare, Tănase îi zice, parcă…”

            Binecuvântată zdravăn de mama şi cu ajutorul lui Osia, ajungeam la Grădina de Vară, acolo unde se ţinea concursul. Erau elevi de la toate şcolile din judeţ, însoţiţi care de profesori, care de învăţători, care de părinţi. Eu eram absolut singură şi, oarecum dezorientată, am încercat să mă amestec în grupurile lor. Nu înţelegeam absolut nimic din discuţiile lor, cu atât mai puţin din afişele puse la tot locul. Erau elevi care repetau de zor poeziile, undeva în spate, eu eram absolut singură, fără un suflet care să mă susţină ori un profesor care să mă pregătească.

            Pe măsură ce înregistram mulţimea aflată acolo, am realizat că, literalmente, eram ca orbu-n oaste şi că ori conducerea şcolii avea o nemărginită încredere în mine, ori fusesem trimisă aici pentru a face simplu act de prezenţă, de aşa natură încât să se dovedească că şcoala mea respecta întocmai ordinul Ministerului…

            În fine, am urcat pe scăriţa îngustă din spatele scenei şi m-am trezit în culise, acolo unde elevii aşteptau să fie chemaţi la scenă de prezentatorul concursului. De după cortina groasă am urmărit câţiva concurenţi: unii se bâlbâiau îngrozitor, alţii uitau textul şi aruncau priviri disperate împrejur. Sala aplauda anemic, practic îmi puteam da seama care sunt rudele ori susţinătorii concurentului respectiv, pentru că numai ei aplaudau…

            Absolut confuză în tot acel du-te-vino, am uitat că fiecare elev era chemat pe scenă de prezentator în ordinea de concurs, aşa că încercam să intru la nimereală pe scenă, de îndată ce concurentul respectiv îşi terminase prestaţia. La un moment dat m-am trezit luată de guleraş de prezentator: “Măi fetiţo, nu mai încurca participanţii, pleacă şi nu mă mai supăra!”

            Am izbucnit în plâns şi, printre sughiţuri, am spus că vreau să spun şi eu o poezie… În timp ce omul mă împingea discret spre ieşire, cineva din culise îi făcea semne disperate. Aveam să aflu mai târziu că omul care făcea semne era de la Inspectoratul Şcolar şi că avea ceva important a-i comunica prezentatorului…

            Prezentatorul mi-a dat drumul şi s-a dus către culise, unde fusese chemat… Scena era goală şi nu am ezitat nici o clipă: ţâşti, într-o secundă eram faţă în faţă cu asistenţa. De undeva, din spate, domnul învăţător Vâlcu urmărea atent concursul.

            Şi m-am pornit! Era o poezie patriotică pe care o iubeam la nebunie şi pe care am recitat-o de parcă acele versuri erau parte din fibra mea interioară… Publicul se ridicase în picioare, mă dezlănţuisem, nici nu mai conta că uitasem strofele de încheiere, am improvizat apoteotic, ceva cu “Rege, tu iubit părinte…” şi dă-i cu regele, cu tricolorul, cu ţara şi, lovitura de graţie, fraza de încheiere, “Ţară, tu vei fi apărată de iubita ta armată!”, care-mi păruse la momentul respectiv o rimă perfectă…

            Am coborât de pe scenă într-un vacarm asurzitor de aplauze şi urale, în faţa unui juriu absolut perplex, m-am strecurat prin mulţime, m-am suit în căruţa lui Osia şi am plecat către casă răcorită, cu simţul datoriei împlinite.

            “Cine-i eleva? De unde e? De la ce şcoală?” circulau întrebările fără răspuns în Grădina de Vară… “Este de la noi de la şcoală,” a potolit domnul Vâlcu tumultul juriului, “este premiantă, a citit pe Goga, pe Alecsandri, pe Coşbuc şi mare parte din Eminescu…” “Impresionant, bravo, se vede că este foarte talentată! Chemaţi-o pe scenă, să-şi primească premiul I. o servietă de piele şi diploma!” “Nu se poate,” a spus domnul Vâlcu, “a plecat acasă!”

            Câtăva vreme mai târziu, treceam prin faţa cancelariei şi am auzit o voce: “Vino şi ia-ţi servieta, vezi că ai şi diploma în ea. Păcat că nu a luat premiu fetiţa directorului…”

            Cu tot triumful meu, m-a marcat această întâmplare. Copiii sunt foarte sensibili şi este un păcat de moarte să le striveşti sufletul….

Hărăluşcă (2) – Imoralul

Niciodată nu cred că voi epuiza subiectul Hărăluşcă, personajul ale cărui fapte şi atitudini au semănat teamă într-o perioadă foarte tulbure din istoria satului meu.

“Intraţi în ogradă, că trece Hărăluşcă!” “Aveţi grijă cum vorbiţi, să nu vă audă Hărăluşcă!” “S-a dus beat în mahalaua din Dealul Crucii şi i-a ameninţat pe oameni că-i trimite la Dombas, la scos cărbuni, dacă nu-şi văd de treabă!”

Hărăluşcă ştia precis câţi purcei fătase care scroafă, din care gospodărie, ori câţi pui ieşiseră de sub care cloşcă, din ograda cărui gospodar şi era convins că mulţi nu declarau numărul corect. “Să vă intre bine în cap,” îi avertiza el, “un purcel rămâne în gospodărie, restul îl predaţi la colhoz; cu păsările faceţi la fel: 2-3 pui vouă, restul la colhoz! Ce ar zice tovarăşii de la centru dacă ar afla că ascundeţi animale şi păsări şi sărăciţi gospodăria colectivă? Să nu mă faceţi de ruşine în faţa dânşilor!”

            De teama deportărilor în Siberia, oamenii înghiţeau tot felul de umilinţe şi făceau tot felul de compromisuri. Dumitru Hanganu îşi cumpărase trei purcei de la târg, de la Şteap, şi îi preda aproape imediat la colhoz pe motiv că Hărăluşcă nu l-a crezut că scroafa nu-i fătase nici unul. “Ce să fac, nănaşule,” s-a plâns el tatei, “i-am dat la colhoz ca să pot dormi liniştit în patul meu, să nu tresar noaptea la orice zgomot ori să mă trezesc că vin să mă ridice şi drumu’ în Siberia…”

            Cu aşa un preşedinte, vigilent şi gospodar, colhozul nostru ocupa locul 1, iar conducerea centrală îl decora pe tovarăşul Hărăluşcă cu diplome şi medalii de toate mărimile şi culorile posibile.

“Măi reacţionarilor, aveţi mare noroc cu mine că sunt băiat bun şi colhozu’ e fruntaş pe regiune… Nu aveţi habar, nerecunoscătorilor, cât vă apăr eu pe voi acolo sus, la conducere! Am fost lăudaţi că am predat toate cotele la zi…” “Şi noi am rămas fără nici un bob în hambar!” se auzea vocea din spatele sălii. “Ai zis ceva, măi Chirilă?” sărea ca ars Hărăluşcă. “Eu? N-am zis nimic… Dumneavoastră faceţi numai fapte bune şi noi vă mulţumim din suflet”

Funcţiile de preşedinte şi de secretar de partid îi permiseseră lui Hărăluşcă să-şi satisfacă aproape toate poftele şi gusturile. O singură neîmplinire îl mai rodea: nu prea avea succes la femei, nici măcar la cele câteva văduve din satul nostru…

“Tovarăşe preşedinte, vă rog să-mi daţi o otorizaţie să-mi vând purcica, am mare nevoie de bani!” îl aborda, într-o bună zi, Eftimiţa din Dealul Crucii. “Da’ ce, fa, tu crezi că aşa se dau otorizaţiile?” “Deh, mă gândeam şi eu, ca femeie văduvă ce sunt, că nu e mare lucru o ţidulă de 2-3 cuvinte, purcica este a mea şi aş vrea s-o vând…” “Ehe, măi Eftimiţo,” a zis Hărăluşcă, brusc interesat, “vrei ţidula aşa, dintr-o dată? Nu te-ai gândit că ar trebui să plăteşti şi tu ceva?” “Ba m-am gândit, tovarăşe preşedinte,” a răspuns femeia, “am la mine câteva ruble pentru osteneala dumneavoastră…” “Lasă, fa, rublele,” a zâmbit Hărăluşcă cu subînţeles, “diseară, după opt, vin eu la tine şi-ţi aduc ţidula…” “Nu-i frumos, tovarăşe preşedinte,” a zis femeia, începând să înţeleagă, “nu se cade aşa ceva, Doamne-fereşte, dacă vede vre-un mahalagiu? Aprindem satu’, nu altceva!” “Fa, tu leagă câinii, stinge lampa, lasă uşa descuiată şi am terminat vorba!”

Dacă unele femei vor fi căzut victimele lui Hărăluşcă, cu siguranţă a fost pentru că au fost obligate de împrejurări. Omul era pur şi simplu scabros şi cele care i-au cedat au rămas cu un gust amar pentru toată viaţa lor. Tovarăşul preşedinte de colhoz mergea înainte, însă, netulburat în demersul său de a profita de femei fără apărare şi fără alternative, uitându-le chiar de a doua zi.

În numele Partidului Comunist, Hărăluşcă reuşise să închidă gura satului, de aşa natură încât nimeni nu mai avea curajul să comenteze absolut nimic. Familia Chetran, venită din Vadu-Roşcov, se stabilise în casa doamnei Răileanu de vreo doi ani de zile. Erau oameni muncitori, serioşi, harnici şi respectuoşi cu toată lumea; ea, Nataşa, se angajase un fel de ajutor la bucătăria colhozului; el, căruţaş, tot la colhoz.

Nataşa era o femeie plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze şi bunăvoitoare cu toată lumea. Hărăluşcă interpretase, probabil, cu totul altfel modul sincer de a se comporta al femeii, pentru că, de câte ori dădea ochii cu ea, i se umflau nările şi o strălucire nefirească îi apărea în priviri, ca la un animal de pradă. “Lasă, fa, Nataşă, vii tu săptămâna viitoare după cartele, acum sunt ocupat!” zicea Hărăluşcă şi femeia, de bună credinţă, venea după o săptămână ca să constate ca să i se spună că  tovarăşul preşedinte era plecat pe teren şi că nu a avut timp să semneze cartelele.

“Bine, tovarăşe preşedinte,” i-a spus Nataşa în momentul în care a dat ochii cu el, “umblu de trei săptămâni după cartelele alea şi nu s-a rezolvat nimic!” “Da, şi eu umblu după tine, tot de trei săptămâni, şi văd că n-ai înţeles nimic…” a răspuns Hărăluşcă (ori Ionică, cum vreţi dumneavoastră să-i spuneţi). “Ce să înţeleg, tovarăşe Ionică?” Femeia era sincer nedumerită.

“Păi,” a început Hărăluşcă, “nu m-ai poftit niciodată la tine acasă, să stăm oleacă de vorbă pe înţelesul nostru…” “Vai de mine şi de mine,” a reacţionat Nataşa, “sunteţi binevenit când este bărbatu-meu acasă, la un pahar de rachiu sau 2-3 blinele…” “Tot nu ai înţeles,” a rânjit Ionică, “eu vreau să vin la tine atunci când nu e bărbatu-tău acasă…” “Tovarăşu’ Ionică,” s-a indignat femeia, “mi-i ruşine să mă gândesc la ce-mi propuneţi dumneavoastră!”

“Dacă ţii la ruşine, atunci vino tu după cartele în două săptămâni…” “Nu vă supăraţi pe mine,” a zis femeia, înţelegând ce se întâmpla de fapt, “eu vroiam să vă mai rog cu o otorizaţie pentru un petic de loc de casă…” “Aha,” a exclamat tovarăşul secretar, triumfător, “care vasăzică aveai şi alte planuri, nu te-ai gândit că te costă? Dacă ne înţelegem, bine; dacă nu, o să umbli mult şi bine în sus şi în jos pe scările Primăriei. Gândeşte-te bine, e şansa ta, o să regreţi dacă mă refuzi…”

           

            Nataşa înţelesese foarte bine ameninţările lui Hărăluşcă şi teroarea pe care o instituise asupra satului, mai ales că, direct sau indirect, tovarăşul preşedinte o anunţa la fiecare şedinţă a primăriei: “Să nu uitaţi că veţi avea nevoie de mine permanent, pentru că am aprobarea de la Centru să rămân aici cât voi vrea. Nimeni nu poate să mă clintească de aici!” Şi pentru că teroarea şi ruşinea deveniseră de nesuportat, femeia s-a hotărât să-i povestească soţului toată istoria.

            Bărbatul, Chetran adică, auzise, la rându-i, multe despre Hărăluşcă. Cu înţelepciunea omului simplu, i-a zis Nataşei: “Nevastă, politica ăstora, a comuniştilor, a bolşevicilor, nu are nici un gram de morală în ea; de ce crezi tu că Ionică ăsta al Lizei ar fi în stare să conducă cu suflet şi cu credinţă?” “Bine, bine, omule, dar ce mă fac eu cu ăsta, de câte ori mă vede fornăie ca un armăsar în călduri şi mă întreabă când mă hotărăsc cu vorba aia a noastră…”

            Câteva seri mai târziu, Nataşa venea acasă speriată şi respirând greu. “Ce ai păţit, femeie?” a întrebat-o bărbatu-său, îngrijorat. “Ce să păţesc, m-am întâlnit cu feara şi mi-a zis că dacă mă ţin aşa tare o să mă facă bucăţi-bucăţele de or să-mi plângă şi câinii de milă…” “Stai liniştită,” a spus Chetran, pe tonul omului care nu mai are nimic de pierdut, “am aranjat lucrurile cu badea Profir şi cu badea Manole!”.

           

Era joi seară şi Hărăluşcă, în uniformă şi cu chipiul pe ochi se afla în dormitorul Nataşei. Fusese informat că soţul avea să ajungă acasă abia duminică… Încurajat de Nataşa, tovarăşul preşedinte se dezbrăcase şi se aşezase în pat. “Hai fa odată, ce te fâţâi atâta?” “Imediat…” s-a auzit vocea Nataşei, “trebuie să mai potrivesc un lemn, două, în sobă!”

Femeia se întorsese în dormitor şi se urca în pat, când se auzeau bătăi puternice în uşă. “Aoleu, cine o fi?” a şoptit ea, cu ochii spre uşă. “Eu sunt femeie, dă-mi drumul” s-a auzit Chetran, din partea cealaltă a uşii,  “am uitat traista cu documente şi m-am întors degrabă, uite, sunt cu badea Profir şi cu badea Manole, i-am poftit să intre pe la noi, la un pahar de rachiu…”

“Întinde pătura, femeie,” a zis bărbatul, aruncând o privire în dormitor, “nu e frumos să vadă musafirii dezordine…” Şi cum Nataşa nu se clintea din loc, Chetran trăgea de pătură spre a-l  dezvălui pe Hărăluşcă în toată splendoarea lui.

…”Aha, deci dumneata eşti,” a zis Chetran roşu de furie, “bănuiam pe cineva dar pe dumneata, niciodată… Dacă ştiam, scăpam satul de mult de un ticălos ca tine…” Jap! Trosc! Pleosc! “Cum e, mă? Nu ai femeie acasă?” “Vă rog, nu mă omorâţi, daţi-mi hainele şi mă duc acasă!” Jap! Trosc! Pleosc! “Asta e, jigodie, pentru văduvele şi gospodinele satului, pe care le ameninţai să vină să te mângâie, că, vezi doamne, eşti frumos şi ai autoritate!”  Jap! Trosc! Pleosc! “Îndurare,” a şoptit Hărăluşcă, moale, “daţi-mi hainele şi mă duc!” “Nici o haină,” a replicat Chetran, “ăstea rămân aici ca dovadă, de îţi vin idei o să le avem la îndemână şi o să i le ducem direct lu’ nevastă-ta!” “Şi eu cum ajung acasă?” a întrebat Hărăluşcă. “Pe izâtură,” a răspuns omul, jumătate amuzat, “pe lângă râpă, pe sub sălcii, de acolo mai ai puţin până acasă…”

“Eram hotărâţi,” a continuat Chetran, “să te spânzurăm în noaptea asta, la urma-urmei te-am prins în pat cu nevastă-mea… Dar ne-am răzgândit! Eşti liber să pleci acasă, să te judece satul pentru câte ai făcut: pentru sufletele nevinovate trimise în Siberia, pentru cei trimişi la cărbune, în Donbas, noaptea, în vagoane sigilate, fără apă şi fără mâncare… Fugi!”

Hărăluşcă avea să apară la Primărie a doua zi pe la amiază, şchiopătând şi plin de cucuie. Cică din pădure se iviseră trei indivizi, înarmaţi cu pistoale şi îmbrăcaţi în haine de dezertori, care l-au luat la bătaie fără motiv. Vorbeau americăneşte şi cereau bani şi mâncare. Dovadă clară că imperialiştii au oameni care pândesc prin păduri şi încearcă să-i scoată din circuit pe şefii cei mari…

Zvonurile despre reacţionarii americani cuprinseseră tot satul, dar nimeni nu credea o iotă. Unii se amuzau văzându-i faţa tumefiată, spunând că seamănă cu Satana. Alţii erau convinşi că starea lui Ionică s-ar fi datorat tractoriştilor, cărora de mult nu li s-ar fi plătit munca. Dochiţa zicea că de mult îi venise rândul să fie calicit, după cât rău făcuse satului. Irinuca era convinsă că l-a prins vreunul la nevasta lui şi că şi-a încasat ciomege, pe măsura păcatului…

Dominica lui Sofronţ se întorcea de la Primărie şi tot satul o aştepta cu informaţii proaspete. “Ce se întâmplă pe acolo, Domnico?” “Ce să se întâmple,” a răspuns ea, după ce şi-a tras sufletul, “oamenii sunt revoltaţi, le-a ajuns cuţitul la os, acum au căpătat curaj şi au început să povestească mai toate potlogăriile pe care le-a făcut Hărăluşcă şi câte au avut de înghiţit…” “Zavera e aproape!” a constatat cineva. “Bine,” a zis o altă voce, “dar Ionică ce zice, cum se apără?” “Stă închis în primărie, îl păzesc jandarii până o veni şefu’ de la conducerea a’ mare, se vaită de durere din cauza piciorului drept care-i atârnă cu şold cu tot iar mâna stângă-i e bleagă, o are ruptă din umăr!”

Oamenii se împărţiseră în două tabere: unii spuneau că ar trebui să i se mai acorde o şansă, că după ce se va vindeca se va face om de ispravă, alţii erau hotărâţi să-l ducă la marginea pădurii, să-l lege de un copac şi să isprăvească teroarea.

Timpul trecea şi oamenii îşi aduceau din ce în ce mai dureros aminte de vorbele şi de faptele lui Hărăluşcă, cum vânase el preoţii şi-i trimisese în Siberia, cum aducea aminte că “Politica nu are morală” altfel spus nu are stimă, ori respect, ori credinţă, cum se amesteca şi băga zâzanie între prieteni, cum se considera el mentorul tinerilor din sat şi avea pretenţia ca toţi flăcăii să aibă încuviinţarea lui când fac curte cărei fete… Mai presus de orice, momentul în care Ionică al Lizei alungase femeile din faţa bisericii, lăsând satul fără preot şi încuind uşile bisericii.

Zarurile fuseseră deci aruncate pentru Ionică al Lizei, sau, aşa cum i se spunea, Hărăluşcă şi, în acea zi memorabilă de toamnă, cu pompa pe care şi-o dorise, fostul tovarăşul secretar era condus către dreapta judecată. A fost legat de un stejar gros, undeva la graniţa dintre pădurea satului şi Nicolăieni şi lăsat acolo, în plata Domnului, până ce un suflet de creştin l-a eliberat în lumea largă…

Şi cum zelul tovarăşului secretar a îndepărtat preoţii de biserica din sat, avea să urmeze Robică, un alt personaj colorat, care, după prima slujbă, cuvânta: “Să ştiţi, oameni buni, până acum a mers cum a mers, data viitoare o să iasă mult mai a dracului!”

Timpul le rezolvă pe toate, însă supravieţuitorii celor care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ştie că au existat asemenea vremuri, cu astfel de oameni şi că oricând, oriunde, au existat oameni cu credinţă în Dumnezeu care să se împortivească tiraniei.

Iulia - un destin cu lacrimi şi durere

Multe întâmplări tragice au fost scoase la suprafaţă de cel de-al doilea război mondial; istoricii şi scriitorii au redat nenumărate orori şi cruzimi petrcute în acea perioadă. Ca o pagină de dramă umană se înscrie şi destinul Iuliei...

În luna martie a anului 1944, frontul se apropiase periculos de Nistru şi populaţia disperată încerca să se pună la adăpost din faţa puhoiului barbar ce distrugea, ca un tăvălug, totul în calea lui.

Tatăl, învăţător, fusese concentrat pentru a fi trimis pe front. Mama, hotărâtă să-şi salveze familia, pe Iulia adică, decisese să plece în acea noapte cu trenul de refugiaţi către România, “ţara mamă”.

În gară - vacarm infernal, o mare de lume, oameni cu bagaje şi cu copii speriaţi de mână... Se înserase, iar la linie era tras un tren de marfă, care, în condiţii normale transporta animale... În această garnitură urmau să fie îmbarcaţi românii moldoveni, oameni care pierduseră într-o singură zi tot ce agonisiseră o viaţă întreagă şi care acum făceau un efort imens pentru a-şi salva viaţa şi a-şi proteja familiile.

Uşile trenului fuseseră deschise; puhoiul de lume năvălise cu forţă şi fiecare încerca să apuce un loc pe scândurile murdare şi pline de balegă uscată. În câteva clipe vagoanele erau ticsite, pe peron rămăseseră încă destui care nu apucaseă să urce, printre ei şi Iulia cu mama ei...

Într-o clipă de disperare, femeia a luat o decizie nebunească: şi-a rugat un bun prieten şi vecin care se urcase deja în tren să tragă fetiţa înăuntru, pe geam, în timp ce ea încerca, în continuare, să-şi facă loc pe scară. Prietenul, bun creştin, reuşea să prindă fetiţa pe geam şi să o ia în vagon dar, înainte ca mama Iuliei să mai facă vreo încercare, trenul se punea în mişcare spre România, unde mai rămăsese o rază de speranţă pentru fiecare... Era 22 martie 1944.

În urmă, cei rămaşi pe peron alergau alarmaţi către femeia înnebunită de durere, care-şi smulgea părul din cap şi ţipa încontinuu: “Iulia, copilul meu, fetiţa mea!” Se izbise de pereţii gării, se vedeau urmele de sânge şi îşi rupsese hainele de pe ea, implorând oamenii s-o caute pe Iulia, fetiţa ei...

Surd la tragedia ce se petrecea pe peron, trenul pufăia liniştit spre destinaţie. Într-un vagon plin până la refuz, Iulia se juca cu cei doi copii ai familiei care o adoptase pentru această călătorie... Din când în când întreba dacă “nu a venit mami” şi “când vine” şi i se răspundea că “mami va veni şi ea, curând, a rămas să rezolve nişte treburi. Tu să fii cuminte, mami numai pe tine te iubeşte şi va veni numaidecât!”

Trenul ajungea la destinaţie pe data de 9 aprilie 1944, după o călătorie de coşmar în care vagoanele nu fuseseră deschise în nici un moment şi mulţi pieriseră de boală, de sete sau de foame, corpurile lor fiind aruncate din mers. Genul acesta de garnitură de tren avea să fie denumit “tren al morţii”.

Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 - episod negru din istoria românilor, cu pierderi imense de vieţi omeneşti şi de bunuri - surprindea trenul de refugiaţi basarabeni în triajul Gării de Nord. Cei care supravieţuiseră călătoriei se împrăştiau, care cum putea, prin Bucureşti şi de aici în cele patru zări ale ţării. Familia care o adoptase temporar pe Iulia avea să o ţină aproape în continuare, în speranţa că într-o bună zi mama Iuliei va reuşi să-i întâlnească şi să-şi recupereze fetiţa. Iulia, la rândul ei, se obişnuise cu noua familie şi era convinsă, în sufletul ei curat de copil, că mami o să vină într-o zi să o ia şi că o să-l aştepte împreună pe tati să se întoarcă de la bătălia cu soldaţii.

Într-un alt colţ de lume, mama Iuliei se pregătea să plece să-şi caute copilul. Din poartă în poartă, din gară în gară, sleită de puteri, femeia se interesa peste tot dacă ştie cineva ceva de copilul ei. Războiul se terminase, nu şi căutările asidue ale mamei; nu-şi pierduse în nici un moment speranţa şi bătea la toate porţile autorităţilor ori organizaţiilor umanitare care ar fi putut să o ajute.

Trecuseră săptămâni fără nici un rezultat şi, ajunsă la capătul puterilor, femeia se oprise să-şi mai tragă răsuflarea lângă un gard, în acel oraş spre care-i călăuzise paşii bunul Dumnezeu. La câţiva paşi de ea, un grup de copii se jucau cu mingea, veseli şi fără griji... La un moment dat Iulia, căci şi ea era acolo, s-a desprins de grupul de copii şi s-a îndreptat către femeia care stătea să se prăbuşească, mânată de instinct, ori poate de vocea sângelui, ori de însuşi Dumnezeu... O privire, o atingere au fost suficiente să se recunoască... Gesturile, îmbrăţişările şi sărutările pot fi descrise de scriitor, dar emoţia copleşitoare, tensiunea lăuntrică şi bucuria regăsirii nu pot fi redate în cuvinte!

Mama şi fiica se reuniseră după multă vreme şi începuseră un nou capitol din viaţa lor. În toamnă, Iulia mergea la şcoală şi în scurt timp câştiga dragostea şi aprecierea colegilor şi învăţătorilor. Lua numai note de zece şi fusese sfătuită ca în viitor să urmeze o carieră în învăţământ. Destinul, însă, o urmărea pe fată pas cu pas...

Într-o dimineaţă învăţătorul intra în clasă trist şi abătut. “Copii, vă rog să rămâneţi în picioare pentru că doresc să vă fac un anunţ...” a spus el şi îndată ce copii se liniştiseră a continuat: “Aici, în prima bancă, o aveţi pe colega voastră Iulia Sârbu, fiica învăţătorului şi căpitanului în rezervă care a murit ca un erou pe câmpul de luptă, apărându-şi ţara! Să păstrăm un moment de reculegere pentru eroul tată al Iuliei!” Un ţipăt, un leşin, condoleanţe, o mamă văduvă şi copila orfană de tată.

Viaţa mergea însă mai departe. Şcoala o motiva pe Iulia să meargă înainte, învăţa foarte bine, îi plăcea să studieze şi obţinuse deja multe premii şi încurajări... Locuia împreună cu mama ei într-o cămăruţă modestă din Haţeg, acolo unde se refugiaseră după multe căutări şi zbucium. Uşor-uşor începuseră să se bucure de linişte, de munca lor şi câştigaseră respectul întregii localităţi.

“Ce se întâmplă, Iulia mamă, de ce latră câinele aşa? Nu vezi că trage să rupă lanţul?” “Nu ştiu, mămico, cred că e din cauza cerşetorului ăluia urât şi plin de bube pe faţă care s-a oprit în faţa porţii!” “Du-te şi închide bine poarta, să nu intre...”

“Eu sunt, Iulia, papa...” a spus cerşetorul blând, ca să nu o sperie pe fată. (în Basarabia, copii de boieri şi intelectuali nu spuneau niciodată tată, foloseau termenul franţuzesc papa, n.a.). Alt şoc, alt cutremur sufletesc. Umbră a omului falnic de odinioară, rănit la un picior şi plin de bube, de râie şi păduchi, căpitanul Sârbu era, în carne şi oase, acolo, în faţa porţii lor. Avea să povestească mai târziu că reuşise să se strecoare plin ploaia de gloanţe şi obuze la o margine de pădure, unde se prăbuşise, epuizat. Nu ştia cât zăcuse acolo inconştient, cert este că atunci când îşi revenise era acoperit cu frunze şi vreascuri şi o căprioară îl lingea pe faţă...

Anii treceau pe nesimţite însă toate întâmplările acestea îşi puseseră amprenta asupra copilăriei şi adolescenţei Iuliei. În timpul liceului fusese sărutată o singură dată de un coleg care o simpatiza.

Venea şi admiterea la facultate şi anii de studiu se împleteau frumos în viaţa Iuliei cu o minunată poveste de dragoste. Romanul lui Rebreanu, “Ion”, o făcuse pe Iulia să se îndrăgostească de bunul ei prieten, Ion. Vise, planuri, speranţe şi poezie, multă poezie în toţi paşii Iuliei alături de Ion. Un cămin liniştit alături de Ion, 2-3 copii frumoşi şi gălăgioşi, asta îşi dorea Iulia, ca o compensare, într-un fel, pentru copilăria ei zbuciumată, pentru “trenul” morţii, pentru refugiu, pentru imaginea mamei sale, stingheră şi disperată pe peronul acelei gări, pentru vestea morţii lui papa pe câmpul de luptă...

Facultatea era pe terminate şi, pe lângă ceremoniile şi pregătirile pentru banchetul de absolvire, cu toţii mai aveau o emoţie în plus: repartiţia. În ziua respectivă, Ion a fost repartizat cu postul la Bucureşti unde a şi plecat deîndată, urmând ca, după ce-şi aranjează treburile, să o cheme pe Iulia la el, aşa cum plănuiseră împreună. Visul fusese în întregime numai al ei, însă, pentru că se dovedise, în cele din urmă, că Ion mai avea o relaţie şi, că de fapt, iubirea lor nu fusese niciodată reciprocă. În ciuda loviturii şi dezamăgirii cumplite, Iulia a continuat să-l aştepte, sperând într-un miracol...

Într-un târziu, obosită de aşteptare şi de speranţe deşarte, Iulia a căzut într-o stare totală de dezinteres faţă de tot ceea ce o înconjura. În ciuda interesului pe care mulţi bărbaţi i-l arătau, pentru Iulia nu putea să existe o a doua dragoste la fel de mare ca cea pentru Ion. La un moment dat, un profesor de la facultate, bărbat mai în vârstă cu 30 de ani decât ea a cerut-o în căsătorie, oferindu-i în schimb o locuinţă şi un post sigur de asistentă medicală...

Terminase, deci, A.S.E.-ul şi fusese repartizată la I.A.S. Dobroteşti, în judeţul Iaşi, unde se hotărâse să îngroape în muncă amintirea lui Ion; timpul şi viaţa aveau să demonstreze, însă, că “marile iubiri se uită cu greu şi lasă urme adânci”. La un moment dat recunoscuse în faţa părinţilor, dacă mai era nevoie, că era foarte marcată de iubirea ei neîmpărtăşită.

Părinţii au încercat să o ajute, dar în zadar; ochii i se umpleau de lacrimi ori de câte ori îşi aducea aminte de Ion. “Iubirea ei era drama ei...” Nu ducea şi nu dusese lipsă de curtezani, dar nimeni nu l-ar fi putut înlocui pe Ion al ei.

La Dobroteşti, Iulia avea un coleg mai în vârstă care imediat a apreciat-o pentru ceea ce era de fapt: o femeie delicată, stilată, cu educaţie aleasă, care se bucura de atenţia şi stima celor din jur. Curând colegul o convingea să se căsătorească cu el şi ea a acceptat să-şi construiască un cămin alături acest om blând şi onest. Rănile lăsate de Ion o urmăreau, însă, şi în ziua nunţii!

Anul 1957 avea să schimbe multe în viaţa şi destinul Iuliei: i se năştea primul copil, Eugen, eveniment binecuvântat cu care viaţa încerca, parcă să o recompenseze. Scăldat cu apă din soare, Eugen creştea parcă pentru a aduce bucurie şi speranţă în sufletul Iuliei. Dragostea, bucuria şi mândria ei de mamă nu reuşiseră se cicatrizeze rana dragostei pentru Ion.

În totul tumultul amintirilor şi rănilor din dragostea neîmpărtăşită pentru Ion, Iulia uitase, însă, o poveste de dragoste nebună, prima ei dragoste din anii adolescenţei. Se numea Mitu, era originar din Polonia şi era fiul unor mari aristocraţi, cu educaţie aleasă. Relaţia durase până ce Mitu fusese luat în armată şi, treptat, îl dăduse uitării. Mai apoi, la facultate, îl cunoscuse pe Ion, un coleg mai mare, care avea să-i marce viaţa întreagă.

Iar dacă nu ar fi uitat povestea de dragoste cu Mitu, Iulia şi-ar fi dat seama că poate Mitu suferise tot atât de mult când ea îl dăduse uitării, aşa cum suferea ea acum din cauza lui Ion şi că acolo unde era el, la cazarmă, poate că era singura care ar fi putut să-l încurajeze şi să-i aline rănile sufleteşti... Să înţelegem că asta fusese o ironie a sorţii, că totul se pedepseşte şi nimic nu rămâne neplătit?

Eugen, băiatul ei, se făcuse mare şi prin munca şi studiul său asiduu aducea multe satisfacţii familiei şi, în special mamei sale. Termina Politehnica cu rezultate foarte bune şi se hotăra, mai apoi, să se stabilească în Canada, unde, prin rezultatele muncii sale a reuşit să facă cinste românilor.

Soţul Iuliei s-a stins în anul 2000. Să fi fost ultima pagină tristă din cartea acestui destin zbuciumat?

După 50 de ani de luptă, de resemnări şi suferinţe, brusc, ca din neant, Ion o sună pe Iulia, dorind să se întâlnească şi să stea de vorbă. Rămăsese văduv şi el, iar Iulia, copleşită de singurătate, a acceptat. Oare cum se vor fi privit în ochi victima cu trădătorul? Oare i-a spus Iulia lui Ion câte relaţii a ignorat, câte cereri în căsătorie a refuzat doar în speranţa că, într-o bună zi, el se va întoarce la ea? De ce nu a găsit Iulia puterea lăuntrică de a-i spune: “Mă scuzaţi, dar nu vă cunosc, sau poate nici nu meritaţi să vă cunosc!” Compromisurile nu trebuie să facă parte în nici un fel din viaţa noastră!

Iulia, gândeşte-te aşa: Dumnezeu a avut grijă de tine; ţi l-a adus pe Eugen, zămislit din cele mai luminoase raze şi scăldat în apă de soare şi prin el ţi-a oferit liniştea şi odihna atât de necesară anilor tăi de pensionare. Înconjurată de dragostea familiei şi a lui Eugen, viaţa îţi mai poate oferi multe bucurii de acum încolo. Ai nevoie, Iulia, să te relaxezi, să fii mângâiată şi preţuită pentru lupta ta cu valurile destinului.Trebuie să învingi singurătatea călătorind, vizitând muzee, vizionând teatre şi ascultând muzică. Nu încerca să-i consolezi tristeţea şi singurătatea lui Ion. Pentru anii ce urmează, deviza ta să fie: Privirea înainte şi cât mai sus! (Platon). Fii pozitivă, cât mai pozitivă, şi gândeşte-te că răsplata ta pe pământ şi dincolo de mormânt este Eugen!

Mamă, alung-o de la casa noastră!

    Mândri urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare, gospodarii din satele judeţului nostru erau într-o permanentă competiţie: care să-şi construiască o casă mai mare mai mare şi mai frumoasă, care are mai multe vaci în cireadă ori mai multe oi în turmă... Şi pentru că gradul lor de bunăstare contribuia, în cele din urmă, la prestigiul comunităţii în care locuiau, oamenii nu erau dispuşi să accepte compromisuri; dacă apăreau abateri din partea cuiva, comunitatea intervenea imediat, pentru a nu se ştirbi onoarea şi prestigiul satului.

“Oaia neagră” a satului nostru era Chirică. Omul trăia la marginea satului, într-o magherniţă fără uşi şi fără ferestre, împreună cu nevasta sa, Zalinca, sau, cum îi spunea toată lumea, Zăluda. Singurul suflet de pe lângă casa lor era o capră, Mândruţa, la care ţineau ca la ochii din cap şi pe care o iubeau ca pe un copil...

În fiecare zi Zăluda se ducea cu capra la păscut la pădure, în poieniţă şi, între timp, mai culegea niscaiva ciuperci, flori ori diferite buruieni şi aduna vreascuri. La apusul soarelui se întorcea acasă cu Mândruţa sătulă, o mulgeau şi capra le dădea lapte cu generozitate. Când venea ora de culcare, Mândruţa dormea cu ei în aceeaşi încăpere, undeva mai spre tindă.

Mulţi oameni simpli erau convinşi că, datorită botului, coarnelor şi bărbii, ţapii şi caprele erau din sămânţa lui Scaraoţchi şi că aduc tot felul de necazuri şi nenorociri la casa la care sunt ţinute. Alţii considerau că trebuie să fii tare sărac şi prăpădit ca să-ţi cumperi capră, sau vaca dracului, cum o numeau ei. În fine, crescuţi în această credinţă, copiii satului se amuzau aruncând cu pietre, bulgări ori diferite alte obiecte către magherniţa lui Chirică, pentru că, nu-i aşa, ăia beau lapte spurcat.

După terminarea războiului şi instituirea orânduirii socialiste, oamenii au fost nevoiţi să cedeze statului mai toate averile, bunurile gospodăreşti şi animalele. Nici noi nu am scăpat de rechiziţii. “Ce-o fi făcând biata Joiana la cireada colhozului?” ofta mama cu gândul la vaca noastră şi cu dorul unei picături de lapte proaspăt.

Ce-i drept, la unii gospodari cu copii mulţi Hărăluşcă le lăsase câte-o vacă-n bătătură, nouă, însă, nu ne lăsase nimic. “Lăsaţi văicăreala,” a spus el când ne-am plâns, “vă ajunge cât v-aţi ghiftuit… Uite, pentru că băiatul ăsta al vostru e rănit la un picior, o să-l bag vânzător la magazin!” “Sărutăm mâna, tovarăşe Ionică, rămânem tare recunoscători!” “Lasă, mătuşă Anică,” a zis el suficient, “aveţi noroc cu mine că sunt un om aşa bun…” “Sunteţi ca un Dumnezeu pentru noi, tovarăşe Ionică!”

“Ascultaţi ce vă spun,” a reluat Hărăluşcă după ce se scăldase câteva momente în propria-i glorie, “eu îl bag ca vânzător, dar va trebui să mişte din urechi în fiecare săptămână, dacă înţelegeţi ce vă spun… Altfel îl dau afară şi-l bag pe altul…” “Va mişca, va mişca, tovarăşe Ionică,” s-au grăbit ai mei să-l liniştească, “jumătate din salariul lui va fi al dumneavoastră!”

Nimic nu este veşnic pe lume, însă, cu atât mai puţin funcţia lui Hărăluşcă. Potlogăriile lui au începus să iasă la iveală şi, într-o furie generală, oamenii l-au legat, cu capul în jos, de un copac la marginea pădurii şi l-au lăsat acolo…

Senea, fratele meu, a urcat pe scara salariaţilor, devenind responsabilul magazinului. Altă viaţă, alt statut! Din noua poziţie pe care se afla, a început să-şi lărgească cercul de cunoştinţe, începând să se frecventeze cu învăţătorii, cu miliţienii, cu sanitarul şi chiar cu dacălul de la biserică, cu lume bună, deci, fapt care a fost de natură să îl facă respectat şi bine-văzut în comunitate. Purta costum, cravată şi ceas la mână, ce mai, o ţinută demnă de locul pe care-l ocupa şi de cercurile în care era, de acum, inclus…

Mămica, însă, nu se consolase nicidecum cu pierderea Joianei. “Ce-ţi pasă ţie,” s-a plâns ea lui Senea, “tu îţi câştigi bucăţica ta de pâine, dar eu ce mă fac? Nu tu unt, nu tu smântână, nici măcar acolo, o lingură-două de lapte acru… Mă gândeam, Senea dragă, să cumpărăm şi noi o căpriţă; avem un pahar de lapte proaspăr la masă şi, cine ştie, poate în primăvară un ied sau o iediţă! Dacă războiul ne-a adus în starea asta şi statul ne-a luat tot, ce să facem? Va trebui să ne deprindem şi cu sărăcia…” a oftat ea, resemnată.

“Mămico, cu mine să nu faci glume de astea,” a sărit Senea ca ars, “ce, din gospodari de funte am ajuns ca Chirică? Să nu îndrăzneşti să-mi bagi capră în ogradă, astea sunt cu Satana în ele! Nu ai auzit că la Chirică, noaptea, pe acoperişul magherniţei, cântă stoluri întregi de puhăci (bufniţe, n.a.)? Toate nenorocirile şi sărăcia i se trag lui Chirică de la diavolul ăla de capră, mămică! Capra nu e un animal de ţinut pe lângă casa omului, nu vezi că seamănă leit cu Scaraoţchi? Destule nenorociri ne-a adus războiul, o capră ne mai lipsea… Stai liniştită, mămică, nu o să murim noi de doru’ laptelui!”

Mama, însă, era neînduplecată în demersul ei. “Zice el Senea ce zice,” i-a spus ea tatei mai târziu, “dar parcă tot ne-ar prinde bine o capră la gospodărie… Aşa că mi-am făcut un plan şi te rog, Alexandre, să fii alături de mine, că oricum văd că tu nu ai nimic de zis, moale eşti de când te-am luat…”

“Duminică ne ducem la Şteap, la iarmaroc,” a reluat mama, conspirativ, “cumpărăm o căpriţă şi o ţinem ascunsă în poiata de lângă Ştefănache. O hrănim, o îngrijim şi o să ne dea lapte suficient. Dacă Senea ne întreabă de lapte, îi spunem că-l avem de la Nadia lui Manole…”

La Şteap, iarmarocul plin de capre şi ieduţi veseli şi zburdalnici. Au pus ochii pe o frumuseţe de căpriţă roşcată, cu o fundiţă roşie la o ureche şi cu priviri blânde, pe care o chema Maricica, au cumpărat-o şi, conform planului, i-au făcut un culcuş de regină în poiată.

După câteva zile de linişte şi pace, Senea se năpustea pe poartă tunând şi fulgerând, aruncând şi trântind tot ce întâlnea în calea lui.

            “Unde e, mamă?” a zis el, roşu de furie. “Ce mi-ai făcut, mamă? Ce am vorbit noi doi şi ce te-am rugat, mamă? De ce mă faci de ruşinea satului, mamă? Unde ai ascuns-o, mamă, c-o omor chiar acum!” Şi, după ce-şi mai trăgea sufletul: “Alung-o, mamă, de la casa noastră, deschide larg poarta, mamă, şi alungă pe Satana din ograda noastră!”

           

            Cu greu s-au liniştit spiritele… A doua zi, după plecarea lui Senea, mămica a luat-o pe Maricica de curmei şi s-a dus la Costan, peste râpă.

            “Ce-i cu matale, nănaşă,” s-a mirat acela, “încotro târâi capra asta de curmei?” “Am venit la tine, Costane,” a zis mama, “să ţi-o dăruiesc, le-ar prinde bine ălor cinci copii ai tăi câte-o lingură de lapte proaspăt…” “Da’ de când te-ai făcut aşa darnică, nănaşă, te ştiam zgârcită de mama focului!”

            Omul pricepuse, însă, motivul pentru care mama îi dăruise capra şi a acceptat darul, obligându-se ca, o dată pe săptămână, să-i ducă şi nănaşei un litru de lapte.

            În scurt timp, Maricica devenea partenera de joacă a celor cinci copii ai lui Costan iar mama avea asigurat, săptămânal, litrul de lapte proaspăt. “De unde e laptele ăsta, mamă?” a întrebat Senea la un moment dat. “Păi nu ţi-am zis,” a răspuns mama, “că ne mai trimite Nadia lui Manole, din când în când?”

            Trecuse ceva vreme de la momentul în care Maricica îi fusese dăruită lui Costan, mămica îşi primea dividentu’, Senea nu bănuia nimic, tăticul nu se amesteca, deci lucrurile intraseră pe făgaşul lor normal.

            Într-o zi Senea venea de la magazin cu febră mare şi tuse, în fine, semne ale unei viroze sau gripe care l-a şi trântit la pat. A încercat mămica să-l dreagă cu frecţii, dar în zadar; boala îl scutura puternic! În disperare de cauză, mămica a apelat la mătuşa Catinca, pentru că numai ea ştia cum să-l vindece.

            “Anică,” i-a zis ea mamei, “să faci iute o strachină cu mujdei de usturoi şi cât timp eu îl fricţionez cu mujdei pe tot corpul, tu du-te prin sat şi caută nişte lapte de capră, să-l bea fierbinte cu unt şi miere de albine… Nu vezi că tuşeşte de e gata să-şi verse plămânele şi rărunchii?”

            După o săptămână de urmat tratamentul prescris de mătuşa Catinca, Senea s-a înzdrăvenit. În perioada în care Senea zăcuse la pat, satul fusese cuprins, însă, de o epidemie de gripă, cei mai afectaţi fiind copiii şi tineretul. Ştrul şi Avrum au venit disperaţi la mama, să se intereseze ce leac a folosit de Senea s-a pus aşa repede pe picioare.

            “Coană Anică,” a început Ştrul, “la mini Rifchi este tare bolnav, iar la cumnată-meu, Avrum, Şmilică cel mic zace, geme şi arde cu 40° fierbinţeală… Oi-vei, oi-vei, coană Anică, scoate-ne din necaz că ne mor copiii şi dacă-i pierdem, ne aruncăm şi noi pe Nestru!” “Eu vă spun leacu’,” a încuviinţat mama, “dar vor suporta copii voştri să fie frecţionaţi cu mujdei de usturoi sau cu gaz? Mergeţi pe la oameni şi faceţi rost de nişte lapte de capră, pe care să-l bea fierbinte, cu unt şi cu miere…” “Oi-vei, coană Anică, fetiţa mea, Rifchişor, o să plângă la aşa miros şi aşa leac cum spui dumneata!” “Treaba voastră,” a zis mama, “faceţi cum doriţi!”

            Zvonul despre leac se răspândise la toate casele şi familiile care aveau bolnavi de gripa spaniolă, cum îi ziceau unii şi curând tot satul mirosea a mujdei de usturoi şi a gaz. Un miros atât de urât şi de înţepător nu mai găseai decât la Ghindeşti, la fabrica de spirt, la groapa aia unde aruncau borhotu’… Treptat-treptat, însă, leacul îşi făcea efectul simţit şi toţi cei bolnavi, inclusiv Rifchi şi Şmilică, îşi reveniseră şi se înzdrăveneau.

            Trecuse ceva vreme de la epidemie când, într-o zi, Ştrul şi Avrum au trecut pe la magazin pe la Senea să vadă ce mărfuri noi a mai adus… Din vorbă-n vorbă, Ştrul zice: “Straşnică femeie e coana Anica, măi Senea, măi! Tot satul o respectă şi-i roagă de sănătate, că mult bine le-a făcut la toţi cei bolnavi de gripă cu leacul dânsei, mai cu seamă laptele de capră cu unt şi cu miere de albine!” “Ce tot vorbiţi, măi,” a spus Senea, nedumerit, “ce lapte de capră, eu m-am tratat cu lapte de vacă de la Nadia, de sub pădure!” “Ehei,” a zâmbit Ştrul, “să fii tu sănătos de când nu mai are Nadia vacă! Coana Anica te-o fi amăgit, că tare sclifosit mai erai; dar să ştii că cu lapte de capră te-ai vindecat…” “Ei, lasă că ajung eu acasă şi o să mă lămuresc!”

            Nici nu intra bine pe uşă că, furios şi dezamăgit, Senea o şi lua pe mama la întrebări, cum de îl spurcase cu lapte de capră… După lămuriri peste lămuriri şi explicaţii, mama a reuşit să-l convingă, într-un târziu, că laptele de capră fusese motivul principal pentru care se însănătoşise!

            Anii trecuseră, Senea se căsătorise, era un bun familist şi gospodar şi Dumnezeu îl binecuvântase cu doi copii, doi băieţi frumoşi şi sănătoşi.

            Chiar în toamna în care băieţii trebuiau să plece la şcoală, o nouă epidemie de gripă avea să măture satul şi cei doi copii s-au îmbolnăvit grav, cu mari complicaţii la plămâni. Sanitara din sat nu le dădea nici o şansă de scăpare şi, disperat, Senea a ajuns la mama. “Mamă, mămico, nu mă lăsa, ajută-mă!”

            A fost adusă degrabă mătuşa Catinca, cu toată trusa ei de medicamente şi verdictul a fost dat pe loc: “Oţet, usturoi şi gaz pentru frecţii, lapte de capră fierbinte de băut.” “Mamă, nu mă lăsa,” s-a rugat Senea, “hai să căutăm prin sat lapte de capră, ori hai să cumpărăm de îndată o capră, orice numai să salvăm copiii!” “Păi bine, măi băiete,” a zis mama, “când am avut capră ai tunat şi ai fulgerat s-o alungăm din ogradă, că e sămânţa lui Scaraoţchi… Nu spuneai tu că laptele de capră e spurcat?” “Iartă-mă, mamă, ajută-mă degrabă cu o capră, să-mi salvez copiii şi promit că o voi îngriji şi o voi ocroti toată viaţa!” “Aşa să fie,” s-a înduplecat mama, “dar să nu te aud că strigi iar la mine s-o alung din ogradă că-ţi strică ţie onoarea!”

            Cititorul trebuie să ştie că nu am nici o intenţie să laud laptele de capră. În acea perioadă, însă, după 1944, antibiotice nu se găseau, vacile fuseseră luate la colhoz şi poate unica sursă de lapte erau caprele, care ajunseseră la mare căutare. Mătuşa Catinca moşise 97 de copii şi nu-i murise nici unul. Tratamentele erau cu toate obţinute pe cale naturală, că era vorba de hrană, frecţii, ceaiuri, comprese, ventuze, lipitori, etc. Nu vedeai oameni cu handicapuri mari, iar doctorii existau numai la nivel de judeţ şi se ocupau numai de cazuri extreme.

            Sfânta Natură oferea, deci, tot ce le trebuia oamenilor ca hrană şi ca leacuri pentru boli. Laptele şi brânza de capră ocupau primul loc în rezolvarea celor mai multe trebuinţe (boli) şi Senea, la rândul lui, a devenit unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai caprelor şi a produselor lactate din capră. De departe, însă, cei mai receptivi la binefacerile laptelui de capră au fost evreii, care, unul câte unul, şi-au cumpărat propria căpriţă pentru nevoile familiei.

            Uşor-uşor mentalităţile se schimbau şi curând satul răsuna de behăitul vesel al căpriţelor, ca un fel de simfonie căprească. Primăvara, prin mai toate curţile, ieduţii săreau şi se jucau precum nişte copii zburdalnici.

            Mamă, mămico, să n-o alungi de la casa noastră, că vor veni în curând nepoţii şi vor avea nevoie de doctoria miraculoasă în caz de trebuinţă!

            …Dacă războiul nu-şi lăsa urmele adânci în viaţa şi traiul oamenilor, aceste amintiri nu ar fi existat. Regimul ce a urmat, fără proprietate privată, a determinat oamenii să caute şi să descopere tot ce le oferea natura pentru a supravieţui.

            Numai citind aceste rânduri contemporanii vor aprecia ştiinţa şi cultura de care beneficiază astăzi. Acum, în faţa diverselor mărci de maşini din curtea omului, se poate striga cu dreaptă justificare: “Mamă… mămico… alung-o mamă de la casa noastră!”