Examenul de maturitate

Pe măsură ce anii trec, puţini îşi mai aduc aminte de frisoanele examenului de maturitate. În vremea mea nu existau familiarisme, relaţia dintre elev şi profesor era ca cea dintre un soldat şi comandantul de companie. Nici măcar nu auzisem de termeni ca “şpagă”, “ciubuc”, “plagiat”...

Examenele se susţineau la şapte materii: română şi matematică – scris şi oral – fizică, chimie, istorie, geografie şi biologie – numai oral. Coşmarul meu era matematica, care, la momentul acela, acoperea patru ramuri: algebră, geometrie, trigonometrie şi astronomie.

Tovarăşul Păunaş – un ins mic de statură, care purta pantaloni largi spre a-şi ascunde picioarele subţiri ca fusele – era profesorul meu de matematică. Nu-i vorbă, omul compensa lipsurile fizice cu claia glorioasă de păr pe care o avea pe cap şi prin care îşi trecea, din când în când, degetele spre a o aranja. Cu un pic de talent şi bunăvoinţă ai fi putut scoate din părul lui cel puţin trei peruci, pe care să le distribui, mai apoi, profesorilor din liceul nostru văduviţi de podoaba capilară.

În ciuda aspectului său inofensiv, tovarăşul Păunaş era teroarea liceului. Mulţi îl descriau ca fiind o somitate în materie, mare matematician, respectat de colegii săi de breaslă. Pentru mine, însă, Păunaş era cel care, deîndată ce uşa clasei se deschidea, se uita direct la mine – stăteam în prima bancă – şi începea să recite, cu voce moale, de animal strangulat: Sinus, Cosinus, Tangentă, Cotangentă! Răspundeam, la rându-mi, sacadat şi mecanic, era evident că habar nu aveam despre ce vorbesc şi verdictul era de fiecare dată acelaşi: Nota 4, stai jos! Mă aşezam şi, în mintea mea, îl înjuram din tot sufletul, cu sinusul lui cu tot...

De frica lui ajunsesem să repet formulele chiar şi când mergeam pe stradă şi mă rugam fierbinte ca nu cumva să nimerească tovarăşul Păunaş în comisia de la maturitate. Şi rugăminţile mi-au fost ascultate, pentru că în comisie fusese numit tovarăşa Andra, o profesoarăr trecută de 56 de ani – vârstă care nouă, în perioada adolescenţei, ne părea îngrozitor de avansată – dar care nu zâmbea acru şi purta, mai tot timpul, o bluză decolorată. Deşi nu vedeam la momentul acela semnificaţia unor termeni ca sinus, cosinus, tangentă ori cotangentă, s-au dovedit a fi utili pentru că tovarăşa Andra ne-a pus acest gen de întrebări în timpul examenului de maturitate.

Poate cea mai frumoasă materie – pentru mine – din toate ramurile matematicii a fost astronomia. Compensa, într-un fel, toate emoţiile şi transpiraţiile unei zile de şcoală. Profesor ne era tovarăşul Vişinel, vel mai frumos bărbat pe care am avut ocazia să-l cunosc în perioada liceului. Eram atât de îndrăgostită de domnul profesor şi de materia pe care o preda încât visam, pur şi simplu, manualul. Şi acum îmi amintesc o oră susţinută undeva, la marginea oraşului. Ne-am oprit într-o poieniţă cu iarbă mătăsoasă şi cu pomi bogaţi şi am fost invitaţi să ne tolănim pe iarbă şi să ne uităm la cerul senin, pe care tocmai ce răsăreau stelele. Ţin minte numai că în timp ce colegii mei scrutau cerul, eu aveam ochi numai pentru tovarăşul profesor, îi savuram cuvintele şi îi admiram părul castaniu şi ondulat...

Tovarăşa Andra fusese numită în comisia de examinare de la maturitate. Preşedinte de comisie era tovarăşul profesor Buhuşi, decan la catedra de matematică din cadrul Politehnicii Bucureşti. Am dat-o-n bară la primele trei ramuri matematice dar m-am consolat cu gândul că o să compensez la Astronomie, unde mă consideram AS!

Faţă în faţă cu tovarăşa Andra, citesc întrebarea de pe biletul de examen... Planeta Saturn scria acolo şi instinctiv am început să mă învârt, simulând rotaţia planetei. M-am oprit atunci când am văzut privirea lui tăioasă şi bluza decolorată, mai şifonată ca de obicei. Nodul pe care-l aveam în gât crescuse la dimensiunile unei găluşte şi ceva se stingea în mine... Aveam un inel pe deget şi am început să-l răsucesc, mecanic, în demersul meu de a-i arăta tovarăşului profesor că ştiu despre Saturn... Şi-a dat seama că sunt emoţionată dincolo de cuvinte, m-a poftit afară şi m-a trimis direct la infirmierie, pentru un calmant.

Un cinci tras de păr, atât am reuşit să scot la astronomie atunci când m-am întors... Nu mi-a fost ruşine de atât de notă, cât de tovarăşul Vişinel... Mai aveam o speranţă, însă, examenul la matematică era încă în curs şi, cu coada ochiului, urmăream şi înregistram ceea ce scria colegul meu de pe rândul vecin. Am reuşit să iau un alt cinci preţios, bazându-mă pe formulele pe care le fotografiasem din foaia vecinului.

Îmi plăcuseră limba şi literatura română dintotdeauna, îl avusesem profesor pe tovarăşul Gibuţă, un domn înalt, cam vreo 2 metri avea, cu o chelie pronunţată şi niciodată despărţit de o carte, un ziar sau o revistă. Citea permanent, fie că se afla în tramvai, în autobuz, la masă – între două feluri – la rând, la magazin, sau pur şi simplu în pauzele dintre ore. Nu avea obiceiul să laude pe cineva făţiş, dar probabil mă descurcam binişor la ora dânsului, din moment ce primeam numai note de 8 sau 9. La examenul de maturitate l-am dezamăgit şi pe dânsul, în ciuda celor vreo zece fiţuici la care muncisem. Memorasem, categoric, scriitori şi poeţi ai căror operă ar fi trebuit să figureze pe biletele de examen. Eram, deci, în faţa comisiei de examinare, tovarăşa Andra nu se dezlipise de pe scaun; am citit întrebarea de pe bilet, nu înţelegeam nimic, totul se amestecase în mintea mea, mă auzeam şi nici măcar eu însămi nu pricepeam ce vorbesc. Îi dam înainte cu Eminescu şi Veronica Micle – deşi biletul nu avea nici o legătură cu ei – tovarăşul Ghibuţă se uita la mine absolut siderat de logoreea mea, complet în afara subiectului...

Cert este că prezenţa tovarăşei Andra mă dăduse peste cap, uitasem că, practic, susţineam un examen la limba română, în cap îmi defilau sinuşi şi cosinuşi... Materialul conspectat era bine ascuns sub bluza mea groasă şi lungă, în aşa fel încât, aşteptând, pe hol, oarecum dezamăgită rezultatul, nu am avut nici o reacţie atunci când tovarăşul Ghibuţă s-a apropiat de mine...

 “Ce faceţi?” m-a întrebat el cu voce blândă. “Sunt atât de emoţionată, tovarăşe profesor,” am răspuns eu, “dar măcar ştiu că m-am pregătit temeinic...” “Se vede, se vede,” a zâmbit el ironic, măsurându-mă din cap până în picioare, “într-adevăr v-aţi pregătit temeinic...” Realizam, instantaneu, că haina îmi era descheiată mai mult decât aş fi vrut şi că fiţuicile pe care le pregătisem erau acum la vedere... Sfântă Fecioară, fă să se deschidă pământul şi să mă înghită, poate că aşa o să reuşesc să-mi spăl ruşinea...

Mai aveam cinci examene de susţinut: fizică, chimie, biologie, geografie şi istorie. Mai ţin minte numai că la fizică şi chimie – materii din care nu pricepusem mai nimic – am asudat din greu, mai ales că tabelul lui Mendeleev a constituit şi constituie pentru mine o mare enigmă, nici până acum nu am înţeles la ce sau cui ar putea fi de folos în viaţa de zi cu zi, cu excepţia celor care lucrează în domeniu, fireşte... Am obţinut note de trecere, pe merit, la ambele materii, nu eram eu tobă de carte, dar parcursesem manualele din scoarţă în scoarţă. La vremea aceea nimeni nu-ţi dădea notă de trecere pe bani sau pe ochi frumoşi...

Eram cu moralul la pământ, nimic nu-mi mergea cum trebuie, mă agăţasem de nota 5 ca de un colac de salvare, când, la un moment dat, o veste bună: se lua în calcul şi nota de la examenul de limbă rusă, de sfârşit de an. Vorbeam binişor ruseşte, la materia respectivă eram privită în clasă precum chiorul în ţara orbilor... Colegii mei nu pricepeau o iotă din limba rusă.

Tovarăşul Michevici – profesorul nostru de limbă rusă – era poate unul dintre cei mai erudiţi dascăli din liceu. Simpatic, jovial şi cu maniere alese, tovarăşul Michevici îşi făcuse studiile la Moscova şi Petersburg, era doctor în istorie şi filozofie, conjuctural profesor de limbă rusă şi ştia foarte bine că pentru români – popor de esenţă latină – limba rusă era o limbă foarte greu de înţeles. Vorbea româneşte inteligibil, cu un accent simpatic care ne plăcea tuturora. “Tovarăşe profesor,” îl întrebam, “de ce e limba rusă aşa de grea?” “Draguţa,” răspundea dânsul, “la voi trebuie aceasta că este limba celor patru dascăli cu lumina de la Răsărit... La voi înţelegeţi foarte bine ce spuneam eu...”

Aveam să învăţ foarte multe de la dânsul, lucruri care nu aveau nici o legătură cu materia pe care o preda: obiceiuri şi datini de pe continentul african ori cel asiatic, artă culinară, muzică şi literatură... Odată, la dirigenţie, ne-a expus tot libretul operei Carmen, de Bizet, altădată ne-a învăţat cum se pun strugurii la murat. De la dânsul am învăţat cum se face dulceaţa de harbuz, cu pepene verde şi smochine şi tot dânsul ne-a deschis apetitul pentru cultura rusă, începând cu violonistul David Oistrakh şi terminând cu poeţii, scriitorii, compozitorii şi pictorii ruşi care şi-au lăsat amprenta în cultura mondială.

Ora dânsului se rezuma la conjugarea unor verbe (a pleca, a mânca) după care tot restul orei devenea o călătorie fascinantă prin artă, istorie ori geografie...

Limba rusă, însă, refuza să se lipească de colegii mei, care, înainte de teză, m-au văzut ca pe o salvatoare: “Ascultă, colega,” m-au abordat ei, “tu eşti născută aproape de malul Nistrului, vorbeşti bine ruseşte, aşa că atunci când vom da teza ai grijă să ne trimţi fiţuici cu subiectele rezolvate. Dacă nu ne ajuţi, nu vei mai avea trai cu noi de acum încolo!”

M-am conformat şi, în ziua tezei, plasam cu frenezie fiţuici în stânga şi în dreapta, în timp ce tovarăşul profesor se făcea că nu vede ce se întâmplă în clasă. “Mai aveţi 5 minute şi puneţi creioanele jos!” am auzit, ca prin vis, vocea tovarăşului Michevici şi atunci am realizat că, în efortul meu de a-mi ajuta colegii, uitasem complet de propria-mi lucrare, şi dă-i, şi dă-i pe ultima sută de metri, cu fraze incomplete şi cu răspunsuri la numai trei din cele şase întrebări.

Când s-au afişat rezultatele, stupoare absolută! Figuram la coada listei, cu nota -5... Nu m-am supărat, pe de-o parte fiindcă era notă de trecere, eram bucuroasă că mi-am ajutat colegii şi, pe de altă parte, ştiam că nota respectivă nu era în nici un fel relevantă pentru drumul meu în viaţă.

Examenele se terminaseră şi aşteptam cu febrilitate rezultatele. Colegii mei, Costică şi Irinuca, plănuiseră deja banchetul, eu eram însă dezamăgită de mine... Tocmai eu, tocilara, sârguincioasa, conştiincioasa, să mă prezint atât de lamentabil la examenul de maturitate?

În curtea liceului, un grup de colegi dădea nas în nas cu tovarăşul Michevici şi unul dintre ei, mai îndrăzneţ, l-a invitat la un pahar... “Examenele s-au dat, tovarăşe profesor, nu-i nimic în neregulă, numai să ne spuneţi ce băutură preferaţi!” “Eu mergeam cu mare plăcere de la mine, băiţele,” a răspuns el cu acel accent pe care-l iubeam cu toţii, “şi să ştiţi că eu beam orice fel de băutură, numai gazu’ nu!” “Dacă vrei, vino şi tu cu noi!” mi s-a adresat unul din grup şi am acceptat cu plăcere.

Tovarăşul Michevici ştia precis cum să bea de aşa natură încât să nu se îmbete... “Bere cu ţuică, puţină sare şi bicarbonat” a râs el, “şi apoi poţi să înghiţi cu vadra... Sau coniac, ori whiskey cu gheaţă şi lămâie şi bei trei seri la rând fără să te doară capul...” Şi după ce limbile începeau să se dezlege, tovarăşul profesor a deschis cutiuţa dânsului cu poveşti. Ne-a spus despre Londra, Praga şi Paris, ne-a încântat cu cuceririle lui în rândul prinţeselor de la Curtea Imperială şi ne-a istorisit cum s-a întâlnit cu Oliver Hardy şi Stan Laurel (pe care noi îi ştim ca Stan şi Bran) în periplul lui prin America. Undeva, în decursul serii, a strecurat şi o întâmplare anecdotică despre Marie şi Pierre Curie... După 11 sticle de bere, băute după propria formulă (cu ţuică, sare şi bicarbonat, adică), tovarăşul profesor arăta de zece ori mai proaspăt şi mai revigorat decât noi toţi la un loc...

A doua zi alergam disperată către liceu. Se afişaseră rezultatele examenului de maturitate. Ţin minte că m-am împiedicat de toate pietrele posibile şi că, în gând, recitam Tatăl Nostru. Am ajuns, gâfâind, în faţa tabloului cu rezultate, şi acolo, scris citeţ, era numele meul, cu nota 6 în dreptul lui, chiar deasupra liniei groase, negre, ce delimita absolvenţii de ceilalţi. Sub linie erau nouă dintre colegii mei, tocmai cei care se lăudaseră că au făcut bine. “Să nu zici hop până nu sari gardul”, aşa sună un proverb românesc.

M-am asigurat încă o dată că eram absolventă şi, nefiind convinsă ce reacţie ar fi trebuit să am (să pup afişierul? să cânt? să sar în sus de bucurie?), m-am îndreptat către prima biserică ce mi-a ieşit în cale şi am aprins o lumânare la icoana Sfintei Fecioare, mulţumind pentru această zi, cu noi speranţe şi drumuri...

Poate cel mai mult s-a bucurat de reuşita mea nea Borcan, portarul liceului, un ţigan cu suflet de aur, mare iubitor de copii, care devenise, în timp, confidentul meu. Îi povesteam vrute şi nevrute, despre gafele, reuşitele şi speranţele mele, omul mă asculta cu răbdare şi chiar în momentul acesta am convingerea că mă înţelegea, în toate frustrările şi bucuriile mele. De fapt, nea Borcan, cu chipul său veşnic zâmbitor şi cu vocea lui blândă, este omul de care se leagă, în toate amintirile mele, examenul de maturitate...

La vremea aceea, cuvântul “contestaţie” nu figura în vocabularul candidaţilor la examenul de maturitate. Ştiam că rezultatul – bun sau rău – era o expresie exactă a muncii pe care o depuseserăm, pentru că după aceleaşi manuale învăţau, deopotrivă, premianţi ori repetenţi.

Ani mai târziu, m-am întâlnit cu domnul profesor Păunaş. Prima mea reacţie, atunci când am dat ochii cu dânsul, a fost să încerc să-mi amintesc ce înseamnă ecuaţie de gradul al doilea ori logaritm... “ “Ce mai faceţi, domnişoară,” mi-a zâmbit dânsul, “sau doamnă?” “Tovarăşe profesor,” am răspuns precipitată, “nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, am învăţat de la dumneavoastră atât de multe...” “Ei,” a răspuns dânsul, oarecum trist, “aşa e şcoala, cum-necum trebuie să ştim din toate câte ceva...” Mi-a zâmbit din nou, şi-a îndreptat claia de păr cu degetele şi s-a îndreptat către liceu, unde îl aştepta o altă generaţie cu frică de sinus şi cosinus...

Nu cred că este posibil să-ţi începi viaţa fără ajutorul unor dascăli magistrali. Domnul profesor Gibuţă, doamna profesoară Andra, domnul profesor Păunaş, cu toţii sunt nişte pietre de hotar în existenţa mea şi a multora, fără de care nu am fi devenit oamenii care suntem astăzi. Am înţeles, cu timpul, cât de important este tabelul lui Mendeleev, cine a fost şi ce a însemnat Marie Curie în ştiinţa mondială şi că este foarte important să ştii să discerni Carul Mare ori Carul Mic pe bolta înstelată, ori şi mai bine, să ştii să distingi planeta Saturn!

Nu mi-am propus ca în aceste rânduri să repet ceea ce se ştie despre valoarea dascălilor noştri, a celor care trudesc întru formarea şi luminarea minţilor tinere. Vreau, totuşi, să reamintesc faptul că, în antichitate, profesorul era cinstit şi adulat precum un zeu şi că filozofia era ştiinţa tuturor ştiinţelor.

O lumânare, o floare şi un gând pios la căpătâiul tuturor oamenilor de valoare, dascăli dedicaţi, care au fost chemaţi la Domnul!