Bruneţi... şi extrem de isteţi!

Târgul de primăvară

Târgul anual sau târgul de primăvară este organizat în Duminica Tomii, adică exact prima duminică după sărbătorile de Paşti. Târgul este deschis tuturor, fie că vor să-şi promoveze obiceiurile, ori să-şi vândă obiectele manufacturate, ori să interacţioneze cu alte etnii.

          Obiecte diverse din hârtie colorată, bărcuţe, şepci, fluturaşi, fluiere din ceramică şi lemn, păsări şi animăluţe modelate în ceramică nearsă şi vopsite strident... Târgul este mobilat, peste noapte, cu varii crâşme şi bodegi care-şi scot mesele de lemn afară şi la care mese cu greu găseşti un loc ca să-ţi savurezi micii cu muştar şi cu usturoi şi inevitabila halbă de bere.

          Din când în când, atunci când ai norocul să prinzi un loc, printre mese se perindă ţigănci, de obicei tinere şi frumoase, care te îmbie să cumperi “pietricele aduse taman de la Ierusalim”, pe care, dacă te învoieşti la preţ, “de a doua zi începe să curgă fericirea şi bogăţia asupra întregii tale familii”.  Nu le dă nimeni atenţie şi pleacă, de regulă, cu pietrele în traistă, aşteptând următorul client.

          După câteva halbe oamenii tind să devină prietenoşi şi mai dezlegaţi la limbă şi atunci apare un al doilea val: ghicitoarele cu ghiocul, în palmă, în cărţi ori în zaţul cafelei, orientate cu precădere spre clientele mai tinere, oarecum răscoapte şi care umblă după măritiş ca ursul după mure. Oficial, târgul din Duminica Tomii durează trei zile, însă cei care nu şi-au vândut marfa mai ţin afacerea deschisă cel puţin o săptămână.

          Majoritatea gospodinelor păstrează cel puţin un obiect amintire de la aceste târguri: un ciubăr, o covată, străchini de lut, un meleşteu de mestecat mămăliga, cârpătoare de toate mărimile, în fine, toate acele ingenioase obiecte de artizanat pe care meşteri iscusiţi le lucrează ca să poată scoate un ban. Copiii, care nu lipsesc niciodată de la aceste evenimente, au, la rândul lor, propria atracţie: turta dulce, vopsită în culori ţipătoare.

          Câţiva cetăţeni, mai coloraţi, aduc ei cu trei viorişti şi un acordeonist ca să bucure pestriţa adunare cu acordurile muzicii noastre olteneşti (Aoleu, muică! Aoleu…) şi, din când în când, fete şi flăcăi încing o sârbă de mama focului… Muzica asta dă o perspectivă cu totul nouă târgului, oamenii se simt mai în largul lor, sunt parcă mai sprinteni şi mai voioşi.

          Ca orice eveniment de acest gen, târgul înlesneşte oamenilor comunicarea: care, cine, ce a mai făcut, ce a mai văzut, cum o mai duce, în fine, aspecte din viaţa de zi de zi şi, de ce nu? din experienţa personală. De multe ori, cunoştinţele şi relaţiile ce se crează ad-hoc conduc la relaţii pe viaţă, la căsnicii şi înrudiri, iar oamenii profită de acest prilej pentru a împrumuta din experienţa celorlalţi de viaţă spre a-şi îmbunătăţi propriul lor trai şi de a se bucura de ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu!

Naşa, nu!

          Într-o astfel de duminică a Tomii, am fost nevoită să iau autobuzul până la Bălceşti, unde aveam de botezat copilul colegului meu, Ilie. Aveam la mine o lumânare mare, de botez, înfăşurată în flori şi un pachet – şi mai mare – cu cadourile şi hăinuţele pentru noul născut şi încercam să mă strecor cu greutate prin mulţimea de oameni – cu sau fără treabă – care împânzise oraşul.

          În autogară – o înghesuială şi un vacarm de nedescris, îmbrânceli şi ghionturi la casele de bilete pentru toate direcţiile… “Cine-i pentru Bălceşti, poftiţi aici!” s-a auzit vocea şoferului şi, cu pachetul în braţe, ferind lumânarea şi cu pălăria sucită pe cap, m-am trezit în autobuz, nu neapărat din propria mea voinţă, ci mai mult din cauza îmbrâncelilor celor care se îmbulzeau în urma mea. M-am aşezat pe un scaun, lângă geam şi i-am mulţumit bunului Dumnezeu că nu aveam să fac drumul până la Bălceşti în picioare.

          După ce mi-am mai tras sufletul şi m-am aranjat mai bine în scaun, am arucat o privire împrejur, să văd dacă se umpluse autobuzul. Spre stupefacţia mea, toate locurile erau ocupate de rromi, cinstiţi bine cu mici şi bere cât cuprinde, care se întorceau de la târg. “Unde pleci, cucoană?” m-a întrebat unul şi i-am răspuns, amabilă, că sunt naşă la un botez, la Bălceşti. Satisfăcuţi, probabil, de răspuns şi de amabilitatea mea, s-au întors la sporovăiala şi ocazionalele înjurături, pe ţigăneşte. Din când în când, unul mai în vârstă le atrăgea atenţia cum că nu e frumos să audă naşa aşa ceva, ceea ce m-a încredinţat că în discuţia aceea a lor înfierbântată, se mai scăpau şi oarecari măscări…

          În timpul sporovăielii lor, câţiva se jucau cu un căţeluş de lut (aşa cred) şi, tot plimbându-l din mână în mână, unul l-a strâns mai tare şi l-a spart. Imediat s-au împărţit în tabere şi au început să se înjure şi să-şi împartă pumni printre şi peste scaune. “Aţi văzut şi dumneavoastră, naşă, ce bibalou drăguţ…” m-a interpelat cel care părea proprietarul, după ce îşi încheiase socotelile cu nemernicul care îi spărsese arătania din lut. “Acum ce-i spun eu ăleia mici, Zambilica, că nu i-am adus căţeluş de la târg?” Am încuviinţat, înţelegătoare, dar omul s-a întors către împricinat: “De ce mi-ai omorât câinele, mă, de ce mi-ai spart frumuseţea de bibalou?” Şi, nici una, nici două, s-a repezit asupra aceluia cu pumnii, lovindu-l peste cap şi peste faţă până i-a dat sângele. Instantaneu, grupul care ţinea cu nefericitul respectiv a trecut la contraatac…

Aveţi grijă, să n-o loviţi pe naşa!

         

S-a încins o bătaie ca-n filme, cu pumni şi picioare şi sânge de o parte şi de alta şi, la un moment dat au scăpărat ameninţător şi câteva cuţite, pregătite, probabil, pentru asaltul de pe urmă. Şoferul a oprit autobuzul de vreo câteva ori, încercând să-i potolească şi chiar ameninţând că-i dă jos pe toţi din autobuz, dar nu aveai cu cine să te înţelegi… Dimpotrivă, ostilităţile căpătau amploare, combatanţii erau din ce mai înfierbântaţi, loviturile plouau cu generozitate din toate părţile, dar, în tot coşmarul acela se dăduse consemnul: “să n-o loviţi pe naşa!”, de parcă asta ar fi fost de natură să mă liniştească…

          A durat o eternitate până să ajungem la Lădeşti, acolo unde şoferul a oprit chiar în faţa postului de Miliţie şi a informat de urgenţă ce se întâmplă în autobuzul lui: este plin de ţigani beţi, care se ceartă şi se bat şi au scos cuţitele.

         

Fireşte că miliţienii i-au potolit imediat pe zurbagii, urmând să-i cerceteze şi să le ia declaraţii. La un moment dat însă, în cursul anchetei ad-hoc, până şi tovarăşul plutonier major, comandantul postului de Miliţie din Lădeşti, rămânea cu gura căscată la răspunsurile pe care le dădeau împricinaţii. Nu aveau nici o legătură cu incidentul în sine şi erau absolut spontane, mărturie a cât de iuţi la minte erau ţiganii… “De ce ai dat mă, în Zambilă, nu vezi că i-ai rupt mâna şi că-i curge sângele şi pe nas, şi pe gură, şi din urechi? Asta se numeşte agresiune gravă şi mutilare şi-ţi fac actele şi te bag trei ani la puşcărie, ai înţeles?” “Cum să nu-l bat, tovarăşe plutonier, tot drumul i-a înjurat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi pe tovarăşa Elena… Păi se poate să-l înjure pe conducătorul nostru iubit şi pe mama noastră, a tuturor? Dacă mai zice ceva de dânşii eu fac moarte de om, aşa să ştiţi!” Şi tovarăşul plutonier a oftat şi a fost obligat să-l elibereze pe marele patriot Zambilă…

          “Dar tu, Gavrilă, ce căutai la Vâlcea?” a trecut omul legii la următorul suspect. “Am plecat cu toţii că am auzit că se dă peşte cu 2 lei kilu’ în Hală, fără cartelă…” “De minţi, cioară? V-aţi dus la Vâlcea să vindeţi fluierele voastre şi să mai ciordiţi câte ceva, pe ici pe colo!” “Să moară mama, domn’ plutonier, dacă suntem din ăia! Uite, întrebaţi-o şi pe naşa dacă am supărat-o noi cu ceva…”

          Şi pe măsură ce răspunsurile curgeau, care mai de care mai nevinovate şi mai în zeflemea, tovarăşul plutonier începea, la rându-i, să-şi piardă răbdarea, aşa că a schimbat tactica. “Dacă ai plecat la Vâlcea, măi Gavrilă, să cumperi peşte, cum se face că arăţi aşa de şifonat, de parcă te-a lovit trenul?” “Păi nu vă spusei, domn’ plutonier, că ăsta mi-a făcut câinele ţăndări? Şi naşa l-a văzut!” “Păi bine, Gavrilă, eu te ştiam băiat de treabă, din asta v-aţi găsit să vă luaţi la bătaie? O fi greşit şi omul…” “Cum să greşească,” a răspuns Gavrilă, “când l-am întrebat m-a lovit cu reteveiul drept în greierii capului, întrebaţi-o pe naşa ce s-a speriat când a văzut… Bătaia e nimic, eu nu să am linişte până nu-l văd pe ăsta mort!”

          “Ajunge,” a spus şeful de post, sătul, “o să vă urcaţi cu toţii frumuşel în autobuz, însoţiţi de cei doi tovarăşi miliţieni aici de faţă şi o să ajungeţi la Bălceşti, la raion, unde o să lămuriţi situaţia fără răspunsuri şmechereşti şi invenţii de-ale voastre. Hai, pieriţi din ochii mei!”

          Otetelişul este un cătun la vreo 2-3 kilometri înainte de intrarea în Bălceşti, cu o populaţie de vreo 90% rromă. Şoferul a oprit să-i lase să coboare pe cei câţiva care nu fuseseră implicaţi în scandal, dar nici nu apuca să deschidă bine uşile, că tot puhoiul de ţigani îşi făcea vânt spre coborâre. Mai mult, nu ştiu cum vestea ajunsese aşa repede, că familiile lor îi înconjurau pe fiecare în parte, taberele din autobuz se reconstituiau şi bătaia de mai devreme se relua la sol, având, de data asta, femeile la conducere. Şi dă-i, şi luptă, mai ceva ca la Borodino! Ţipete, blesteme, înjurături, geamuri sparte, poale ridicate şi ameninţări cu moartea... Copiii adunau pietre – ca muniţie – şi le plasau celor mari... “Atenţie,” a tunat o voce în mijlocul haosului general, “nu mişcă nimeni, toată lumea rămâne pe loc!” Un echipaj de Miliţie de la Bălceşti, anunţat de şofer şi de şeful de post de la Lădeşti, poposea în mijlocul ostilităţilor. Era un echipaj de şase, dotaţi cu pistoale şi cu bastoane de cauciuc, care, fără să piardă vremea, i-au încărcat spre scandalagii în dubă, cu destinaţia Bălceşti.

          Ajunşi acolo, la raion, rromii nu s-au dezminţit, însă, în ciuda cercetărilor asidue, anchetei şi declaraţiilor care aveau să dureze o noapte întreagă. Aceleaşi explicaţii în zeflemea, care îl amestecau pe Ceauşescu şi pe Leana într-un conflict care nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmplase de fapt, aceleaşi ameninţări cu moartea din partea lui Gavrilă la adresa ăluia care-i omorâse câinele şi l-a lovit cu reteveiu’ în greierii capului.

          Spre dimineaţă, din lipsă de probe şi cum nici unul dintre cei implicaţi nu fusese cooperant, ba dimpotrivă, miliţia a fost nevoită să-i elibereze, cu avertismentul că, la următoarea abatere de acest gen, li se va face dosar penal şi vor fi băgaţi la puşcărie. “S-o bage pe mă-sa la penal,” a comentat unul dintre scandalagii, “noi mai avem de lămurit onoarea noastră…”

          Am ajuns, într-un final, cu bine la botez. Ceremonia a decurs cât se poate de frumos în Sfânta Biserică, dar şi petrecerea a fost reuşită. Cumătrii, tineri şi plini de voie bună, au creat o atmosferă de adevărată sărbătoare, iar eu, ca naşă, aveam două motive să mă bucur: de botezul copilului şi de faptul că ajunsesem nevătămată la destinaţie.

          A doua zi dimineaţă aveam să primim vizita unui vecin, foarte interesat dacă am auzit sau dacă ştim ce se întâmplase noaptea trecută cu ţiganii de la Oteteliş. Nu ştiam nimic recent, dar i-am povestit omului de bătaia din autobuz pentru un câine de lut spart şi de faptul că nici miliţia din Lădeşti, nici cea din Bălceşti nu le-au putut face nimic, decât cel mult să le întocmească procese-verbale şi să le dea amenzi pentru tulburarea ordinii publice.

          Aveam să aflu că prea puţin i-au afectat pe ţigani amenzile primite; de cum au ajuns acasă, la Oteteliş, s-au înarmat cu topoare, sape, cuţite, coase, răngi ori alte obiecte contondente şi, alături de bravele lor soţii, au reînceput ostilităţile. Trebuia să moară unul dintre cei doi combatanţi iniţiali pentru ca pacea să se reinstaureze între clanuri.

          Miliţia şi o maşină a salvării ajungeau la locul faptei după ce se terminaseră ostilităţile, pentru a constata o scenă de coşmar: Gavrilaş zăcea întins într-o baltă de sânge, înjunghiat şi ţipând după ajutor; Ciurdel, cu burta tăiată şi cu maţele gata să-i iasă în afară, umbla de nebun cu o coasă în mână să-l taie pe Zambilă, care-i băgase cuţitul în coaste lui socru-său. Patru răniţi grav, ăsta era bilanţul şi s-a suplimentat numărul de ambulanţe ca să-i poată duce pe toţi la spital în bune condiţiuni…

          Rămăsesem agaţată în Bălceşti, dar trebuia să plec, pentru că în două zile trebuia să mă prezint la serviciu. Odată ajunsă acasă, la Vâlcea, aveam să aud tot felul de variante în legătură cu bătaia ţiganilor. Ba că sunt trei morţi la morgă şi pe criminali i-au dus la închisoare, ba că, de fapt, scandalul a pornit de la o sumă de bani pe care-i furaseră Cîndrel şi Gavrilă de la magazinul mare, Oltul, şi pe care nu au vrut să o împartă cu ceilalţi… Ştiam însă adevărul, doar fusesem de faţă, şi atunci am realizat cam cum se scriu poveştile cu balauri şi strigoi, cu feţi-frumoşi şi cosânzene. În definitiv, imaginaţia omului nu are limite.

          Departe de brutalitatea episodului în sine, am ajuns la concluzia că rromii sunt extrem de ageri la minte, spontani şi, de cele mai multe ori, răspunsurile pe care le dau sunt total deviate de la subiect, numai ca să te pună în dificultate. Caracterul nomad al existenţei pe care au dus-o i-a călit şi i-a pus în faţa unor situaţii precare, din care trebuiau să iasă cu multă abilitate şi isteţime.

          Şi am mai înţeles, din călătoria mea la Bălceşti, că oamenii, indiferent de culoarea pielii, răspund la amabilitate, blândeţe şi înţelegere. Ţiganii s-au ataşat de mine şi m-au protejat pentru că i-am tratat ca pe nişte oameni. “Numai naşa e doamnă mare, pentru că ea nu ne-a jignit deloc…” a zis unul, la un moment dat şi atunci am fost sigură că mi-am câştigat doi prieteni.

          Viaţa îşi urma cursul şi, ca în orice comunitate restrânsă, veştile circulă cu repeziciune. Ba că s-au mai iscat nişte bătăi – de data asta din cauza unei fete – între nişte grupuri de olteni de-ai noştri, de peste Olt, care au pierdut numărul paharelor şi s-au înjunghiat, sfârşind la spital şi cu nişte amenzi de i-au usturat la ficaţi, ba un portofel pierdut ori furat în târg, ba o indigestie de la alimente stricate, ba o capră furată, ba unul buzunărit de două chivuţe de nu mai avea nici bani de drum…

          În orice caz, de fiecare dată când vedeam ţigani pe stradă, îmi aduceam aminte de călătoria cu peripeţii de la Bălceşti. “Naşă,” mi-a spus cineva la un moment dat, “să ştii că finul dumitale va fi foarte norocos; l-ai botezat după ce o zi întreagă ai fost înconjurată de ţigani!”. Nu cred în superstiţii, dar, până la ora actuală s-a dovedit că finul meu este foarte, foarte norocos.

         

Şi îmi mai aduc aminte de o replică a unuia dintre ţigani la postul de miliţie din Lădeşti: “Domn’ şef, toţi l-au înjurat pe Ceauşescu, numai naşa nu!”. Şeful de post, aşa cum îi cerea datoria, a vrut să-mi pună câteva întrebări în calitatea mea de martor la incident, dar ţiganii au sărit ca arşi: “Nu o deranjaţi pe naşa cu certurile noastre ţigăneşti! Biata cucoană s-a uitat tot timpul pe geam, să nu ne vadă cum ne înjurăm sau scuipăm şi s-a făcut că nu aude cuvinte murdare, ştiţi dumneavoastră, din alea dezbrăcate la pielea goală… Mergem cu toţii unde trebuie, numai naşa nu!” Şi atunci am avut certitudinea că mi-am câştigat nişte prieteni şi că apropierea se face numai cu vorbe bune.

Episodul Bălceşti începuse să se estompeze în mintea mea, mă aflam în centrul oraşului, la cumpărături, când aud pe cineva strigând: “Naşă!” Pe moment nu am făcut legătura, însă omul insista şi mi-am aruncat privirea către totuarul vecin, de unde venea vocea. Era Gavrilă, cu Mihai şi cu Ciundrel. Au trecut strada şi ne-am salutat cu bucuria revederii. Mi-au spus, oarecum amuzaţi, că s-au împăcat, că nu a mai murit nimeni şi că sunt cu toţii zdraveni şi sănătoşi. Îşi deschiseseră un mic atelier de ceramică la Bălceşti şi veniseră la Vâlcea cu o maşină plină de oale, străchini şi ulcioare pe care să le vândă la târgul de Sântămărie. “Poftiţi, naşă,” m-au invitat ei, “să vedeţi ce marfă frumoasă avem şi ce corturi bine menajate am ridicat!” Nu am putut să scap de ei, am văzut că, într-adevăr, corturile erau bine amenajate şi că marfa era frumoasă, i-am felicitat şi am primit în dar o oală mare, pentru sarmale şi o strachină specială în care să răstorn mămăliga.

“Cucoană,” mi s-a adresat Ciundrel cu emoţie şi aproape cu evlavie, “pot să îndrăznesc să vă poftesc să-mi fiţi naşă, atunci când va naşte Ghiocica mea?” “Aş fi onorată, dragul meu,” i-am răspuns, “numai că luni o să plec din ţară şi o să revin abia spre toamnă… Dar uite cum facem,” am continuat, citindu-i dezamăgirea din ochi, “dacă Ghiocica ta nu va naşte până în toamnă, atunci voi fi acolo cu siguranţă şi va fi plăcerea mea să-ţi botez copilul…”

“Dar finul dumneavoastră, pe care l-aţi botezat de Duminica Tomii cu tot scandalul nostru din autobuz, ce face?” Am zâmbit, aducându-mi aminte de răspunsurile lor spontane: “Ce să facă, e bine, sănătos, mâine poimâine îl iau în armată!” Au râs şi ne-am bucurat cu toţii că avem subiecte atât de umane de discutat. La despărţire şi-au luat pălăriile de pe cap, mi-au sărutat mâna şi am promis că ne vom vedea, cu siguranţă, în toamnă.

Între timp, am aflat că au primit nişte oferte de muncă foarte avantajoase în Italia şi ei, împreună cu alţii din Oteteleş, au plecat într-acolo. Am înţeles că muncesc şi că trăiesc foarte bine acolo şi sper că dacă vreunul dintre ei se va întoarce în ţară, o să mă caute, pentru că sunt oameni de cuvânt atunci când se leagă sufleteşte de cineva.

Cine a zis că nu există pădure fără uscături?

Cine a zis să nu judecăm, că există un singur Judecător?

Cine a zis că este bine să-i tratăm pe oameni cu înţelegere şi înţelepciune?

O poveste de dragoste adevărată

S-au cunoscut întâmplător, la un cabinet de analize medicale. Din vorbă-n vorbă s-au înţeles să-şi telefoneze. Aşa a început povestea lor de dragoste. Mihai şi Micuţa s-au plimbat de câteva ori pe aleile pline de parfum ale pădurii. Vorbele lui Mihai, rupte din vrajă, din mângâieri, au reuşit s-o îmbete pe Micuţa, gata să-l urmeze până la capătul lumii. Dar iată că apare şi o primă surpriză!

          În dulcea lor plimbare, Mihai lasă capul pe umerii Micuţei şi-i spune cu voce spăşită, că, el este căsătorit, are familie, soţie, copil şi părinţi; dar lasă să se înţeleagă că nu prea este fericit în familie şi Micuţa a apărut în viaţa lui exact la timp; că, de aşa ceva avea mare nevoie. Micuţa care deja se îndrăgostise de la primele 3-4 plimbări a dat crezare celor spuse de Mihai hotărâtă să-l urmeze până la capăt.

          Un vocabular elevat, o voce caldă din partea lui Mihai, reuşea de la o zi la alta s-o schimbe pe Micuţa încât să-i pună toată lumea la picioarele lui. Această relaţie a rezistat 2-3 luni până când a aflat familia legitimă a lui Mihai l-a descoperit cu infidelitatea. Comod şi confortabil Mihai mergea paralel între cele două fiinţe care nu-şi dădeau seama cât, cum şi până când vor fi minţite. Micuţa orbită de iubire, continuă să se întâlnească cu Mihai în ciuda presiunilor din partea soţiei şi a familiei lui. Lipsa de curaj şi de hotărâre din partea lui Mihai a reuşit să încâlcească cele două tabere care luptau fiecare cu armele lor ca să-l cucerească pe Mihai.

          În sinea lui trăia orgoliul că este irezistibil! Timpul lucrează şi se scurge pentru noi toţi; numai că unii beneficiem de orice clipă şi orice zi în favoarea noastră iar alţii îl lăsăm să se irosească inutil. Viaţa şi literatura ne arată că iubirea (dragostea) de multe ori sunt duse la extrem, ne orbesc şi din cauza marilor gelozii s-au întâmplat şi se mai întâmplă şi în zilele noastre fapte neortodoxe ca bătăi, sechestrări şi alte lucruri, în multe cazuri. În povestea noastră, ne se arată că Micuţa a mers până la extrem cu dragostea faţă de Mihai dăruindu-i fecioria şi întreaga ei fiinţă. A simţit că acesta este bărbatul vieţii ei şi merită să i se dăruiască cu trup şi suflet.

          Aceste iubiri uită de raţiune, uită de logică, uită de etică şi chiar de orice îndatorire faţă de societate, de religie sau obligaţii familiale. Aşa se face că după  luni de dăruire şi beatitudine între Mihai şi Micuţa, într-o zi a bătut în pieptul Micuţei un musafir la care trebuia să se aştepte; viaţa şi clipele pătimaşe şi-au spus cuvântul. După confirmarea tuturor probelor, Micuţa cu vocea ei plăpândă şi tremurândă l-a anunţat pe Mihai că va fi tată. Rece şi indiferent, puţin deranjat a răspuns aşa: Nu sunt sigur că este al meu… Un asemenea răspuns, echivalent cu un trăznet, a întărit-o pe Micuţa în faţa unei asemenea realităţi şi a judecat cu mult calm şi raţionament. În momente critice oamenii îşi pierd raţionamentul. Oare vâlvătaia vulcanică şi înflăcărarea care-i arunca pe unul în braţele celuilalt să-şi găsească un asemenea răspuns? Vise, speranţe, împletite din cele mai frumoase gânduri să se năruiască? Micuţa, cu fruntea sus şi ochii spre cer a înţeles deîndată că viaţa este o luptă şi deci te luptă.

          Un caracter ferm, voinţă, dragoste şi credinţă în Dumnezeu au aruncat-o pe Micuţa în focul luptei pentru a se ridica sus şi tot mai sus, în ciuda destinului care pare nemilos câteodată. Demnă şi motivată pentru sensul vieţii, a înţeles că nu trebuie să renunţăm în faţa greutăţilor. Sâmburele de viaţă ca un vestitor, a fost trimis de destin. Să înlocuiască o dezamăgire cu o viitoare bucurie şi mângâiere a sufletului sensibil de mamă. Derutat şi frământat puternic de vestea că va fi tată, Mihai nu şi-a mai găsit liniştea sufletească. Ros de remuşcări, depăna filmul zilelor şi a clipelor petrecute la umbra copacilor, feriţi de arşiţa soarelui.

Zămislirea unei fiinţe se făcea în declaraţii şi jurăminte îmbrăcate în petale de flori. Timpul rezolvă cele mai dificile situaţii şi ne oferă soluţiile salvatoare. Remuşcările şi insomniile nu-l lăsau pe Mihai să închidă ochii nopţi întregi. “Oare Mihai intuieşte şi simte prin telepatie că Micuţa consacră tot timpul îngenunchiată în faţa icoanei, în lacrimi, aşteptându-l?” Grijile, lăsate numai pe seama viitoarei mame, sunt păcate de neiertat.

Sentimentele şi iubirea oarbă au rupt-o pe Micuţa de realitatea vieţii. Această realitate, care este nemiloasă şi crudă uneori. Se vedea clar că Mihai îşi trăia viaţa şi activitatea între familie şi persoana gingaşă, sensibilă, cinstită, nevinovată şi sinceră a Micuţei. În câteva luni Micuţa, schimbată radical, a văzut în Mihai idolul şi Dumnezeul ei fără cusur şi fără prihană, iar Mihai ştia că Micuţa este în stare de orice sacrificiu. Iubirea nu cunoaşte limite, îţi fură logica, raţionamentul şi chiar sentimentele creştineşti.

          Din iubire poţi deveni bun, blând, generos, iertător şi tot din iubire poţi avea momente de furie şi gesturi necugetate. Micuţa blândă şi răbdătoare îl aşteaptă pe Mihai tot la aceleaşi ore la care obişnuiau să se întâlnească. Tresăriri la soneria uşii şi a telefonului. Inima îi spune că Mihai va veni; firea lui de om bun, responsabil de fapta sa, îl va aduce lângă Micuţa care poartă în trupul său pe micuţul Prişchindel, conceput numai din flori şi mireasma pădurii care îi primea cu drag la umbra ei.

Prilej de bucurie, de speranţe, de planuri, dragoste de viaţă şi de luptă poate aduce acest mic vestitor în existenţa lui Mihai şi a Micuţei. Micuţa a început să viseze la această fiinţă mică, plăpândă care va veni pe lume şi va contribui la sudura sfântă a celor doi părinţi. Zilele de toamnă şi cele de iarnă sunt mult mai apăsătoare atunci când aştepţi pe cineva drag care a sădit în tine sâmburele dătător de viaţă. Sosirea primăverii şi a începutului de vară va aduce reînvierea naturii şi a sosirii Prişchindelului în viaţa Micuţei şi a lui Mihai. Vor apare gânduri frumoase legate de această fiinţă ruptă din raze de soare cu ochi mari şi albaştri.

Gândurile, dorinţele şi visele pline de speranţă nu corespund totdeauna cu realitatea. Apar şi nori plini de ceaţă care te derutează uneori. Iubirea învinge, iubirea motivează, iubirea iartă, iubirea perseverează, iubirea te aruncă în focul luptei din care ieşi învingător! Micuţa nu renunţă la luptă pentru iubirea ei şi de aceea se prevesteşte un război câştigat. Confruntările şi etapele de luptă vor fi multe şi pline de surprize, dar sfârşitul războiului contează. Nimic nu este întâmplător; nimic nu stă pe loc. În viaţă totul se mişcă şi totul se schimbă.

Vizitele lui Mihai parcă s-au mai rărit în ultima vreme, motivând că este ocupat. Micuţa este gata să-l apere şi să-i scuze toate absenţele, având motive obiective. Dar afecţiunea, dar prezenţa sa, dar sprijinul moral şi material, de ce se lasă atât de greu? Să fie chiar mâna Domnului şi a rugăciunilor în care Micuţa crede şi să iasă ca izbândă din acest con de umbră? Poate Dumnezeu face minuni şi ne dă mai mult decât cerem. Micuţa crede că rugăciunile şi acatistele ei îi vor aduce un pansament plin de balsam pe sufletul şi inima ei care este puţin răvăşită. Numai venirea pe lume a fiinţei zămislite va face ordine în gândirea şi sufletul lui Mihai, hotărând cum să netezească drumul vieţii alături de cele două fiinţe nevinovate, Micuţa şi Prişchi.

Pentru a aduce o fiinţă pe lume este nevoie de mult curaj şi tărie de caracter. Aceste calităţi Micuţa le are şi merită toată consideraţia, mai ales că lipsesc toate facilităţile materiale. Micuţa crede cu toată convingerea că viaţa i se va împlini şi va urca tot mai sus alături de această fiinţă concepută numai din dăruire curată, fără condiţii şi prejudecăţi. Câtă voinţă şi câtă putere de stăpânire îi trebuie Micuţei, aşteptându-l pe Mihai să vină din trei în trei zile, aducând o fărâmitură din flacăra iubirii lor, care i-a marcat pentru toată viaţa. “Nu trebuie să regretăm ceea ce am făcut” spune un dicton englez. Nici acest episod scurt de viaţă nu trebuie regretat, doar să fie contabilizat şi folosit la nevoie.

Cu voinţă şi putere de muncă, Micuţa este hotărâtă să aştepte, să rabde şi să sufere pentru a merge alături de Mihai, învingând toate obstacolele alături care îi va motiva în toată activitatea şi existenţa. Micuţa nu ştie să iubească cu jumătate de măsură. Micuţa ştie să iubească sincer, dezinteresat, fără rezerve şi fără condiţii pe omul care este iubirea vieţii ei, pe Mihai. Drumul pe care-l cunoaşte Micuţa, este drumul spre inima lui Mihai. Ea nu poate împărţi zâmbete, căldură, amabilităţi şi altor persoane din preajma sa. Consideră o infidelitate faţă de Mihai dacă ar acorda o privire caldă altei persoane. Această dragoste, această fidelitate, această dăruire, Mihai a găsit-o din plin motiv pentru care este sigur de Micuţa că este să-l aştepte o veşnicie. Găsim în literatua universală multe romane de dragoste legate de marile iubiri. Dar nici povestea de iubire a lui Mihai cu Micuţa nu merită de neglijat; încâlcită cu un mariaj, se pare nereuşit şi sufletul unei fiinţe caste, pure şi nevinovate. Aceasta lasă urme puternice dacă nu le apreciem la momentul lor! În viaţă nu putem glumi cu sufletul sensibil al unei tinere. Ignoranţa, răceala, pot mutila cele mai curate şi nevinovate suflete care ţi s-au dăruit total fără prejudecată. Nimic şi nimeni nu rezolvă mai bine lucrurile pe lume decât Dumnezeu.

Vorbeam despre speranţa şi credinţa în viitor pe care o poţi avea de la fiinţa dragă pe care o aduci pe lume, dar acest drum este lung şi anevoios; până atunci, Mihai trebue să colaboreze, să demonstreze că nu va dezerta din faţa realităţii. Atitudinea şi comportamentul din ultima vreme din partea lui Mihai arată că a reuşit să distrugă fiinţa curată a Micuţei, cariera, viitorul şi copilul care nu are nici o vină. Asemenea întâmplări şi evenimente răscolesc şi frământă cele două tabere adverse a căror suflete au fost răvăşite timp de aproape un an de zile.

În această perioadă, Mihai s-a complăcut să călătorească paralel în cele două bărci, dăruind vorbe şi speranţe deşarte familiei şi Micuţei, căreia reuşise să-i sădească în trup sămânţa de viaţă a unui copil. Evenimentele se precipitau puternic iar Mihai stătea pasiv la lupta psihologică a celor două fiinţe, Micuţa şi copilul. Mihai, Mihai, întreabă-ţi conştiinţa, cine îi redă demnitatea, onoarea, liniştea, pacea, sănătatea şi prestigiul pe care tu i le-ai zdrobit Micuţei, una câte una, cu speranţe mincinoase şi deşarte. Mihai, vocea copilului care l-ai zămislit în momente euforice, întreabă de tine. Vocea sângelui te va răscoli, vocea sângelui nu te va lăsa să dormi liniştit! Laşitatea şi lipsa de răspundere să n-o transmiţi viitorului tău copil! O furtună neaşteptată s-a dezlănţuit într-o zi nefastă de 17. Cele două femei aruncate în luptă, puse faţă-n faţă, s-au acuzat şi s-au jignit reciproc, iar tu Mihai, de ce nu ai dat dovadă de curaj bărbătesc să tai răul de la rădăcină? Te-ai mulţumit să priveşti spectacolul verbal şi învinuirile reciproce ca un adevărat laş… De ce ai lăsat lucrurile în ceaţă? De ce ai lăsat copilul să se dezvolte fără afecţiune, dragoste şi fără sprijin? Roagă conştiinţa ta să te ajute să găsească resursele necesare pentru restabilirea onoarei, demnităţii şi echilibrului sufletesc al Micuţei. Vocea gingaşă a copilului să te trezească din somn în fiecare noapte să-ţi amintească de datoria supremă de tată. Tu ai insistat, în relaţia cu Micuţa, să fii tată.

În aceste condiţii de scandal, certuri, jigniri şi ameninţări se apropie sărbătorile Crăciunului. Să rugăm pe bunul Dumnezeu să trimită o minune binefăcătoare, dătătoare de pace, linişte şi împăcare sufletească. Conştiinţa să-l frământe pe Mihai în orice clipă, că fiinţa nevinovată îl aşteaptă pe moşu’. Mihai, de ce nu ai curaj, nu ai simţul răspunderii şi al asumării faptei tale de infidelitate? Trezeşte-te, Mihai, la realitate, că vocea copilului de strigă, te cheamă mereu, cu vocea lui gingaşă, să-i fi mereu alături… Umbra fiinţei, concepută în momente supreme de dăruire, te va urmări toată viaţa. Cum îşi va recăpăta cinstea şi onoarea ştirbită de tine, Mihai? Multe răni se pot vindeca, multe vorbe zboară-n vânt, numai sufletul zdrobit rămâne toată viaţa mutilat.

Micuţa în naivitatea ei, cu sufletul curat şi candid, s-a gândit că această relaţie este unică, fără consecinţe, fără complicaţii, gândind că s-a eliberat de trecut. Tocmai aceste complicaţii au izbucnit când adulterul a fost descoperit şi s-a spart ca un buboi copt. Durere, dezamăgire, invidie, gelozie şi ură s-au cuibărit în sufletele celor două femei care au devenit rivale în luptă. Mihai, pe parcursul acestei veri, s-a întâlnit cu inocenta Micuţa, trăind o poveste de dragoste ascunsă de ochii lumii. Această poveste de dragoste plină de dezmierdări, de declaraţii şi promisiuni a rupt inima Micuţei în mii de bucăţele, care nu a ţinut cont de nimeni şi de nimic. Aşa se face că acestă dragoste a reuşit să plămădească mugurele unei vieţi numai din dragoste şi iubire.  Să nu uiţi, Mihai, nici o clipă, că eşti factorul principal care a condus cu vorbe şoptite spre dezlănţuiri sufleteşti. Nu uita, Mihai, că laşitatea te va costa dacă nu-ţi asumi în mod bărbătesc greşelile făcute. Toate bolile şi suferinţele sunt dureroase, dar suferinţele sufleteşti din dragoste se vindecă greu, sau poate niciodată.

Te-am mai întrebat de atâtea ori: nu simţi în adâncul sufletului tău că vocea copilului te cheamă şi te strigă tată? În religia creştină, oamenii se pregătesc de sărbători. Tu ce oferi în acest ajun de sărbătoare copilului care aşteaptă să vadă lumina zilei? Dacă nu avem nimic pe masă de această sărbătoare, dă-ne conştiinţa ta curată şi vino spre copil. El te aşteaptă.

A sosit Crăciunul! Masa goală, Micuţa, a udat-o cu lacrimile ei. Aceasta este masa festivă de Crăciun. Mugurul vieţii din fiinţa ei a început să bată, parcă dorind să iasă mai repede la lumină. Micuţa, la aceste semnale, zâmbeşte şi rememorează toată perioada de poezie, de jurăminte şi speranţe. Aceste clipe memorabile au fost săpate adânc în sufletul şi inima Micuţei, numai pentru că l-a iubit cu patimă pe Mihai, din care şi-a făcut idolul şi zeul de neînlocuit.

Această poveste a fost dăruită şi cultivată cu magnetul telepatiei, care îi lega foarte aproape unul de altul. Speranţa şi credinţa vor reuşi să depăşească toate obstacolele şi vor deveni învingătoare. Soarta ne trimite încercări şi obstacole pentru a lupta în frontul acesta încâlcit al vieţii. Din aceste lupte se nasc marele caractere, care devin de multe ori repere demne de urmat în viaţă.

Mihai, ce ai oferit Micuţei din tot parfumul verii 2013? Ce va hotărî viitorul, câte vise se vor împlini, câte mângâieri le păstrezi şi câte jurăminte te mai răscolesc? Această poveste de dragoste nu trebuie îngropată într-un trecut negru. Această poveste de dragoste trebuie să se dezvolte şi să se desfăşoare în jurul fiinţei pe care aţi conceput-o. Rândurile mele urmăresc trezirea la conştiinţă, trezirea la asumarea vocei sângelui, care nu-ţi va lăsa conştiinţa liniştită, în cazul în care vei dezerta. În această zi sfântă de Crăciun se împart daruri, numai Micuţa, visătoare pe marginea patului, a rămas cu gândul departe, la Mihai, la omul drag, la omul iubit, la omul în care a crezut, la omul lângă care doreşte să fie alături toată viaţa, la omul pentru care nici un sacrificiu nu era prea mare, la acest om pentru care suferă cu durere şi deznădejde. Nimic nu e prea târziu, nimic nu e pierdut. În viaţă de multe ori cădem, de multe ori ne prăbuşim, apoi ne ridicăm şi mergem mai departe dacă avem voinţă de a învinge.

Micuţa va demonstra că, prin puterea de muncă şi tăria de caracter, se va ridica foarte sus, pentru că nu a făcut nimic rău nimănui. A iubi cu pasiune nu este un păcat care s-o marcheze pe Micuţa. Iubirea sinceră şi curată nu este cel mai mare păcat, mai ales dacă din această iubire dăruieşti vieţii şi o fiinţă. Mihai, de ce ai făcut atâta rău, atâta durere, atâta dezamăgire în preajma sărbătorilor de Crăciun? Ce fel de Crăciun a simţit Micuţa, rănită şi mutilată de tine pentru toată viaţa? De ce ai trăit în minciună lângă familia ta, de ce ai trăit în minciună lângă Micuţa căreia i-ai luat floarea vieţii pe care o purta cu atâta mândrie şi demnitate? Ce îi vei spune copilului, care peste puţină vreme va veni pe lume? De ce ai făcut atâta rău bunicii, care dorea din tot sufletul să facă o adevărată prinţesă din Micuţa? Tăcerea şi fuga de răspundere nu te vor ajuta prea mult. Sănătatea, pe care ne-ai zdruncinat-o, are urmări grave în sufletul şi trupul nostru. Nu te ascunde Mihai, vocea nevinovată de înger te va găsi oriunde vei fi.

Zilele şi ceasurile se scurg foarte greu aşteptând un semn din partea ta Mihai… În ce vizuină ai intrat, fugind de răspundere şi de păcat? Insistenţele, rugăminţile, convingerile şi jurămintele care le foloseai pentru a ajunge la fructul oprit, le-ai uitat Mihai? Spuneai să nu ai nici o teamă că totul va fi bine. Făceai şi pe supăratul când Micuţa schiţa neîncredere. Tu îi garantai sută la sută fericirea dorită. Ai uitat. Argumente, multe argumente convingătoare în care te supărai dacă onoarea ta nu prezintă pentru Micuţa încredere totală. Timpul trebuie folosit din plin ca să ne simţim bine, nicidecum să-l pierdem în platonie ca doi copii, aşa spuneai, Mihai. Astfel de argumente au convins-o pe Micuţa să creadă în prima ei mare dragoste.

Ai muşcat cu voluptate cuprins de o flacără, ce credea Micuţa că va arde toată viaţa. Această flacără s-a transformat într-un mugur, care a încolţit şi a prins rădăcină în trupul Micuţei, care-l poartă cu demnitate înfruntând oprobiul opiniei. Mihai, nu lăsa să se aştearnă uitarea. Această uitare nu va veni niciodată. În sufletul Micuţei nu-şi poate face loc niciodată o altă relaţie. Această copilă trăieşte sentimente şi stări unice de viaţă care nu se pot şterge.

Balsam peste sufletul şi inima Micuţei venit din partea ta Mihai, precum şi zâmbetul copilului care va veni curând. Vor face din viaţa voastră fericirea familiei pe care Micuţa o doreşte din toate fibrele sufletului său. Sentimentele puternice şi neclintite ale Micuţei cred şi speră în viitorul trainic al relaţiei voastre. Ne aflăm la sfârşitul sărbătorilor de Crăciun, de ce te-ai lăsat aşteptat Mihai? Conştiinţa, remuşcările ce-ţi spun în adâncul sufletului tău?

Cu străini am stat la masă

Şi cu ei m-am ospătat

Lacrimile mele, pâinea au udat.

Ce ai făcut din viaţa mea Mihai? Ce ai făcut din viaţa noastră, a mea şi a copilului nostru? Ce ai făcut din liniştea şi pacea familiilor noastre, tulburând atâtea persoane nevinovate, numai şi numai pentru a ajunge la scopul tău final de a-ţi potoli pofta şi setea de a savura trufandaua cu gust de mere şi petale de trandafir. Este în puterea ta Mihai să linişteşti toate sufletele pe care le-ai tulburat. Vino spre copilul tău, care te doreşte şi te cheamă că numai aşa conştiinţa ta se va curăţa de păcate şi de remuşcări. Nu lăsa sufletul tău să se împovăreze. Nu lăsa pe Micuţa aşteptându-te la geam plângând. Ce vrei să faci cu speranţa lăsată în sufletul Micuţei? De ce absentezi perioade aşa de lungi de la întâlnirile ce ne leagă?

Azi la cumpăna dintre ani, când toată suflarea omenească îşi doreşte un an mai bun; tu ce urare ai pregătit pentru Micuţa şi pentru copilul vostru? Roagă-te Mihai, ca venirea copilului pe lume, să-ţi aducă mai multă înţelepciune, mai multă dragoste, mai multă iubire şi dorinţa de a fi alături lângă cei care te aşteaptă şi te iubesc cu adevărat copilul şi Micuţa. Nu da uitării clipele care v-au unit şi v-au apropiat.

Cu ajutorul viitorului, se pot repara toate greşelile trecutului. Ascultă-ţi inima cum bate şi hotărăşte-te cu tot curajul să decizi cum sufletul te îndeamnă, adică de a veni alături de Micuţa să-i ştergi lacrimile care nu i se usucă nici zi nici noapte. Nu lăsa ca vocea sângelui să hotărască. Nu lăsa să fie prea târziu, iertarea faţă de copilul tău care te va judeca aspru. Anul care a venit de câteva zile a adus în prim-plan, grija şi pregătirea sosirii pe lume a copilului vostru.

          Să faceţi din aceste griji bucuria pregătirilor de a primi copilul în braţele voastre, pe care împreună l-aţi conceput şi zămislit fără păreri de rău. Să ne faceţi din copilul vostru o bucurie a vieţii, sensul frumos de a trăi un ţel şi sprijin la bătrâneţe.

         

***

    

De ce laşi lacrimile să curgă în continuare? Micuţa te aşteaptă şi te va aştepta mereu, până vocea copilului te va trezi la realitatea remuşcărilor care nu te vor lăsa liniştit, strigându-te cu vocea lui cristalină ca un clopoţel de argint.

Mihai, în momentele lungi de meditaţie, gândeşte-te numai la clipele frumoase care au ţesut frumoasa noastră poveste de dragoste, în care am sădit şi acea sămânţă a veşniciei.

Această sămânţă consfinţeşte legătura sfântă ce nu se poate şterge sau uita. Este atât de minunat să simţi cum viaţa zvâcneşte, cum se dezvoltă şi cum creşte. Şi, toate aceste fenomene minunate, tu nu vii să le mângâi şi să te bucuri de ele. Nu uita Mihai, că Micuţa nu şi-a pierdut încrederea şi speranţa în tine.

Micuţa este o luptătoare şi va face totul să ofere copilului tot ce este mai frumos şi dragostea ei nemărginită.

Micuţa este puternică şi nu se va lăsa răpusă de greutăţile pe care viaţa ni le scoate în cale de multe ori. Tu te-ai întrebat Mihai, că în timpul tăcerii tale, cum s-a descurcat Micuţa, ce a mâncat Micuţa, din ce bani a cumpărat medicamentele acestei sarcini dificile şi hrana necesară pentru copilul vostru care îl poartă cu demnitate în fiinţa ei Micuţa. Naşterea unui copil aduce un plus de bucurie şi raze luminoase pe acest pământ.

Fiecare copil aduce cu sine o zestre dăruită de Dumnezeu carisma, soarta şi destinul. Toate acestea au nevoie să fie cultivate şi ajutate să crească, să se dezvolte şi să rodească în societatea omenească. Mihai, te-ai gândit în nopţile de insomnii cum vei dirija, cum vei coordona şi cum îţi vei îndrepta paşii pe drumul drept al vieţii? Mihai, rămâi treaz şi verifică-ţi conştiinţa! Mihai, nu te ascunde de răspundere. Priveşte realitatea în faţă şi învinge cu pieptul tău de bărbat toate obstacolele şi piedicile care se interpun în frumoasa voastră relaţie de dragoste. Nu lăsa să crească un copil stresat şi timorat. Că, tăticul meu unde e? De ce nu vine pe la mine niciodată? Aceasta fiind numai în cazul în care tu nu vei dori să-ţi asumi răspunderea nobilă de a fi tată.

Micuţa nu cere milă nici îndurare. Ea ştie să-şi păstreze echilibru, să spere şi să creadă în Dumnezeu ca o bună şi curată la suflet creştină. Micuţa mai ştie că există şi o judecată emanentă, de aceasta să ai grijă tu, Mihai, în cazul unei evadări. Viaţa ne oferă multe surprize. De cel mai multe ori aceste surprize, bune sau rele, sunt strâns legate de faptele noastre pe acest pământ. Speranţa o conduce pe Micuţa spre o răsplată divină care va veni din ceruri, călăuzindu-l pe Mihai pentru îndreptarea relaţiei.

Mihai, te-ai gândit vreodată la următorul scenariu? Dacă acest copil, datorită muncii, perseverenţei şi capacităţii intelectuale deosebite, va obţine cel mai mare titlu şi va fi aşezat pe treapta cea mai înaltă a societăţii, să conducă destinele unor oameni? Ce vei simţi într-un asemenea caz? Inima şi sufletul tău vor vibra de bucurie şi de firească mândrie. Vei spune în sinea ta: “Doamne, cum am putut să am momente de ezitări? Să alerg cât mai repede la el, să-i spun că sunt tatăl său şi că este copilul meu”.

În sinea lui Mihai ar zice aşa: “Acum voi scăpa de toate greutăţile, de toate datoriile, că sigur mă va ajuta”. Dar viaţa îşi are legile ei care îţi oferă câte o lecţie şi chiar câte o palmă dacă sfidezi legile lui Dumnezeu. Unde ai fost tată, până acum? De ce mi-ai umbrit copilăria, învăţând fără lemne în sobă şi mâncare caldă pe masă? Nu te-am văzut, tată, niciodată aducând o pâine în casa noastră. Mama, Micuţa, a început să încărunţească, însoţind paşii mei până la această treaptă. Tu nu te-ai gândit că soarta mea putea să fie alta fără tată ca sprijin moral alături de mamă? Un paria, un copil marginalizat, aşa cum cresc majoritatea copiilor fără tată.

Ce final ne pregăteşti om bun, ce spui acum că-mi eşti tată? Să ştii că mama mea te-a iertat, pentru tinereţea ei în floare de care ţi-ai bătut joc. Mama mea te-a iubit şi ţi s-a dăruit ţie cu toată fiinţa ei curată, dorind să te aibă alături toată viaţa. Tu ce ai făcut din vieţile noastre, a mamei şi a mea, pe care m-ai plămădit şi apoi ai fugit. Justiţia emanentă te va urmări şi va trebui să răspunzi la toate întrebările noastre, a celor pe care ne-ai târât să-ţi cunoaştem murdăria ta morală. Fără scrupule ai implicat şi cele două familii cu părinţi, fraţi, surori. Tu treceai fudul, ca un păun, pe post de casanova, zâmbind celor două femei pe care le minţeai cu atâta sadism în vinele şi sufletul tău. Acest final pe care l-ai pregătit ca pe cel mai dramatic epilog, nu uita că mai este destul timp în viitorul nostru să poţi muşca cu nesaţ din toate fărâmiturile pe care le-ai folosit ca momeală.

Mihai, un ultim strigăt în care copilul tău te imploră să vii să-i dai numele tău. Nu-i târziu niciodată să corectăm şi să îndreptăm o greşeală, dacă mai ai ceva omenesc în tine. Un viitor distrus al Micuţei, părăsită şi abandonată, cu un copil în braţe pe care să-l crească şi să-l facă om pentru societate. Iar tu cum te simţi, Mihai, la serviciu, acasă, când manânci, când te culci, când dormi? Cum poţi fi atât de cinic, Mihai?

Au trecut mai bine de două săptămâni, aşteptând o reacţie din partea lui Mihai. Adevărurile arătate ca o spovedanie curată, am crezut că vor răscoli sufletul şi inima lui Mihai. Am întâlnit-o pe Micuţa cu chipul trist şi răvăşit de durere. Resemnată mi-a mărturisit câteva gânduri ale ei, care m-au cutremurat la gândul cât poate suferi această fiinţă.

Micuţa mi-a spus aşa: “De ce la vârsta mea tânără a trebuit să cunosc atâtea ticăloşii despre oameni, eu care credeam că toţi sunt buni precum e sufletul meu? De ce a trebuit să cunosc minciuna? De ce a trebuit să cunosc laşitatea, trădarea, decepţia, deziluzia, dezamăgirea? Toatea acestea numai pentru că am iubit sincer şi curat pe o singură persoană şi acesta a fost Mihai. Doamne, este un păcat atât de mare, când iubeşti sincer şi curat? Doamne, este o greşeală care nu poate fi iertată când iubeşti cu pasiune, cu dăruire şi fără rezerve? De ce trebuie să plătesc atât de scump această dezamăgire? De ce nu sunt înţeleasă şi mai cu seamă, de ce sunt judecată pentru un sentiment puternic dăruit fiinţei dragi? De ce mi se pun atâtea îngrădiri şi oprelişti numai şi numai că nu am cerut îngăduinţă inimii? Responsabil cu această stare de spirit este şi rămâne Mihai”.

De ce, Mihai, ai distrus viaţa şi viitorul Micuţei? De ce, Mihai, absenţa ta se prelungeşte, în preajma Micuţei unde eşti aşteptat de viitorul tău copil prin respiraţia mamei sale, Micuţa? De ce atâta laşitate şi spirit de răspundere, Mihai? Unde este curajul tău bărbătesc, să-l pui în aplicare, aşa cum l-ai avut atunci când ai corupt-o pe Micuţa? Zguduitoare sunt observaţiile Micuţei despre viaţă la o vârstă atât de tânără. Cu ce entuziasm şi optimism să păşească pe drumul vieţii, când sufletul său este împovărat cu atâtea dezamăgiri? Urmează anotimpul primăverii. Acest anotimp v-a întâlnit pe amândoi într-o zi caldă şi plină cu parfum de flori. Întreaga natură v-a ajutat să zburaţi şi-n plină vară pe sub copacii umbriţi cu raze de soare, printre crengi şi frunziş. Acest cadru natural în care aţi savurat peisajul, va avea o influenţă benefică asupra copilului: poet, pictor, doctor, scriitor, muzician.

În aceste pagini de reflecţii şi spovedanii nu am propus dojana nimănui. Rândurile aşternute pot fi de folos în unele cazuri de a privi mai atent în ce direcţii se îndreaptă Mihai cu intenţiile sale şi ce final pot avea vorbele sale iscusite.

Sfaturile şi judecăţile nu sunt în puterea noastră să le facem căci:

„Omul e o taină

Viaţa e un vis

Numai sufletelor calde

Cerul e deschis.”

          Toată perioada anului 2013 a fost plină de speranţe, de vise, de întâlniri şi planuri pe care Micuţa le construia în imaginaţia ei de a fi alături de Mihai pentru totdeauna. În aceste întâlniri a fost zămislit şi cel care urmează să bată la poarta vieţii, copilul. Mihai, aceste rânduri nu se pot desprinde de marea ta responsabilitate care trebuie să-ţi dea fiorii de a fi tată.

          Cât de vinovată şi de responsabilă este Micuţa să-l aştepte singură pe copilul vostru? A cărei rădăcină se află în voi sădită numai din dragoste. De prea multe ori am aşternut pe aceste pagini apelul la conştiinţa ta Mihai şi la potopul de remuşcări care te vor cuprinde, dacă nu-ţi recunoşti urgenta chemare. De cine îţi este frică, Mihai? De ce nu priveşti cu mai mult curaj viitorul şi drumul vieţii? De ce absentezi atâta vreme, de ce nu comunici cu firul plantat în legătura voastră, a ta Mihai şi a Micuţei. Ce trebuie să înţelegem prin această absenţă? O eventuală evadare de la locul faptei, o trădare a faptelor tale? În felul acesta nu vei avea linişte, Mihai. Liniştea ta nu va fi restabilită fără pocăinţa şi regretele tale precum şi de iertarea Micuţei. Nu lăsa ca soarta să-ţi dea câte o palmă să nu-ţi găseşti liniştea niciodată. Am spus că niciodată nu e prea târziu. Cu ce bucurie ne pregătim să aşteptăm venirea pe lume a micuţului vostru, Mihai?

          Ca o binecuvântare dată de Dumnezeu, să ştii că va veni într-o lună a începutului de vară, să ne amintească de perioada în care noi ne legam sufleteşte unul de altul. Aceste lucruri nu sunt întâmplătoare Mihai.

          Micuţa cu gândirea ei nobilă şi plină de iubire nu doreşte valori materiale Mihai. Micuţa aşteaptă valoarea morală, aceea de a fi alături de ea, când se va săvârşi momentul sacru al venirii pe lume a micuţului vostru. Dacă aceste gânduri de înaltă valoare morală, nu vor pătrunde în adâncul sufletului tău, vor zdrobi puternic fiinţa blândă a Micuţei. Te-ai întrebat, Mihai, vreodată ce s-ar putea întâmpla cu Micuţa, dacă tu ai părăsi-o, dezertând din viaţa ei? Lăsând-o singură să crească, să îngrijească şi să urmărească evoluţia în viaţă a copilului vostru? Cu inima şi sufletul ciuruit de durere, va purta povara pe umerii săi a păcatului de a fi iubit cu adevărat…

          Pentru dăruirea faţă de tine, Mihai, pentru hotărârea de a-şi creşte copilul cu dragoste şi sfinţenie, Micuţa va fi răsplătită cu multe bucurii, satisfacţii şi numai împliniri în viaţă. Toate dorinţele ei vor fi împlinite de către acest judecător care ne cântăreşte bine faptele. Mihai, ce fel de deviză ai adoptat tu? “Ca să-ţi fie ţie bine, nu contează cât suferă alţii?” Fereşte-te să calci peste cadavre, Mihai. Micuţa nu ştie să judece. Micuţa se va ruga mereu de sănătatea ta, dorind ca într-o bună zi să nu mai absentezi şi să baţi la geamul şi la uşa ei. Unică în gândire şi-n iubire, Micuţa rămâne sinceră, curată, loială şi fidelă faţă de tine, Mihai. Micuţa nu poate înţelege că în viaţă poţi iubi de două sau de mai multe ori. Micuţa ştie să ierte, să uite, să înţeleagă, în numele iubirii. Nu lăsa aşteptarea să se adâncească. Nu lăsa ca tăcerea ta să producă rană în inima şi sufletul ei. Ce sentimente şi trăiri simţi tu, Mihai, la gândul că în curând vei fi tată? Nu lăsa ca aceste stări să apară prea devreme. Nu lăsa să vină târziu momentul iertării. Nu îngropa şi nu da uitării evenimentul de înălţare pe care îl aşteptăm cu emoţie şi nemărginită bucurie: copilul.

          Regretele şi remuşcările să nu vină prea târziu. Relaţia voastră trebuie să dăinuie în pofida tuturor greutăţilor şi obstacolelor. În relaţia voastră trebuie să luptaţi pentru creşterea copilului şi a da societăţii un om sănătos şi de valoare. Din relaţia voastră să se desprindă cinstea, omenia şi cultul pentru familie.

          Într-o poveste de dragoste minunată, în care au avut loc îmbrăţişări, alintări şi desmierdări, să fie un final trist? Cu absenţe, cu tăcere, cu dezertare, fugind de lume, de colegi, fără curaj şi fără răspundere privind adevărul în faţă. Micuţa va munci, va lupta până va ajunge la scopurile propuse despre viaţă, ea nu va nu se va lăsa răpusă niciodată. De Mihai va gândi numai de bine, înţelegând că destinul nu poate fi schimbat. Acest destin pregătind zile mult mai senine şi pline de linişte sufletească de la Dumnezeu.

      În această perioadă au apărut semnale de la Mihai foarte spăşit, umilit, timorat, cu regrete şi mustrări de conştiinţă; o caută pe Micuţa în toate visele sale, în toţi paşii şi cărările pe care le străbate. Această fiinţă blândă şi diafană, care l-a iubit şi l-a adorat, a început să fie căutată şi regretată după ce o perioadă fusese abandonată. Remuşcările nu-i dau pace. Vocea copilului şi vocea sângelui îl strigă, îl răscoleşte şi-i tulbură fiinţa. Doreşte iertare şi izbăvire faţă de momentele sale lipsite de curaj şi de simţul răspunderii. Mihai, Micuţa iartă şi toate neîmplinirile le tratează cu înţelepciune şi gând curat creştinesc. Nu poposi mult în faţa uşii, bate şi-ţi va deschide Micuţa cu zâmbetul iertării pe buze. Copilul te aşteaptă cu aceleaşi sentimente. Sigur că va veni şi această zi de clarificare, de lumină şi de bucurie, pentru toată viaţa alături şi numai împreună.